Despre scris cu Bartis Attila şi Kemény István

Published by carturesti | Filed under Evenimente

interviu realizat de Mihai Mateiu

Bartis Attila a fost cu siguranţă o revelaţie pentru cititorii din România în momentul traducerii cărţilor sale (Tihna, ed. Paralela 45, 2006; Plimbarea, ed. Polirom, 2008). Kemény István le este din păcate aproape necunoscut, fiind prezent doar cu cîteva texte într-o antologie (Transland ll, ed. Kriterion, 1999). Au avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu cu ocazia lecturii publice pe care-au susţinut-o în 13 ianuarie 2010 la librăria Cărtureşti din Cluj. Îi mulţumesc lui Balazs Imre, care-a făcut posibil acest eveniment şi care-a mijlocit dialogul.

KI: La vîrsta de 8 ani am scris pentru prima dată o poezie. In familia mea mai toată lumea a scris cîte ceva, poezii, alte genuri – deşi nu erau scriitori profesionişti , exista această vervă. A fost oarecum natural să mă apuc de scris.

BA: Eu am scris la vîrsta de patru ani două versuri. Tatăl meu a fost la rîndul lui poet şi ziarist, iar asta a contruibuit la formarea mea ca scriitor. Desigur, nu e de ajuns să ai pe cineva care scrie în familie ca să devii scriitor. Se-ntîmplă destul de des să ajungi medic dacă ai un tată medic, în cazul literaturii însă e puţin mai complicat. Se poate-ntîmpla tocmai să te loveşti, să te confrunţi cu ceea ce face tatăl tău. În cazul meu, au fost cîteva momente în care mi-am înfruntat tatăl şi am vrut să mă îndepărtez de lumea asta a literaturii.

MM: Ce a-nsemnat pentru voi publicarea primei cărţi? A fost volumul de debut un fel de piatră de hotar? Şi-n ce măsură a coincis acest moment cu descoperirea „vocii proprii”?

KI: Primul meu volum a apărut în 1984 – era în timpul fostului regim, caracterizat printre altele de faptul că debutul tinerilor autori era întîrziat de fiecare dată cu cîţiva ani. Aşa s-a-ntîmplat şi-n cazul meu, deci într-un fel data apariţiei primei cărţi a fost aleatorie. Din acest motiv nu cred că ea coincide cu momentul descoperirii vocii mele poetice. Desigur, apariţia acestei cărţi a fost o bucurie – pentru fiecare tînăr poet primul volum este un eveniment. Cred însă că în ziua de azi lucrurile sînt puţin diferite, în sensul că autorul poate controla mult mai bine momentul apariţiei volumului respectiv la editură.
BA: A fost foarte important momentul apariţiei primei mele cărţi, dar şi mai importantă a fost scrierea acestui volum. Devenirea mea ca scriitor a fost marcată de fapt de acei şase ani în timpul cărora am scris primul meu roman. Am scris şi înainte de a începe lucrul la Plimbarea, dar este o mare diferenţă între ceea ce eram înainte şi ceea ce am devenit scriind Plimbarea.

MM: Cît de lung şi cît de dificil a fost drumul de la prima carte pînă la scriitorul profesionist?

BA: Cred că aceste istorii sînt foarte personale, în sensul că nu pot fi generalizate – fiecare are parcursul său de scriitor. De la apariţia romanului Plimbarea, eu nu am avut nici o slujbă – m-am considerat un fel de freelancer, care are o anumită libertate, dar ştiu că nu toată lumea îşi poate permite un asemenea stil de viaţă. Un alt motiv pentru care povestea mea nu poate fi generalizată e faptul că am debutat cu un roman, în timp ce majoritatea autorilor tineri încep prin a publica nuvele şi scrieri mai scurte. În orice caz, statutul de scriitor te poate face uneori să te simţi în nesiguranţă – a-ncepe să te plîngi din cauza asta ar fi însă nepotrivit, în fond e decizia ta.

