Femeile nu-și dau seama, de Boris Vian

Cu câțiva ani înainte să-și ia rămas bun de la lume chiar în timp ce asista la proiecția filmului adaptat după volumul său, Voi scuipa pe mormintele voastre, când a suferit un stop cardiac, Boris Vian semna un contract de publicare în America sub numele Vernon Sullivan. Cartea a avut un succes nebănuit, devenind peste noapte un bestseller, așa că editorul Jean d’Halluin l-a rugat pe Vian să continue saga începută.

Sub același pseudonim, Vian a mai scris atunci volumele Toți morții au aceeași piele și Moarte pocitaniilor. Femeile nu-și dau seama este ultimul roman din această serie și se înscrie, ca și lucrările care l-au precedat, în realismul de roman polițist american cu umor negru, atât de diferit de opera fantastică a autorului.

În Femeile nu-și dau seama, asistăm la un episod din dedesubturile lumii corupte a Washingtonului anilor ‘50, unde uneltirile unei rețele de trafic de droguri și prostituție sunt dejucate de un duo agil și cu simț justițiar, frații Ritchie și Francis Deacon. Un playboy ieșit de la Harvard și un student la medicină se înhamă în misiunea riscantă de a sabota planurile găștii de infractori conduse de o matroană – Louise Walcott, și de a-și salva propria piele și pe cea a prietenei lor, Gaya, atunci când aceasta intră într-o afacere dubioasă.

După ce își explorează “feminitatea”, pregătindu-se atent pentru balul mascat care marchează debutul în societate al amicei sale din copilărie, Francis se înfățișează la serata acesteia costumat în femeie, și, nerecunoscut de gazdă, dar nici de oaspeți, face furori. La spartul petrecerii, Francis își găsește prietena într-o stare deplorabilă, în baie, și constată că e dependentă de morfină. Grijuliu, acesta o duce la culcare, fără a bănui că dealerul este viitorul soț al fetei, de altfel homosexual, dar și fratele Louisei, așa cum urmează să afle la scurt timp. Disperat, Francis se străduiește să saboteze planurile de nuntă ale atipicului cuplu și să își aducă prietena pe calea cea bună. Fură 10.000 de dolari din poșeta Gayei, bănuind că astfel îi va tăia accesul la “rație”, însă această încercare de salvare pune mafia pe urmele lui.

Pentru că nu poate opera de unul singur, și pentru că se teme, Francis își “corupe” fratele să i se alăture întru săvârșirea acestui act nobil. Entuziast, Ritchie acceptă, și iată-i pe cei doi eroi străbătând orașul în lung și-n lat, ascunzându-se, ziua sub peruci și veșminte femeiești , iar noaptea, într-o cameră obscură dintr-un cartier mărginaș. După ce o capturează pe una dintre fetele Louisei, presupusă lesbiană, și îi administrează un lung “tratament” sexual, cei doi sunt de părere că au reușit să îi convertească acesteia atât orientarea, cât și cauza. Donna se alătură celor doi în încercarea de a da rețeaua mafiotă pe mâna poliției, iar pe fundalul acestui caz comic de sindrom Stockholm se dezvoltă o stranie atracție și complicitate între cei trei.

Deși personajele principale sunt doi bărbați, Vian și-a înțesat romanul cu femei, în diversitatea completă a naturii lor. O mamă extradecorativă, cum o numește Francis, o femelă frumoasă, o sălbatică diafană și râzgâiată, o adolescentă toxicomană cu purtări de pension, o văduvă neagră care doboară cu bisturiul și o haită de acolite ale acesteia, ce se antrenează pe cadavre, programate să ucidă cu sânge rece. El le tratează, fără misoginism, cu umorul clasic de film american, de parcă ar fi acest Don Draper la tinerețe, contemplându-le fragilitatea asimetrică, gustând din voluptatea lor, seducând și lăsându-se sedus, zdrobindu-le carapacea de inefabil, scoțând pe masă un timbru universal: femeile nu-și dau seama.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.