o-singuratate-prea-zgomotoasa

Hant’a, tăietorul tandru

” o carte adevărată arată undeva într-altă parte, în afară”, Bohumil Hrabal

o-singuratate-prea-zgomotoasaScriitorul ceh, Bohumil Hrabal, publica microromanul cu puternice note autobiografice, O singurătate prea zgomotoasă, în 1980, într-o țară aflată în plin totalitarism, făcând astfel o dovadă de rezistență intelectuală. Cartea, scrisă într-un limbaj puternic poetizat, prezintă o perioadă din viața unui lucrător boem, care de 35 de ani presează hârtie veche și cărți. Pe lângă descrierea muncii, pe care o face cu o deosebită tandrețe, atenție și lentoare, Hrabal va insera și amintiri ale lucrătorului, povești de dragoste (unele stranii, altele umilitoare), discuții cu un bătrân profesor căruia îi procură cărți, coabitarea cu șoarecii și șobolanii din pivnița în care lucrează și povești cu cărți, multe povești cu cărți. Dintre aceste povești, una este notabilă pentru oglindirea ostilității unui sistem politic opresor, și anume aceea cu cărțile Bibliotecii Regale Prusace, declarate pradă de război și încărcate, pe timp de ploaie, în vagoane descoperite: ”Toată săptămâna a plouat şi când ultimul camion a dus ultima carte la gară, trenul a pornit prin ploaia torenţială. Din vagoanele deschise picura apă aurie amestecată cu funingine şi cu cerneală tipografică. Eu stăteam rezemat, privind uimit întâmplarea la care eram martor, până când ultimul vagon a dispărut în ceaţă şi în ploaie, ploaia mi s-a amestecat pe faţă cu lacrimile”.  Între anii 1954-1959, Hrabal a lucrat la o colectură de hârtie veche din Praga.

O singurătate prea zgomotoasă , în ediția prezentă, este apărută la Editura Art, în 2014 și tradusă de Sorin Paliga. O carte despre cărți nu-și putea avea prefața și postfața decât din cărți, de data asta din carte – ca și cum doi scriitori prieteni și-ar fi făcut un al treilea prieten și ar vorbi cu toții pe aceeași limbă: limba gândită de Hrabal și vorbită de Hant’a. Așadar cartea este întâmpinată cu un Preludio affetuoso, compus de Marin Mălaicu-Hondrari și tributată, în final, cu un Adagio Lamentoso în memoria lui Bohumil Hrabal (Hrabal însuși punând  la sfârșitul cărții un poem intitulat Adagio Lamentoso în memoria lui Franz Kafka), compus (cu excepția câtorva cuvinte, în întregime din textul lui Hrabal)  de Dan Coman.

Faceți cunoștiință cu Hant’a, care a fost educat fără voia lui, de 35 de ani hrănind cu cărți o presă hidraulică. Numai el știe că în fiecare pachet e ascunsă o comoară, o carte prețioasă, numai el știe ”că în inima fiecărui pachet zace un Faust sau un Don Carlos, aici, copleşit de această hârtie respingătoare, atâmă Hyperion, iar aici, înăuntrul acestui pachet din sacul de ciment, odihneşte Aşa grăit-a Zarathustra.” E ”singurul din lume care ştie în care pachet sălăşluiesc, ca într-o criptă, Goethe şi Schiller şi în care Holderlin sau Nietzsche”. Lucrează printre cărți. Le presează. Le citește. Le visează. Le ambalează. Pe unele le ia acasă, și făcând asta de 35 de ani, locul în care își duce viața, în afara servicului, ”e plin numai şi numai cu cărţi, şopronul şi beciul” nu-i ”mai ajung, bucătăria e plină şi ea, la fel cămara şi toaleta. Numai drumul până la fereastră şi până la aragaz a rămas liber, la toaletă e loc doar cât să” se poată așeza. Hant’a nu suportă bețivanii, dar bea bere pentru a ”ajunge mai aproape de inima singuratică a textelor”. Deși își petrece majoritatea timpului în pivniță, unde cărțile ajung să îl îngroape, pentru că el nu vrea să le trateze la grămadă, ci le arată considerație, dându-le fiecărora în parte timpul cuvenit, Hant’a nu e lipsit de prezențe umane. La el vin două țigănci și-un șef care îi face întruna observații. Pe Hant’a îl salvează visul la pensie, la o presă numai a lui, delirurile în care – printre alții – sunt implicați Lao Tzu și tânărul Iisus, amintirile fostelor iubiri, gândul la Grecia (pentru Aristotel, Platon și Demostene) și pachetele de cărți minuțios pregătite și învelite cu reproduceri după picturile celebre: ”Şase chintale de Rembrandt şi Hals şi Monet şi Manet şi Klimt şi Cezanne şi alţi barosani ai picturii europene.”

Partea mea preferată – pe lângă toată cartea – este partea în care apare tânăra țigancă fără nume, care se aciuează pe lângă Hant’a, îi face gulaș și are grijă de foc. Felul în care Hrabal descrie legătura țigăncii cu focul e un fel care merge la inima lucrurilor, a elementelor și a ființei. “Mă gândeam că făcuse focul doar ca să mă cucerească, să mă câştige, dar de fapt focul era în ea, fără el n-ar fi reuşit să trăiască”. E un fel care mă face să zic: iată, am și eu un personaj literar feminin preferat. Ever. Liniștea ei, calmul ei, docilitatea ei necerută și dezinteresată, dar care își schimbă culoarea în fața focului, spun cât o mie de cuvinte, de dialoguri și de descrieri psihologice. Dacă ar fi să fiu un personaj dintr-o carte, aș fi tânăra țigancă fără nume, care își trăiește viața ațâțând focul, din O singurătate prea zgomotoasă, a lui Bohumil Hrabal, tocmai pentru că niciodată n-aș putea să fiu ca ea.

 

 

 



There are no comments

Add yours