KI: Nici mie nu-mi place să mă plîng pentru că nu am o slujbă „sigură”, deşi trebuie să remarc că nici pînă în ziua de azi nu am devenit întru totul un scriitor profesionist. Mult timp am scris dialoguri pentru telenovele, pentru soap-operas. În perioada aceea am discutat la un moment dat cu cineva care m-a-ntrebat din ce trăisem înainte – a fost un moment foarte interesant, în care mi-am dat seama că nu pot să-i răspund pentru că efectiv nu ştiu din ce am trăit pînă să-ncep să scriu dialoguri. Şi dacă mă gîndesc foarte bine, nici acum nu pot să zic foarte sigur din ce trăiesc – ar trebui să fac calcule foarte minuţioase şi exacte şi nu cred că mi-ar conveni foarte mult sa fac asta.

MM: În ce fel vă percepeţi cariera literară – ca pe un destin care-şi urmează cursul, oarecum de la sine, sau ca pe un proiect care trebuie urmat pas cu pas, pragmatic, cu îndîrjire?

KI: Eu am p problemă în privinţa asta, deoarece cariera mea de scriitor evoluează fără ca eu să dirijez lucrurile şi cred că de fapt ar trebui să existe în asta un fel de rigurozitate, un sistem. Încerc să mă adaptez acestui rol în felul meu, dar nu-mi iese niciodată aşa cum mi-aş dori. Am încercat să contracarez lipsa de sistem prin minuţiozitate, lucrînd timp îndelungat asupra textelor şi nelăsînd să apară nici unul fără să fiu sigur că e terminat, dar în ultimii ani mi-am dat seama că a te concentra doar asupra calităţii nu este de ajuns. Există mai multe orizonturi de aşteptare din partea publicului şi ar trebui ceva în plus pe lîngă calitate, dar în direcţia asta am încă probleme.

BA: Eu nu sînt de acord cu perspectiva asta, într-un fel gîndesc exact contrariul. Dacă privim mai de departe, literatura este totuşi într-o poziţie favorizată faţă de celelalte ramuri ale artei pentru că în literatură nu există bani. În cazul celorlalte arte (în teatru, în artele plastice, în muzică) se vede o încrîncenare mai accentuată, oamenii simt că e vorba de pîinea lor şi că dacă nu se zbat altcineva le-o poate lua. În literatură agitaţia asta e caraghioasă, nu funcţionează. Cazul meu e iarăşi personal – felul în care-a evoluat cariera mea de scriitor a depins desigur şi de mine, dar în mare parte a depins de alte lucruri. Mă aseamăn cu Istvan prin faptul că nici eu nu sînt genul de autor care să facă foarte multe pentru a-şi promova propria artă. Cauzele succesului sînt oarecum absconse, nu poţi să fi sigur niciodată din ce cauză devine o anumită operă foarte populară sau citită. Ea îşi trăieşte propria ei viaţă şi în multe cazuri se poate întîmpla ca încercînd din toate puterile să o promovezi efectul să fie opus şi să nu rezolvi nimic.

MM: Am citit de curînd un volum autobiografic al lui Murakami – în viziunea lui, calităţile fără de care nu poţi fi scriitor sînt talentul, puterea de concentrare (puterea de a-ţi aduna talentul şi de a-l concentra pe text timp de cîteva ore) şi rezistenţa (adică puterea de-a face lucrul acesta timp de cîteva luni sau chiar ani). Care sînt după voi calităţile esenţiale ale unui scriitor? Mă gîndesc că mai ales în cazul unui poet lucrurile stau puţin altfel.

KI: Eu am îndoieli în privinţa posibilităţii de-a defini ce este talentul. De ce n-ar fi puterea de concentrare integrată talentului? Poate că, din perspectiva unui viitor sau chiar a prezentului, cineva ar putea spune că însăşi ştiinţa de-a te promova singur, automanagementul ar fi parte integrantă a talentului. Mulţi susţin că în secolul 21 aceasta este o calitate importantă. Se scriu în fiecare an zeci de mii de poezii foarte bune, care au autori talentaţi – marea problemă e ce anume din toate aceste valori va pătrunde în conştiinţa celorlalţi… Îmi pare rău, dar nu prea pot să formulez generalităţi pe această temă.

