27-274850-Coperta_fata

Jack White, Blunderbuss, Columbia, 2012

Trece mai bine de un sfert de oră din primul album al lui Jack White de unul singur pînă la un solo serios de chitară (Weep themselves to sleep). Executat cu grația arogantă a unei mîțe care toarce, nici măcar acela nu e un solo de manual, ci mai degrabă un scrîșnet care pornește fără prea multă convingere și care atinge vîrful aproape incognito, cale de cîteva prețioase secunde. Vorba englezului, blink and you missed it. Și pîn’ s-apuci să-ți dai seama ce și cum s-a întîmplat te trezești în mijlocul lui I’m Shaking, un cover Little Willlie John (pionier r&b al anilor ’50) care te provoacă să-l asculți fără să te bîțîi.

Pentru mine, tranziția insesizabilă dintre cele două cîntece e cheia acestui înșelător de simplu album. Că Jack White e, probabil, cel mai bun chitarist al ultimilor 20 de ani și unul dintre cei mai buni ai tuturor timpurilor cred că putem fi din capul locului de acord. Că se hrănește, ca toți cei care știu cu ce se mănîncă rockul pe bune, din blues-ul cel mai aspru e iarăși un soi de mănăstire-ntr-un picior ghici ciupercă ce e. Noianul de stiluri, tehnici și postúri altminteri numai bune de trimis la muzeu e muniția omului – în Blunderbuss, ea explodează controlat în aproape toate direcțiile. De aceea, deși deja îi cunoști mai toate ticurile răspîndite prin intermediul The White Stripes, The Raconteurs sau The Dead Weather, albumul ăsta sună suprinzător de proaspăt și de onest.

Încercați, de pildă, Freedom at 21. După vreo 15 secunde ai impresia că e o autopastișă – sună precum surioara mai mică și mai făr’ de grji a lui 7 Nation Army. Și s-ar prea putea să fie: dacă cineaștilor li se permit referințe la propriile filme, de ce ar fi aceeași practică dubioasă în cazul muzicienilor? Diferența cea mai evidentă e în percuție – tensionată și țopăitoare, parcă imploră un DJ priceput să livreze un remix numai bun de ridicat în picioare cluburile populate de cei care cred că muzica de dinainte de Auto Tune e o babalîceală caraghioasă.

Mai departe: Trash Tongue Talker e acea bucată de rock’n’roll curat și fără pretenții pe care tot încearcă s-o scrie The Rolling Stones de vreo 15-20 de ani încoace, Sixteen Saltines pune un plasture micuț pe sufletele celor care nu s-au împăcat nici acum cu ideea că The White Stripes nu mai există, iar Love Interruption, cu pianul ei electric și cu vocea feminină ajutătoare, e plecăciunea în fața unui alt stil atît de ușor de imitat, dar atît de greu de simțit: country-ul.

Tot de-acolo vine și piesa-titlu, Blunderbuss, cu tot cu subconștientul ei de vals și cu povestea, dacă înțeleg eu bine, a unui adulter, spusă în versuri care parcă se-ncalecă grăbit – White mănîncă vocale, mai pică un pic pe gînduri, după care leagă brusc trei-patru vorbe într-una singură: “You grabbed my arm and left with me/But you were not allowed to/You took me to a public place/To quietly blend into”. Iar dacă piesele, fie ele dulci-legănate ori învîrtoșate zdravăn, sunt relativ simple, versurile dau a înțelege că pe omul nostru îl preocupă lucruri nu tocmai plăcute – săruturi ipocrite, dezordine amoroasă contemporană (“She don’t care what kind of wounds she’s inflicting on me/And she don’t care what color bruises that she’s leaving on me/Cause she’s got freedom in the 21st century”) sau dragostea ca experiență extremă: “I want love to/Grab my fingers gently/Slam them in the doorway/Put my face into the ground”.

După cum spuneam, înșelător de simplu. În mai puțin de 42 de minute, Jack White înghesuie ceea ce alții n-apucă să scrie și/sau să cînte într-o viață întreagă. L-am mai auzit făcînd asta? O, da! Cam cu aceleași mijloace? Îhîm. Continuă să stea cu vreo două-trei capete deasupra majorității celor care vor umple listele cu “best of” de la sfîrșit de an? Puteți pune pariu.



There are no comments

Add yours