punct-si-de-la-capat-gabriel-chifu

Bine-amestecat

punct-si-de-la-capat-gabriel-chifuRăspunsul ăsta, la întrebarea cu care intrăm unii în viețile altora, ce mai faci?, definește lumea personajelor lui Gabriel Chifu, din Punct și de la capăt. Fiecare o duce și bine, și rău, fiecare face și bine, și rău, diferă proporțiile și opțiunile, deși nici o alegere nu schimbă numai un singur destin. În 2012, la sfârșitul toamnei, nefiresc de cald (vreme bună, dar rea, în ordinea normalității), Valentin Dumnea, ziarist de conjunctură, care vede îndepărtându-se de la el harul literaturii, înlocuit de perspectiva ratării, începe o anchetă jurnalistică. De fapt, e și mai mult, și mai puțin decât atât. Prietenul lui, doctorul Mihai Deleanu, un fel de dublu al lui mai bun, află, dintr-o scrisoare testamentară a mamei, că a fost un copil înfiat. Bolnav de cancer și depășit de situație, îl roagă pe ziaristul nedumerit, o viață întreagă, de prețuirea doctorului pentru el, să-i găsească adevăratele origini. La scurt timp de când Dumnea își începe căutările și, înainte, practic, să fi dat de o pistă solidă, Mihai Deleanu moare, eliberându-l de datorie. Nu, însă, și de atracția a ceea ce va deveni o călătorie spre sine însuși.

Hazardul și o anumită rutină în a face legături și a descurca ițe îl poartă la Craiova, pe urmele unui bătrân profesor din Limanu-de-Sus, care putea ști câte ceva despre lumea Verei, mama adevărată a lui Mihai, tânără studentă moartă la nașterea lui, care parcă-și îngropase toate secretele și tot trecutul. Profesorul Bazil Dumitrescu, uitat pe pământ, pare-se, cu acest unic scop, să spună povestea, să-și salveze sufletul și să se ducă la locul lui. Când îl vede, îl primește fără să se mire, ca pe un semn îndelung așteptat. În zece zile, baricadați în mica lui garsonieră sărăcăcioasă, îi spune, ca într-un Decameron reconstituit post-molimă, povestea ciumei și a salvării.

Probleme cu identitatea sunt peste tot în roman, de la nivelul cel mai prozaic, al aventurilor lui Dumnea, care se caută, periodic, în câte o nouă femeie, la tema tatălui (Tatălui?) absent, la falsificarea identităților aparente și, deseori, și a celor profunde, în timpul reeducării comuniste. Dumnea află repede, și pe cont propriu, cine era fata cuminte, niciodată văzută cu un iubit, care a murit în 14 spre 15 iulie 1948, la Filantropia, după ce născuse un băiețel căruia voia să-i spună Mihai. Însă cu tatăl nu mai este așa de simplu, găsirea tatălui cere o lungă poveste.

