dulcele-bar

Dulcea otravă a tinereții

dulcele-barAm terminat de citit ultimele 170 de pagini din Dulcele Bar într-un (sic!) bar din parcul de lângă blocul meu. Un bar pe care am schimbat agitația, întunericul plin de personaje și anticipația cârciumilor din centrul orașului, și în care, spre deosbire de acestea din urmă, nu aștepți niciodată să se întâmple ceva. Locul ăsta, cu o panoramă în pantă, care seamănă cu pădurile, cu muzică din anii ‘80 și cu bere ieftină, cu fețe care râd și care vorbesc aprig, și care închid barul la 11, în loc de 9 dimineața, e refugiul din care am ales să scriu și care m-a convins că pot să scriu din nou.

Când aveam 17 ani am citit De veghe în lanul de secară și, tipic, am regăsit în volumul lui Salinger confortul identificării cu un exemplu universal de minte tânără și neliniștită. Cea mai mare dorință cu care rămăsesem era să mă întrebe la Bac care este personajul meu preferat din literatura de liceu, pe care pe atunci nu o înțelegeam și o socoteam seacă și plictisitoare. Dacă Holden Caulfied este eroul care a adus fler, dorință sau împăcare pentru adolescenții ingrați din noi, JR Moehringer este păzitorul din lanul cu o secară mai îmbâcsită, mai pătată cu whisky și dezamăgire și îmbibată de căutările de sine înverșunate ale tinereții.

Un om intră într-un bar și își caută parastasul tuturor problemelor. Uneori caută distracție care să-i perie nemulțumirile zilnice, alteori să uite de sine. Căutăm iubire, sex, sau o schimbare, atunci când viața merge în jos, căutăm un făgaș sau o forță străină care să ne pună pe calea cea dreaptă atunci când demonii personali își fac loc în sufragerie ca într-o sală de așteptare infinită, dar cel mai curent și mai abitir, căutăm acceptare. Așteptăm mereu să se întâmple ceva, ca barul să ne schimbe viața, valorile, să ne inspire, să ne aducă peste noapte revelația de care avem nevoie ca să ne îmbogățim, să nu mai procrastinăm, să ne depășim temerile, să ne găsim pe noi sau pe alții, să dăm de iubirea vieții noastre atunci când următoarea femeie într-o rochie neagră și cu un rânjet care pare desprins din filme intră pe ușă sau o partidă de sex care să fie atît de tantric încât să ne spele singurătatea.

Viața pe care Moehringer o caută în bar este o călătorie personală pe care o trăim cu toți. Undeva între articolele care susțin că generațiile s-au schimbat și suferim mai devreme decât predecesorii noștri de crize de vârsta a doua premature, și nevoia de a ne ridica nivelul alcoolemiei la cel al așteptărilor pe care singuri ajungem să le considerăm nerealiste, începem să căutăm răspunsuri în siguranța de sine pe care o poți căpăta numai de unul singur, în mulțime.

Dickens, devenit Publicans, cel mai faimos bar din Manhasset (orașul în care se consumă cea mai mare cantitate de alcool din statul New York) este locul în care poveștile, iubirea, revelațiile și concluzille se amestecă precum cocktailurile. El devine etalonul pentru orice generație care crește și care apoi deplânge ieșirea din adolescență, negăsindu-i sensul. Este sanctuarul, purgatoriul necesar pentru a doua etapă, golul dinainte de maturizare, dinainte de a îți lua zborul și a păși în lume pe cont propriu. Barul este familia pentru cel care nu a avut-o și casa pentru cei pentru care spațiul cu un pat, o chiuvetă și lavete de bucătărie este prea mic pentru a respira. Barul este locul în care îndoielile se spulberă și pupilele se măresc condiționate de un singur liant antic, Bachus.

Aș fi putut să scriu o cronică a la carte a acestui roman, cu întâmplări, cu personaje și acțiune, însă asta ar însemna doar să răpesc cititorului plăcerea de a se regăsi în ele. Aș fi putut să spun cum JR s-a îndrăgostit de Sidney și a căutat să scape de amintirea ei timp de aproape 11 ani, dar totți ne dăm cu capul de pereți după prima iubire. Cum a dat rateuri și asta l-a făcut să se întrebe de cel puțin cinsprezece ori pe zi dacă nu are altă vocație decât cea a mediocrității, dar asta e un subiect comun pe care îl chestionăm toți atunci când, după o zi mizeră, poposim la tejghea pentur încă un pahar de bere. Aș fi putut să scriu despre cum ne căutăm jumătate din viață pe noi, și uneori pe de-a întregul ei, pentru că înțelegem că toate disfuncțiile și frământările ne vin de la părinți, dar și asta facem cu toții cel puțin o dată. În sfîrșit, aș fi putut să scriu că toți oamenii care ne taie calea de-a lungul timpului au un rol cheie, chiar și atunci când nu îl înțelegem decât 25 de ani mai târziu, în fața unei pietre funerare.

Dar am ales să nu o fac. Am ales să păstrez momentul acela când, la sfârștiul unei seri petrecute într-un bar ticsit, pornești vijelios să scrii o cronică pentru un volum care te-a făcut să te privești în oglindă și să îți spui: am să scriu din nou, trebuie s-o fac. Am să merg până la capăt pentru că ăsta e singurul lucru pe care știu să îl fac BINE.

Atunci știi că ai citit un roman bun.



Post a new comment