bd-hobitt1ocala

La Peter Jackson nu merg 7 pitici. Dublăm şi plusăm cu un hobbit

bd-hobitt1ocalaNu e nevoie să-i fi văzut „King Kong” ca să te prinzi că pentru Peter Jackson mărimea contează. Dacă vrea o ditamai trilogia – prima porţie, aka filmul de faţă, „Hobbitul: O călătorie neaşteptată”, are doar 169 de minute!  -, păi el nu se va crampona de faptul că materialul sursă are cam 300 de pagini, împreună cu scenaristele sale Fran Walsh şi  Philippa Boyens va stoarce fiecare cuvânt, sintagmă, propoziţie, frază, paragraf si tot aşa până la notele de subsol, va răscoli şi multe alte materiale şi o va scoate la capăt în stilul monumental care l-a consacrat! Ceea ce nu e puţin lucru, pentru că infidelitatea faţă de materia primă l-ar fi costat preţul biletelor la cinema plătite de extrem de numeroşii fani ai lui J.R.R. Tolkien, adică exact ce nu vrei să faci când jonglezi cu o franciză. N-a păţit-o, asta fiindcă oamenii au umflat conştiincioşi bucăţele de text până la secvenţe întregi, ridicând miza cu o cantitate impresionantă de efecte speciale, aşa că primul lungmetraj al noii trilogii (una prequel la vechea) = aproximativ 100 de pagini.

Aşa că nu voi întinde nici eu povestea: hobbitul Bilbo (Martin Freeman) e racolat de Gandalf (Ian McKellen) pentru a participa, alături de 13 pitici, la expediţia pentru recuperarea regatului lor pierdut, Erebor, din ghearele dragonului Smaug. Aproape tot filmul se limitează la ce păţesc ei pe traseu, cu apariţii notabile, dar cel mult episodice, ale lui Frodo, Galadriel şi Elrond (ca să nu vă plângeţi că lipsesc prea multe VIP-uri din trilogia mamă).

Până aici, Jackson nu stă foarte bine – material cam subţire, mai puţin star power. Însă modus operandi-ul al cineastului are un avantaj important. Partea cu „Mai mare!” e singura din mantra hollywoodiană la care subscrie Peter Jackson. „Mai repede!” e foarte departe de el. Majoritatea regizorilor care călăresc lucrativ trendul escapisto-fantasy din ultimii ani procedează în felul următor – iei spectatorul, îl trânteşti în mediul fabulos imaginat şi acolo îl îmbuibi pe bandă rulantă cu secvenţe de acţiune presărate cu o scenă, două de amor, iar acţiune, iar ceva sentimental, bătaie supraturată vizual, victorie, triumf, ura!, „aici aruncaţi paharele, aici ambalajele de nachos/popcorn”, şi valea acasă. Cu puţin noroc, eventual mai ţii minte numele a trei personaje după ce treci de pragul domiciliului.

Peter Jackson e la galaxii distanţă de aşa ceva. O dată, el lucrează cu personaje deja iubite, deci nu-şi permite să se dispenseze una două de ele. Ba chiar e un regizor care-şi cloceşte personajele – uitaţi-vă ce bine îşi individualizează fiecare pitic şi cât timp îşi alocă pentru asta – şi le cocoloşeşte în egală măsură – din nou atenţie! Câte personaje importante de-ale lui mor?! A doua oară, şi asta mi se pare extrem de relevant pentru gândirea acestui cineast, timpul lui Peter Jackson are răbdare. Restul regizorilor de care vorbeam pun spectatorul într-o lume mitică, dar îi livrează acţiunea în ritmul temporal de aici şi acum, cu acceleraţia de secol 21 apăsată. Nu şi Jackson. El face un film despre un hobbit şi acţiunea se va derula în ritmul timpului interior al unui hobbit (sau al duratei bergsoniene a acestuia, dacă vreţi ) şi al universului lui, sau, cum era cazul în trilogia mamă, în ritmul temporal al ţinutului fabulos şi al personajelor fantastice care îl populau.

Însă, dincolo de această idee excelentă a lui Jackson – care nu doar asigură pachetul mitic complet spaţialo-temporal, ci şi o sutură fără cusur –, materialul sursă subţiat al lungmetrajului  „Hobbitul: O călătorie neaşteptată” îi mai permite ceva ce nu avea loc să facă în trilogia mamă, şi anume să dea dovadă de umor pe alocuri. Nu cât să spargă tonul sentenţios al întregului, ci doar cât să îl mai relaxeze puţin. Iar, în versiunea extinsă de pe DVD, puţin mai mult.



There are no comments

Add yours