Povestea vieții lui Bazil Dumitrescu, a încrederii trădate, și a intuiției de profesor de istorie cu experiență, care l-a înșelat în toate felurile posibile. În privința oamenilor, în privința cotiturilor evenimentelor. Din generația de liceeni de la începutul războiului, doi i-au fost nădejdea, lor le vedea un viitor strălucit: Octavian Cadar, tânăr voinic, cu un râs deschis, băiețesc, și Damian Bordea, frumos ca un Adonis, de-o inteligență mult peste medie, veșnic în competiție cu Octavian. Destinele lor se învârt, o vreme, în jurul Verei, logodnica lui Damian, iubită însă și de Octavian, în vara lui ’49, când ideologia se insinuează, rece, între ea și Bordea. Mihai poate să fie rodul acestei iubiri pe muchie de cuțit, fără să știm niciodată sigur. Încă din școală, Damian este un perfecționist la limita obsesiei, dispus să reușească prin el însuși, cu orice preț. În schimb, filosofia lui Octavian pare să se hrănească, mai degrabă, din christicul Tată, în mâinile tale îmi las sufletul. Deși, când opt colegi se întâlnesc, precipitat, în locuința profesorului din Limanu ca să întemeieze o frăție legionară, Octavian refuză să intre, e consemnat că a fost de față și trage, după 1949, consecințele. Vina, firește, e fabricată, nimănui nu i se lasă nici o opțiune care să nu fie, după schimbarea regimului, răstălmăcită. Diferența stă în atitudinea fiecăruia față de acest absurd de-o cruzime primară, fără logică, fără cap și fără coadă, față de lumea în care se dă orbește, nu doar în trup (și Octavian, și Damian sunt de acord că trupul nu contează), ci și în spirit. Damian, care după venirea comuniștilor la putere își aranjase o carieră de politruc, e lovit în moalele capului de descoperirea documentului de înființare a frăției legionare, ascuns de profesor între filele lui Don Quijote. Ce se întâmplase? Alt coleg, Marinică Slabu, știutor de rusă și ținta tuturor ironiilor colegilor cosmopoliți din Limanu, realizează că a venit apă și la moara lui. Se pune în slujba unui comandat rus, care ochise casa profesorului, moștenire a soției lui, Aglaia, și dorea să și-o facă reședință. Profesorul este scos din casă și condamnat pentru tăinuirea, între paginile luptelor cu morilor de vânt, a acelei biete liste cu nume. Însă logica, simplistă, a lui Marinică – și dacă nu-l ajută el, rusul tot intră în casă, așa că mai bine profită pentru a ajunge, cu timpul, într-o poziție din care și-ar mai putea spăla din păcate, nu-l afectează doar pe profesor, și pe Aglaia, care înnebunește, rătăcind până la moarte pe străzile din Limanu. Câteva destine, între care, cele mai semnificative, ale lui Damian și Octavian, sunt trase la vale de acea pată întâmplătoare a trecutului.

Damian ajunge, deci, în pușcărie, întâi la Jilava, apoi la Pitești, și coace un plan de salvare. Însă este o salvare superficială, bazată pe conjuncturi, care nu-i va folosi, în timp, la nimic. Mintea lui sclipitoare se dereglează și are viziunea diabolică a unui mecanism de reeducare, de la deținuți pentru deținuți, o schingiuire prin rotație, în care victimele devin călăi și fiecare călău trăiește cu amenințarea că ar putea redeveni victimă, dacă nu e suficient de zelos. Fenomenul Pitești, pe care-l edifică acest avatar al lui Țurcanu – biografiile le seamănă până la identificare, în roman, la 8 iulie 1940 Damian face 15 ani, este, deci, de-o seamă cu odiosul Eugen, e trimis la specializare la Sofia, ca și el, chiar frumusețea fizică izbitoare îi aproprie – e o reflectare a ceea ce se întâmplă, în anii terorii, în întregul sistem comunist. Tovarăși de nădejde, până mai ieri, sunt acuzați de comploturi dușmănoase și condamnați, se cade în disgrație tot atât de ușor pe cât se urcă, nimeni nu e sigur pe nimic. Damian este mințit, sau se minte singur că torturându-și colegii de închisoare și, în fond, de convingeri, odinioară, va fi lăsat să scape. Cu cât pune mai mult zel diavolesc în planul lui, cu atât își scurtează funia. Va fi condamnat la moarte la jumătatea anilor ’50. Adică exact acolo unde începe reconstituirea poveștii lui Octavian.

