conjuratia

Recenzie: “Conjuraţia imbecililor” sau cum să recunoşti un geniu adevărat

Acum vreo 16 ani, tata s-a întors de la Cluj cu o carte. Nu cred că o citise înainte să mi-o dăruiască. Pur şi simplu s-a gândit să nu vină acasă cu mâna goală, cred. Nu era o carte obişnuită – un volum verde, cu titlu embosat şi cu un detaliu grotesc pe copertă, dintr-un tablou de George Grosz. Sunt detalii care îmi vin în minte spontan, deşi nu mai am respectivul volum. De fapt, toate lucrurile legate de cartea aceea au un iz mitic pentru mine. Se numea “Conjuraţia imbecilior” şi era scrisă de un anume John Kennedy Toole. Afli încă din prefaţă că s-a sinucis şi că avea să primească Premiul Pulitzer post-mortem. Cauza exactă a sinuciderii nu e cunoscută, dar se presupune că dezinteresul editurilor americane faţă de manuscris a fost unul din motive.

 

Se spune despre “Conjuraţia imbecililor” că râzi în hohote citind-o, însă eu nu am râs. Nu mai aveam aer pentru asta. Poate eram prea mic şi nu mai citisem niciodată ceva atât de puternic, atât de crud în ironie, atât de legat de însăşi viaţa mea şi propria-mi relaţie cu mama. Fiindcă mama este un personaj imens, atât în roman, cât şi în viaţa lui Toole. Mama este şi cea care va arde ultimul său mesaj către lume, stârnind suspiciuni asupra rolului ei în decizia scriitorului de a se intoxica cu gaze de eşapament la 31 de ani. Însă tot mama se va zbate să-i publice romanul şi va reuşi.

Volumul de care povesteam mai sus, cu o copertă perfectă, fusese publicat de Nemira în 1995. Ani de zile nu s-a mai găsit decât pe la anticari, care o vindeau la preţuri exorbitante. Noi, librarii de la Cărtureşti, insistam de fiecare dată pe lângă Silviu Lupescu, patronul editurii Polirom, de câte ori venea să-şi cumpere muzică clasică: “Haideţi, domnu’ Lupescu, nu se poate, toată lumea o caută!” N-o căuta chiar toată lumea, dar pentru noi era o carte cult. Nu ştiu cât de important a fost rolul nostru în republicarea “Conjuraţiei” în limba română, cert e că Poliromul a cumpărat drepturile şi a adus-o din nou în librării. Nu mai avea o copertă la fel de frumoasă, dar conţinutul era acelaşi. A fost cartea anului în 2006. În fine, acum apare pentru a treia oară în Top 10+ Polirom, o colecţie care filtrează cele mai bune romane din istoria unei edituri.

Ignatius Reilly, eroul principal al cărţii, e un personaj grobian, excentric şi idealist, cultivat şi răsfăţat, murdar şi pur. Trăieşte în izolare alături de mama sa, în New Orleans-ul anilor ’60. Îşi petrece zilele umplând foi întregi despre Evul Mediu şi decăderea omenirii, pe care le trimite în unic exemplar la marile biblioteci americane, cu indicaţii privind raftul la care trebuie înregistrate. Inadaptat prin vocaţie, tânărul de 30 de ani este împins de la spate de figura maternă, dominatoare, să-şi găsească un loc de muncă. Se ciocneşte astfel de o serie de personaje ciudate: un poliţist obligat să aresteze persoane suspecte, o dansatoare care-şi învaţă papagalul s-o dezbrace, o femeie bogată şi plictistă care chinuie o biată bătrână senilă cu ideile sale de mare psiholog. Myrna Minkoff, prietena din facultate a lui Ignatius, o hippioată evreică din New York, consideră că sexul rezolvă tot. Romanul este presărat cu scrisorile celor doi, cu încercările Myrnei de a-l supune pe Ignatius unei analize freudiene şi cu împotrivirile revoltate ale lui Ignatius. E clar însă că cei doi, deşi au valori la poluri opuse, fac tot ce pot să se impresioneze reciproc.

Plină de haz şi de situaţii neprevăzute, aventura lui Ignatius se complică treptat, tinzând spre un final neaşteptat. Este povestea înstrăinării omului în societatea actuală din care nu lipsesc prestigiul, lăcomia, ura, iubirea, umilinţa, ignoranţa, prostituţia, homosexualitatea, dar şi prostia ridicată la rang de valoare. Nu poţi să nu te întrebi dacă paginile cărţii sunt ficţiune sau realitate. Un răspuns ni-l oferă cetăţenii oraşului New Orleans, care consideră de peste 40 de ani că nu s-a scris vreo altă carte care să descrie mai bine viaţa în oraşul lor. De altfel, lui Ignatius J. Reilly i s-a ridicat de către aceştia o statuie de bronz în faţa supermagazinului unde îşi aşteaptă, în continuare, mama.

O scurtă menţiune despre traducere: Toole foloseşte extensiv multiple dialecte şi elemente de jargon din New Orleans-ul anilor ’60. Pentru un traducător, a avea de-a face cu un astfel de text e o încercare grea. Lidia Ionescu a reuşit o traducere minunată, având grijă să nu piardă prea mult din suculenţa, umorul şi sensul frazei lui Toole. Cu o doză semnificativă de curaj lingvistic, ea transformă, de pildă, “comunist” în “comuist” şi “poliţie” în “puliţie”. O felicit pe Lidia Ionescu că nu s-a lăsat pradă prejudecăţilor des întâlnite în literatura română. ( Cristian Neagoe)

PS: După ani de zile în care am încercat să găsesc celălalt roman al lui J.K. Toole, scris la 16 ani şi intitulat “Biblia de neon”, prietenul meu cel mai bun mi-a pus cartea în mâini şi mi-a spus să traduc 10 pagini. Restul s-a întâmplat pe neaşteptate: editura Polirom a acceptat versiunea mea şi am devenit, după câteva luni, al doilea traducător al lui Toole în limba română.



There are 3 comments

Add yours
  1. Adi

    Bravo, Cristian !!! Si pt recenzie si pt faptul ca traduci “Biblia de neon”. Voi cauta sa vad daca se gaseste pe undeva. 🙂

    Mi-a placut f mult “Conjuratia imbecililor”!!!

    Succes!

  2. alina

    “Este povestea înstrăinării omului în societatea actuală din care nu lipsesc prestigiul, lăcomia, ura, iubirea, umilinţa, ignoranţa, prostituţia, homosexualitatea, dar şi prostia ridicată la rang de valoare.”-defect de stil si de logica…o insiruire de valori negative, pozitive si “homosexualitatea” care nu e nici una nici alta…poate ar trebui reformulat. asa cum e, e foarte conotat si intr-un mod gresit.


Post a new comment