foto-cosmin-bumbut

Bogdan-Alexandru Stănescu: Când scriu, cea mai mare temere a mea e ca nu cumva să comit Literatură

Mare fană a prozei scurte, cum mă știți, am dat iama în toate volumele noi de povestiri care-au apărut în primăvara-vara asta. Fără îndoială, Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom) este cel mai bun din serie, chiar, îndrăznesc să spun unul dintre cele mai bune ro apărute în ultimii ani. Bogdan-Alexandru Stănescu, traducător, editor, coordonator, poet, scriitor, rupe norma pentru ce înseamnă povestire autohtonă și creează un univers de care vă veți atașa instant – copilul Bobiță și băieții de cartier, Bucureștiul ascuns de după blocuri, un tată adoptiv și lumea pe care o aduce cu el în viața cea nouă. E o carte înduioșătoare despre copilărie, familie, adolescență și un București haotic, așa cum îl iubim pe ascuns. Despre literatura cu l mic, în interviul de mai jos.

Foto: Cosmin Bumbuț

Foto: Cosmin Bumbuț

Cum te-ai decis pentru titlul ăsta și asocierea cu povestea lui Kaspar Hauser? 

Inițial am pornit de la o imagine care-mi tot revenea din copilărie, un coșmar legat de fotografia ștearsă dintr-o revistă de curiozități, a unui copil crescut de lupi până în preajma pubertății. Am descoperit apoi că e vorba despre așa-zisul ”copil din Aveyron” și mi-am retrăit fascinația pe care o simțeam atunci, în anii 80, pentru povestea acestui sălbatic care nu a trecut niciodată, psihologic, de vârsta pubertății. Am aprofundat tema în paralel cu scrierea cărții (de la Copilul de aur alchimic și din psihologia jungiană și până la Împăratul muștelor) și nu m-am oprit la Kaspar Hauser decât în final, când mi-am dat seama că el e prototipul metaforic, că spune singur mai mult decât toți ceilalți la un loc despre acest narator al meu care, de asemenea, nu trece de o anumită vârstă psihologică și care nu reușește să iasă din beciul copilăriei. Nu pot să neg că în alegere au atârnat foarte greu sonoritatea, ritmul și relativul ”exotism” al lui Kaspar Hauser.

Văzuseși filmul lui Herzog? Știai povestea? 

Da, îl văzusem și l-am revăzut numai pentru a-mi adânci diferențele dintre cele două interpretări. A mea fiind, bineînțeles, cea mai ”liberă”, pentru că nu doar i-am umplut biografia primilor ani, dar l-am și strămutat într-o celulă mai mare, România anilor 80-90-2000.

Din ce te inspiri?

Din tot. Sunt ca un burete. Îmi place să rețin gesturi, ticuri, să ascult cât mai mult și apoi să exersez ”redarea” cât mai naturală. Sunt din familia reportofoanelor. În al doilea rând, din memorie: am în minte vorba aceea a lui Flannery O’Connor, care spunea că dacă ai reușit să supraviețuiești până 18 ani ai material de scris până la moarte. Nu sunt un bun psiholog, de aceea multe evenimente din viață, multe reacții pentru mine au rămas încărcate cu un mister cvasi-religios pe care încerc nu să-l deslușesc, ci mai curând să-l adâncesc și să-l descriu.

Ai scris volumul în timpul unei rezidențe artistice în Kosovo. Momentele petrecute acolo sunt reflectate în carte în vreun fel?

Nu, nimic evenimențial sau obiectiv, mai curând o stare de luciditate dată de singurătate (absolută, de eremit) și de schimbarea radicală a modului de viață, de renunțarea la o dependență autodistructivă. Am stat închis într-un apartament de la etajul al nouălea al unui bloc în construcție, dintr-un oraș verde și foarte trist care încerca să renască, unde parcurile erau amenajate peste gropi comune și unde relațiile mele se reduceau la cele cu vânzătoarea de la magazinul din apropiere și la frizer. A, să nu uit muezinul care-mi împărțea ziua în segmente de lucru cu cadența unui metronom și exactitatea unui gardian de închisoare.

Cât de important e locul unde scrii atunci când scrii?

Nu foarte, aș zice acum. Am scris patru cărți și am tradus vreo șase într-un apartament de 66 de metri pătrați unde am trăit cu soția mea și cei doi copii, bașca 2 mâțe și trei țestoase. M-am învățat să scriu dimineața devreme, noaptea, la birou, în pat, în excursii, vacanțe, să profit de fiecare moment în care simțeam că trebuie să mă apuc de scris. Important mi s-a părut întotdeauna să scriu, indiferent de loc: să scriu în minte, să forez după amintiri, să scriu propriu-zis și să alerg după o voce, după un ton potrivit.

Mi-a plăcut mult cartea și pentru ca evoca un București pierdut, cumva. Ai o madlena care mereu va spune București, anii ’80?

