cartea-nasoaselor-coperta

Cartea năsoaselor, de Alexandra Rusu

cartea-nasoaselor-copertaLiteratura pentru copii și adolescenți este un domeniu care mă fascinează de ceva ani încoace, mai ales pentru că niște oameni mari (scriitori și ilustratori) reușesc să nu piardă relația cu copilul din ei și se-apucă să scrie și să deseneze pentru el și pentru alții ca el (vezi și cărțile Adinei Rosetti, apreciată de critica locală pentru romanul de debut, adresat oamenilor mari – Deadline, dar care de doi ani încoace publică povești pentru copii). Mereu am fost de părere că e înmiit mai greu să creezi povești nemuritoare care să îi țină captivați pe copii (sau, mă rog, pe care să îi adormi la prânz) decât să scrii romane pentru adulți. Din când în când iau câte o carte dintr-astea adresată altei categorii de vârstă și mă las fermecată. La finalul lui 2016 norocoasa a fost Cartea năsoaselor. Sau am fost eu.

Alexandra Rusu debutează la Vellant cu o poveste despre un motan cu ifose și trei prințese cu nasuri enorme. Desenele sunt ale Loretei Isac, iar alegerea tiparului în nuanțe de galben-albastru-gri mi se pare perfectă pentru tipul de ilustrații pe care le face Loreta (un interviu cu ea despre o altă carte pe care a ilustrat-o, aici). Povestea scrisă de Alexandra mi-a amintit de un film bulgăresc pe care l-am văzut la finalul anilor 80, la care mă gândesc deseori, luând în calcul și ideea că poate l-am visat – era despre o oareșce fiică de împărat care mâncase ceva otrăvit și căreia îi crescuse nasul atât de mare, încât călătorea, el, nasul, prin tot felul de țări, fusese decorat și câte și mai câte. Mă amuză și acuma gândul că un nas poate avea o viață proprie (vezi și cântecele Adei Milea, din spectacolul Nasul, după Gogol).

În Cartea năsoaselor nasurile joacă un rol important, dar ele sunt numai un pretext pentru apariția unora dintre cele mai extravagante personaje pe care le-a avut literatura română pentru copii. Maurizio Furlini, motanier, este invitat la Castelul din Piftie (în sfârșit, cineva îi oferă acestui minunat fel de mâncare un loc de cinste în literatură – dacă n-ar fi de piftie, nasurile prințeselor ar face vânătăi la fiecare mișcare, iar poporul nu ar avea ce mânca) de Hermina de Ditaï-Năsui, una dintre surorile de Ditaï-Năsui, care, așa cum le spune numele, au ditamai nasurile – „…avea un nas de zece mile aeriene! Un nas cu munți și văi, și cratere! Un nas pe care putea atârna rufe la uscat tot mapamondul! Un nas aproape infinit, care ieșea dintr-o claie de păr roșcat.” Maurizio ar trebui să le învețe pe cele trei prințese bunele maniere și să le ajute să își găsească soți, misiune practic imposibilă, având în vedere înfățișarea lor.

Personajele pe care Alexandra le conturează sunt inteligente, amuzante, pline de șarm. O să vă întâlniți cu Michael Jackson, cu celelalte două surori prințese (una care scrie poezii, alta care îngrijește de tot felul de plante și animale miraculoase), cu un balon pavat cu intenții bune, care nu se deplasează decât dacă scopul misiunii e nobil, cu Matilda de Superbia („Pe rochia ei, aveai meniu complet: dâre de ostropel, pete de rață cu varză, firimituri de plăcintă cu vișine. Lipici de magiun. Trena îi era tivită cu râme și melci de casă.”), cu melcul-poet Kiril, care se ocupă cu arhivarea cărților, cele mai prost scrise dintre ele fiind ingurgitate de o mlaștină (ah, dacă și în viața reală ar fi așa, numai literatură bună am avea!), cu Miaus Maximus, maestru la Înalta Școală de Comprese și Bășini.

Ca orice poveste, și asta are o morală, dar vă voi lăsa pe voi să o descoperiți. Vă îndemn, așadar, să începeți anul bine, cu o lectură pentru copii, pentru copilul din voi, care trebuie hrănit și el din când în când, și ce moment mai bun să faceți asta dacă nu în primele săptămâni din an?!



There are no comments

Add yours