COVER

Foo Fighters, Sonic Highways

COVERE imposibil să nu-l placi pe David Grohl. Sau să nu-l admiri. Tipul acela sfrijit, îmbrăcat în helancă şi cu părul prins în coadă de cal, care lovea cu sete tobele Nirvanei la 21 de ani, a devenit între timp o figură şi o instanţă în rock, un tip carismatic, generos, plin de idei. The nicest guy in rock, cum i se spune. Dar nu e vorba doar de faptul că singurul drog pe care l-a consumat a fost canabisul şi asta în adolescenţă („cel mai sănătos dintre rockeri”, cum scria cineva), nici de copiii pe care-i invită pe scenă să cînte cu el (sau de minerii prinşi în subteran în Tasmania invitaţi ulterior la unul din concertele sale), de numeroasele cauze umanitare în care este implicat sau de faptul că l-a sprijinit pe Obama, ci de pasiunea şi felul în care ia muzica în serios, foarte în serios.

În fond, a intrat în istoria rock-ului de două ori: o dată cu Nirvana, a doua oară cu Foo Fighters. Cu un Cobain împuşcat în cap şi un Novoselic strivit de tragedie, Grohl l-a cooptat pe chitaristul secund al Nirvanei şi, cu piesele pe care le compusese în turneele trupei, a înfiinţat Foo Fighters din cenuşa unei legende cu care nu avea să semene deloc. Puştiul care odată abandonase liceu pentru a bate tobele unei trupe rock de adolescenţi devenea chitaristul unei a doua trupe ce avea să facă istorie (fie şi numai pentru că reuşit să primească un Grammy chiar şi pentru cel mai slab album al lor). Unde mai pui super-trupele în care este membru: Queens of the Stone Age/The Eagles of Death Metal sau Them Crooked Vultures. (Wikipedia a numărat trupele/muzicienii cu care a colaborat, pe albume sau în concerte, şi cifra a depăşit 30 – de la Paul McCartney la Prodigy, de la David Bowie la actorul Joe Black.)

În documentarul Sound City pe care l-a realizat în 2013 (şi despre care am scris şi eu aici [http://blog.carturesti.ro/sound-city-real-to-reel/]), spunea, cu ajutorul a peste 35 de muzicieni, povestea legendarului studio deschis în 1969 şi închis în 2011 şi a legendarei console Neve 8028, o masă de mixaj hand made unicat care a supravieţuit deceniului disco optzecist şi anilor `90, dar nu şi epocii echipamentului digital de înregistrare şi mixaj. Anul acesta, cînd şi-a rupt piciorul pe scenă, a întrerupt concertul doar cît să i se bage piciorul în ghips, după care a continuat nu doar concertul, dar întreg turneul, adăugînd pe scenă un scaun special, cu un design realizat de el însuşi şi inspirat de stilul din Game of Thrones, tron pe care să stea cu piciorul ghipsat întins şi să cînte la chitară. (La unul dintre concerte, şi-a lăsat doctorul să cînte versurile la „Seven Nation Army”, cover-ul după The White Stripes.) Acum ceva vreme, un fan din Cesena a adunat o mie de muzicieni din toată Italia pentru a cînta împreună pe un cîmp piesa „Learning to fly” pentru a-l convinge pe Grohl să concerteze cu Foo Fighters în oraşul lui. Grohl a văzut clipul şi a aranjat concertul. N-ar fi deplasat, aşadar, să spunem despre Grohl că e un Guitar Hero în carne şi oase.

Sonic Highways nu seamănă cu celelalte albume Foos, este un fel de experiment şi are şi o poveste: a fost înregistrat în opt studio-uri din tot atîtea oraşe americane, cu muzicieni invitaţi din fiecare oraş (Zac Brown, Gary Clark jr., Joe Walsh de la The Eagles, Ben Gibbard de la Death Cab for Cutie ş.a.), cu versuri compuse la faţa locului, totul produs de Butch Vig, cel care a produs şi Nevermind¸ şi cu o copertă-colaj cu simboluri arhitecturale din fiecare oraş. Astfel, Sonic Highways, care a rezultat şi într-un documentar de opt episoade difuzat de HBO în perioada înregistrărilor, este un fel de travelogue al caravanei Foos şi o scrisoare de dragoste pentru rock-ul american. (Măcar în paranteză fie zis că acest experiment va avea şi o continuare, însă cu un proiect secundar al neobositului Grohl.)

Rămîne să descoperiţi pe propriile urechi diferenţele dintre piesele acestui album, precum şi diferenţa dintre acest album şi restul discografiei Foos; cît despre mine, din cele opt piese, de acestea cinci nu mă mai satur: „Something From Nothing”, „The Feast and the Famine”, „Outside”, „Subterranean” şi „I Am the River”.



There are no comments

Add yours