O, da! Supa de vacă. Mirosul ei când mă chema mama din fața scării, unde jucam fotbal, frunza sau ”gardiana 10”, ploile de sâmbătă, mirosul de semințe prăjite, la cornet, sau turnate în pumn din păhăruțe de lemn cu fundul înalt, berea Gambrinus, mirosul țigărilor Mărășești, genericul emisiunii de desene animate, cel al emisiunii Studio X de pe bulgari. Aș putea continua pe vreo 100.000 de semne 🙂

Cum trebuie să fie pentru tine cititorul ideal?

E greu de definit sau chiar de descris. Cred că mă gândesc la un cititor impermeabil la falsitate, la phoniness, vorba lui Salinger. La Literatură, în fond. Un cititor activ, care știe că literatura e mai importantă decât Literatura. Când scriu, cea mai mare temere a mea e ca nu cumva să comit Literatură. Idealul este cititorul participativ, inteligent, cult și care vânează naturalul. Nu cer prea mult, nu?

Dacă ar trebui să faci o ierarhie, ce ai fi mai întâi – scriitor, traducător sau editor?

Aici îmi vine ușor să dau un răspuns: aș putea trăi, aș supraviețui biologic fără a traduce sau fără a-mi face meseria de editor. Nu aș putea trăi fără să scriu și fără să citesc.

Ce ai învățat din meseria de editor? Dar din cea de traducător?

Dacă am învățat ceva, pe lângă multe aspecte practice ale meseriei, atunci aia a fost umilința. În 12 ani de meserie au apărut peste 1000 de titluri în Biblioteca Polirom. La acestea se adaugă peste 2000 de proiecte respinse. Când îți trec atâtea texte prin mână, majoritatea bune și câteva zeci excepționale, nu ai cum să păstrezi un orgoliu creator decât dacă ești imbecil. Apoi îți dai seama în ce colonie culturală trăiești, în ce provincie prăfuită străbătută de scandaluri ca niște furtuni într-un pahar cu apă și-ți dai seama că unica ta șansă ca scriitor e să devii cea mai bună variantă a ta. Da, ca la culturism 🙂 Înveți să respecți munca altor scriitori, tocmai pentru că o înțelegi din interior: când am achiziționat copyrightul pentru Puritate, romanul lui Franzen, manuscrisul era la a patra revizie. Când am avut voie să-l dăm în tradus, ajunsese la a douăsprezecea și am putut urmări, de pe margine, toate modificările pe care Franzen le făcea textului, apoi sugestiile agentului și, în final, editarea pas cu pas. E ceva de învățat de aici.

Traducerea e și mai importantă pentru un scriitor, cred, pentru că lucrezi din interior, cu materia dată de autor, o materie ”inefabilă”, pe care o treci în materialitate, o pui în cărămidă. Simplele întrebări ”de ce a spus așa aici?”, ”de ce a lăsat sincopele astea?” sunt o școală mai bună decât orice curs de creative writing.

Există o carte pe care ți-ai doi să o traduci?

Da, visul meu rămâne să traduc povestirile și poemele lui Delmore Schwartz, scriitorul care a inspirat personajul Humboldt din romanul lui Saul Bellow. Dar, cum e un scriitor necunoscut chiar în State, sunt slabe șanse să am vreodată șansa asta. Mi-aș dori să retraduc Dubliners, și nu pentru că cele două traduceri existente sunt proaste, ci pentru că simt că în tonul povestirilor lui Joyce mai sună o coardă, foarte fină, care în română nu a ajuns. Asta nu înseamnă că eu aș prinde-o, dar am senzația că m-am apropiat de ea când am tradus Scrisorile către Nora.

Ai anunțat că iei o pauza de la cronicile de carte pe care le publicai în Observator cultural. Crezi că în lumea asta în care toată lumea recomandă cărți peste tot mai sunt valoroase cronicile de carte clasice?

Cred că, în sine, își păstrează valoarea. Ceea ce le-a erodat importanța însă a fost pierderea credibilității, din motive extraliterare, și concurența neloială pe care le-o face promovarea/marketingul. E greu să mai scrii o cronică onestă fără a fi bănuit că: a) ții cu ceilalți. b) ești prieten/dușman cu autorul. c) servești un interes de grup. Renunțarea mea (care nu e nici definitivă, nici irevocabilă) vine dintr-o sastiseală acumulată în 15 ani de cronicăreală săptămânală. Cred că e timpul s-o mai facă și alții.

Zi-ne ce ai mai citit de curând și ți-a plăcut.

Citesc multe cărți în paralel, în diferite momente ale zilei, cu diferite scopuri, așa că le așez pe toate aici: un volum de amintiri despre Carver, celebra monografie Fitzgerald scrisă de Matthew J. Bruccoli, traducerea în engleză a unui roman genial scris de un angolez care trăiește în Brazilia, recentul volum de poeme al lui Andrei Dosa și, pentru a patra oară, cu delicii, corespondența lui Flaubert.



There are no comments

Add yours