BA: Talentul este un lucru foarte interesant, Istvan are oarecum dreptate. Dar din cauză că nu pot să dau o definiţie precisă a unui lucru cum este talentul, nu-nseamnă că acest lucru n-ar exista – nu putem da o definiţie precisă iubirii, dar ea totuşi există. Cred ca şi Istvan că talentul include puterea de-a se manifesta, iar dacă nu include acest aspect poate că nu vorbim de talent ci despre altceva. Talentul trebuie să ştie să se manifeste. Totuşi nu aş amesteca crearea unei opere cu promovarea ei – cred că ceea ce spuneam referitor la puterea talentului de-a se manifesta e valabil doar pînă la momentul creării operei. Felul în care-ţi promovezi mai tîrziu munca, managementul de sine sînt cu totul altceva.  

MM: Întrebarea se referea doar la partea de creaţie, nu mă gîndeam la promovare.

BA: Da, sigur. Răspunsul meu a fost mai ales pentru Istvan, care zicea că pentru mulţi arta de-a te promova e parte a talentului literar. Eu cred că nu e aşa.

KI: Am un exemplu care arată cît de flexibilă e graniţa dintre aceste lucruri. Să zicem că un poet ar hotărî să scrie numai şi numai poeme despre mese. Dacă este foarte perseverent, îşi va atige scopul în aşa fel încît de fiecare dată cînd cineva vede o masă să se gîndească la el.

BA: Lucrul despre care vorbeşti tu, Istvan, este de fapt faima. Ceea ce zici este valabil şi în cazul în care acel poet este talentat şi are într-adevăr opere de valoare. Vasarely spunea un lucru asemănător, că pentru faimă trebuie doar să faci acelaşi lucru timp de o viaţă întreagă, dar nu sînt sigur că a avut dreptate în acest sens.

MM: Ce a-nsemnat pentru voi experienţa traducerii în altă limbă? Ce se-ntîmplă ca scriitor cînd te vezi tradus?

KI: Eu am avut pînă acum un volum de versuri tradus în limba germană şi unul în franceză – din păcate nu cunosc aceste limbi îndeajuns ca să-mi dau seama cum sînt aceste traduceri. Am avut totuşi cîteva lecturi în faţa publicului german şi francez, şi am putut să-mi dau seama de efectul poeziilor mele după liniştea care s-a aşternut în săli  - vorbind după aceea cu prietenii, au fost de acord că această linişte însemna într-adevăr ceva. Am făcut şi eu experienţele mele, adică mi-am luat dicţionare şi am încercat să văd dacă traducerile coincid într-adevăr cu ceea ce am scris eu – din păcate asta este limita mea în privinţa traducerilor.

BA: În afară de traducerile în limba română, nici eu nu prea le înţeleg pe celelalte. Este o experienţă ciudată, indiferent dacă cunoşti sau nu limba în care eşti tradus. Chiar dacă-şi poţi da seama în ce măsură traducerea coincide cu ceea ce ai scris tu, ea nu mai este textul tău. Te simţi asemenea unui marinar care are copii în fiecare port – deşi genetic genetic sînt copii tăi, nu eşti tu cel care-i creşte.

MM: Sper să nu fie o întrebare prea ambiguă: unde începe şi unde se poate sfîrşi libertatea în literatură?

KI: Dacă există ceva pe de-a-ntregul bun în literatură, acesta e faptul că poţi face absolut orice, limitarea poate fi doar faptul că scrii cu creionul pe o bucată de hîrtie. Singura barieră de care nu pot trece sînt eu însumi, în rest sînt liber. Conştiinţa literară actuală încearcă să impună nişte bariere, dar eu susţin cu încredere că sînt liber ca şi autor să le iau sau nu în seamă.

BA: În literatura mea poate să existe numai ceea ce poate să se nască şi în mine însumi. Cred că literatura are de-a face cu cunoaşterea, cu faptul de-a te îndrepta spre libertate. Fără acest lucru nimic nu are sens. Barierele externe pot chiar să te motiveze mai tare în această direcţie. Dacă te orientezi numai după criterii externe, pierzi tocmai experienţa creaţiei, ajungi să produci ca un funcţionar. 

MM: Vă mulţumesc mult pentru timpul şi atenţia acordate.