Dacă în privința ororilor de la Pitești efortul romancierului e mai ales documentar, și abia apoi de a găsi imaginile care să înfățișeze toată abjecția planului de a strivi sufletele și valorile oamenilor, imagini de prozator de forță, care ți se lipesc de retină, transfigurarea lui Octavian e o reușită exemplară a prozei lui Gabriel Chifu. Personajul Octavian, care are ceva din mai multe – traseul lui, când își regăsește profesorul, mutat la Craiova, e aproape același cu al lui Dumnea, când vine la întâlnirea cu Bazil Dumitrescu, li se pune aceeași întrebare, cunoașteți orașul?, acest suprapersonaj atât de putred, ca istoria, prin biografia lui, trec, pierdute, frânturi din biografia romancierului însuși, precum călătoria cu mama, în tren, într-o noapte de iarnă – devine un sfânt al închisorii. Reeducarea pe care singur și-o impune n-are nimic din metodele inumane folosite la Pitești. Octavian încearcă, în singurătatea și tăcerea de la Râmnicu Sărat, să întrețină lumina, vioiciunea spiritului, pe care-l cultivă cu amintiri frumoase, cu biografia lui da Vinci, cu credință. Reușește să călătorească cu duhul, să se desprindă de dureri, de umilințe, de frig, de frică, să fie departe, să-și privească bietul trup chinuit ca pe al altuia. Poate chiar, așa cum se spunea despre Arsenie Boca, de pildă, să ajungă la înmormântarea tatălui lui fără să părăsească închisoarea. Purtându-și spiritul unde vrea, și unde nici cu gândul nu gândesc torționarii lui, izbiți de lumina care nu se mai stinge de pe acel chip subțiat, spiritualizat, împăcat. Îi sfidează blajin, știind de ce suferă, înțelegând ceea ce nimeni nu înțelege și reușind să aducă un sens, al lui, în orbecăiala generală, în care toți se calcă pe cap încercând să se salveze. Punctul lui de sprijin, firav, răstoarnă un sistem întreg.

În acest personaj, în bunătatea lui înțeleaptă, care nu se opune răutății prostești a celorlalți, ci pur și simplu o desființează, o anihilează, Gabriel Chifu pune o întreagă pledoarie pentru cale, pentru identitatea aceea atât de pusă la îndoială în roman. Respins de succes, în înțelesul pragmatic al lucrurilor, așa cum este și Dumnea, mai târziu, incapabil să-și valorifice darurile, perdant, de obicei, în fața unuia ca Damian, Octavian descoperă că bunătatea poate fi o vocație. Nici măcar o bunătate practicantă, fiindcă n-are cui s-o ofere, în închisoare (episodul anunțării lui Mihalache, prin tuse, că soția lui e bine îl va costa), aproape un egoism al binelui. Octavian reușește pentru el și ca să arate că se poate. Toată lumea lui, călcată în picioare, e recuperată de această reușită.

Povestea pe care o spune Bazil Dumitrescu – de fapt, nu suntem foarte siguri că el o spune, fiindcă depănarea à rebours a zilelor începe după ce Dumnea îl părăsește, deodată cu puterile – e una lentă la început și precipitată la final. În ordinea reală a istoriei, invers. La sfârșitul anilor ’40 lucrurile se întâmplă foarte repede, dar apoi, între ’55 și ’64, când Octavian se întoarce, vorba vine, la viața lui, se schimbă o lume într-un singur episod al poveștii (într-o singură zi, în convenția stabilită de Gabriel Chifu), iar între 1964 și 1989, o altă lume, în altă zi. Schimbarea la față, care l-a convertit pe Octavian într-un spirit puternic, și liber, îl atinge, retrospectiv, și pe Bazil Dumitrescu. El a trăit, ani la rând, letargic, într-un oraș al exilului, nemaiputând nici să se întoarcă la Limanu, nici să iasă la liman, înecându-și în alcool amintirile rele. Când, în fine, povestea iese din el, ca duhul din lampă, se eliberează, transferă, simbolic, vocația aceasta de martor spre Dumnea. Duhul povestirii, o abstracțiune care plutește peste istorie, e un artificiu narativ de școală germană, un Zeitgeist, definind, într-un clarobscur de determinare și liber arbitru, viața unor oameni pe care-i marchează și epoca, și locul nașterii.

Romanul unor vocații care se coc târziu, al lucrurilor care, vorba lui Leonardo, au nevoie de multă trudă ca să pară că s-au întâmplat de la sine, Punct și de la capăt, o ștafetă a binelui, tot atât cât a răului, e reușita neîndoielnică a unui prozator pentru care talentul nu face cât cumpănirea, cât știința de a alege și de a lăsa deoparte. Așa că nu ne scufundă în discuții despre morală, în drame de conștiință, în examene de minuit, în stilul anilor ’60, ci pur și simplu ne arată, cu un invidiabil simț al firescului, cum se face și se reface un destin. Două, trei, toate. În imagini, nu în filosofii. În revelații simple, omenești, cuprinzătoare și zguduitoare. Mai puternice, în autenticitatea lor de adevăr trăit, decât orice experiment al istoriei.



There are no comments

Add yours