Nora Iuga – Hai să furăm pepeni

Published by carturesti | Filed under Evenimente

„Cine mi-a citit cărţile ştie că eu nu vorbesc decât despre mine” a mărturisit Nora Iuga joi, 30 aprilie, cu ocazia lansării ultimului ei roman, Hai să furăm pepeni, lansare care a avut loc la Cărtureşti alături de Carmen Muşat, Paul Cernat şi Bogdan Ghiu. Din cauza acestei autoreferenţialităţi declarate sunt înclinată să cred că acest roman gravitează mai puţin în jurul unui caz supermediatizat şi cât se poate de real, respectiv cazul fetiţei de 11 ani violată de unchiul său şi însărcinată în luna a şasea, cât în jurul necesităţii scrisului, a lumilor fictive/ficţionale/imaginare/fantasmatice. Bogdan Ghiu a susţinut că pentru el romanul Norei Iuga are la bază  ideea că numai scriind ţinem motorul existenţial în funcţiune. Floarea şi povestea ei nu ar fi astfel decât un pretext pentru confesiune, iar autoarea nu face un secret din asta: „Tot ce am de gând să povestesc în cartea asta se întinde între 1940 şi 1942, adică atunci când Nora, fetiţa aia brunetă şi pistruiată cu codiţele negre şi picioare ca răşchitoarele, cum o alinta taică-său, avea zece-unsprezece ani, că tot atâta are şi Floarea, fetiţa romă, despre care se va face vorbire aici …”

În sondarea realităţii, fie ea de ordin pur psihologic sau de ordin estetic, se face apel la o metodă şi o asumpţie enunţate încă din prima pagină: „toate se leagă în creierul nostru, nimic nu are voie să se arate singur şi gol şi fără circumstanţe atenuante.” Reţeaua limbajului acoperă întreaga realitate, nu există personaje şi situaţii decât ca reflexe fantamastice ale eului narator. De aceea personajele „reale” sunt puse mereu în umbră de noi şi noi revărsări ale vocii auctoriale, care este cel puţin dublă. Cearta cu lumea, cu morala, cu Dumnezeu este cearta dintre Nora A şi Nora B. Relaţia Norei Iuga cu Dumnezeu, cu morala, cu lumea este dată de cine câştigă „disputa ideologică” acum şi aici: „Nora B vrea să împace şi capra şi varza, toată societatea noastră e încremenită în proiect şi, mă rog, în ce calitate se erijează ea, Nora A, în arbitru când de fapt, dincolo de instinctul ăsta insuficient temperat, de care face atâta caz, aruncă-n aer cu argumente după ureche, nişte teorii ca frunza-n vânt, făcând gafe peste gafe… cum să nu-i fie frică?”  

Resortul intim al cărţii este frica, o anxietate cum nu se poate mai metafizică care degenerează uneori în revoltă. Înţelegem astfel de ce  mult invocatele doamne psiholoage reuşesc să suscite acest mixt afectiv atât de turbulent. Poate pentru că adevăratul personaj principal, Nora Iuga, se simte împinsă în nişte scheme conceptuale mult prea înguste, ceea ce-i provoacă un fel de claustrofobie existenţială: „acolo, în crângul cu mori, exact când aveam zece ani şi eram în vacanţă, s-a întâmplat ceva foarte important, care, după teoria doamnei psiholog teminate în   -escu ar fi putut să mă arunce într-o schizofrenie paranoidă ademenitoare şi plină de capcane ca însăşi căutarea timpului pierdut.”

Trecerea de la Nora la Floarea şi invers se face pe nesimţite pentru că ceea ce se dispută aici nu e ceva ce poate fi soluţionat într-un show televizat. „Disputa ideologică” e trăită cu toată fiinţa, întrebările sunt luate în serios, nu se mimează criza, krisis, judecata. „Or fi fost violuri?Incesturi? Nebunele alea de psiholoage, în frunte cu marele umorist-inchizitor repetă până la exasperare ca nişte papagali bătrâni aceleaşi sentinţe şi doctorul ginecolog ne arată pe ecranul televizorului planşa cu bietul copil din uterul Floarei care a trecut de şase luni, are 1800 de grame şi toate resursele de plăcere şi durere pentru o viaţă de om normal.”

Romanul Norei Iuga ascunde multiple chei de lectură. Dintr-o persectivă psihanalistă înţelegem că jocul cu adevărat important este acela dintre vocile scriitoarei:  „Nora A şi Nora B nu se înţeleg azi deloc”se spune, numai ca peste câteva rânduri să se producă o bruscă răsturnare de perspectivă : „Te iubesc la nebunie, Nora mea dublă, una pe faţă şi una pe dos, eşti paradoxul în persoană”. Nu poţi să nu te întrebi cine este acest al treilea care le iubeşte deopotrivă şi le pune să se certe întru salvarea sufletului

Hai să furăm pepeni se pretează şi la o critică feministă. Nu „neruşinarea” discursului deranjează, ci misoginia Norei A,  simpatia faţă de agresor, procesul intentat Lolitei: „Adevărul e că femeile pot viola un bărbat cu mijloace mult mai perfide şi mai abile, iar nimfetele, lolitele sunt cele mai periculoase.”

Hai să furăm pepeni este şi o carte testamentară (deşi la Poeticile Cotidianului scriitoarea a mărturisit că mai pregăteşte una): „Am scris totul aici”, căci “nu aveam decât nouă ani şi nu am devenit schizofrenică, am devenit scriitoare.”

În final, nu putem decât să spunem, împreună cu autoarea: „m-oi fi înşelat şi eu că şi scrisu ăsta o ma ia razna uneori”. (Oana Zamfirache)