imperfectionistii

Life goes on

imperfectionistiiVreme de 50 și mai bine de ani, un ziar fără nume, publicat la Roma, în limba engleză, ține loc de viață pentru cititorii care-i sorb știrile și, încă mai mult, pentru cei din redacție, seduși și obsedați de meseria lor. Când știrile se împuținează, profesioniștii de altă dată ajung niște vânători de greșeli, niște oameni care aproximează din ce în mai copios, nu doar în articole, ci și în propriile destine. Istoria faptelor, din 1953, când Cyrus Ott, milionar american, are ciudata idee a unui ziar cu deschidere globală pe Corso Vittorio Emanuele, până în 2007, când un moștenitor miserupist închide afacerea, alternează cu mica istorie, cu adevărul și minciuna fiecăruia dintre redactori, corespondenți de presă, sau cititori dependenți. Poveștile lui Tom Rachman, din Imperfecționiștii  (Humanitas, 2013, traducere din engleză de Eduard Bucescu) sunt unsprezece, și ar putea, la fel de bine, să fie una. De la prima, cronica retragerii lui Llyod Burko, om de meserie veche, nimerit în timpuri bizare, până la ultima, perspectiva directorului care nu știe mai nimic despre lumea peste care trebuie să tragă cortina.

Minciuni peste minciuni, amintind cumva de Ulițkaia – fiindcă cei care amăgesc și se amăgesc, oameni de presă, cu toții, le au cu cuvintele – închipuie o strălucire falsă. Strălucire, de fapt, e mult spus. O iluzie a buricului pământului, din care se hrănesc toți, luptând pentru ierarhii imaginare, al căror ridicol se măsoară în distanța de la birou la automatul de apă, sau la dulapul cu pixuri. Burko, fost corespondent la Paris care nu mai găsește subiecte, n-are e-mail, nici calculator și este, în toate anacronic. Neglijat de o soție mai tânără și victimă a propriei risipe, realizează, căutând să dea lovitura cu un articol inventat, că falimentul lui nu e doar financiar. Fiul lui, în aparență distant și ocupat, nu este funcționar în Ministerul de Externe, ci un ins fără căpătâi, care-și ascunde, de fapt, eșecul. Soția trăiește cu vecinul, fetele nu vor să-l mai cunoască. Afemeiatul strălucitor de odinioară își plătește excesele.

Autorul de necrologuri, fiul unui tată cu mult mai faimos, suie scara carierei, devenind redactor la Cultură, după ce îi moare fiica, pentru care stătea într-un post prăfuit, care să-i lase timp de făcut sandvișuri cu Nutella. Redactorul de economie, urâțică și veșnic la dietă, se aruncă într-o relație cu un hippiot cunoscut întâmplător, găsindu-și consolarea în rolul de gazdă pentru prietenii lui, mâncăcioși și bețivi.

Maniacul regulilor de gramatică, editorul-corector Herman Cohen descoperă, după mulți ani, că fostul coleg  de școală pe care-l socotea un posibil scriitor genial este, de fapt, mediocru. Și ajunge, the hard way, la concluzia că trebuie să-ți trăiești viața, nu să vânezi imperfecțiunile celorlalți, nici să-i falsifici în numele perfecțiunii.

Doamna de fier a redacției, redactorul-șef Kathleen Solson, care nu apucă să mănânce niciodată la prânz, fiincă treburi urgente o presează, revede un coleg de stagiatură, cu care a trăit cândva o idilă. Încep o discuție fără menajamente, în care el îi face un portret nu tocmai măgulitor. Ar trece pe asta și l-ar iubi iar, dar el lucrează acum pentru Berlusconi iar ea, cu gândul la carieră, nu-și permite să riște. El, Dario, e hărțuit cu telefoane de rățușca cea urâtă, Ruby, care i l-a prezentat cândva lui Kathleen. Ruby e în veșnic conflict cu toți din redacție și se convinge tot mai mult că va fi dată afară. Când, de Anul Nou, e pusă de serviciu și presimțirea nu i se adeverește, plânge ca o școlăriță în baie. În definitiv, ziarul e viața ei.

Ornella, mama lui Dario, e o cititoare pentru care ziarul e o religie. Soțul ei, ambasadorul Monterecchi, ascundea secretul unor crize de nebunie. Într-o astfel de criză, ea l-a lovit ca să se apere, umplându-l de sânge, pe care l-a șters cu ziarul din 24 aprilie 1994. Și de atunci, timpul s-a oprit. Ea citește încă reportajele lui Llyod din vremurile de glorie și-i vede pe toți cum au fost cândva.

Directoarea financiară află într-un avion că cifrele din planurile de concedieri sunt oameni pe care-i poate iubi, de care chiar se-ndrăgostește puțin. Și existența ei monotonă și exactă e dată peste cap. În fine, directorul, Oliver, moștenitorul imperiului Ott, un excentric neînțeles decât de câinele lui, Schopenhauer, pune punct comédiei redacționale. Cineva, din răzbunare, îi sugrumă basetul. Și viața merge mai departe.

Arthur Gopal, fostul scriitor de necrologuri, ajunge reporter la un ziar din New York. Kathleen, în Washington, dar pe o poziție mai modestă. Herman se pensionează și scrie istoria ziarului. Ruby se simte în sfârșit liberă, iar Llyod gustă, la bătrânețe, din bucuriile unei familii boeme și strâmtorate, alături de fiul său. Cheung, care dorise, fără succes, să fie corespondent din Cairo, revine la studiul primatelor și ajunge îngrijitor de maimuțe. Fostul redactor de știri, coșmarul lui Llyod, se apucă de lobby la Bruxelles. Directoarea financiară intră pe bune în lumea finanțelor. Iar directorul primește o sinecură în cadrul grupului Ott și se gândește să-și cumpere alt câine. Singură Ornella bântuie epava a ceea ce a fost, cândva, o lume. Pentru toți ceilalți, mai bună sau mai rea, viața merge mai departe.



There is 1 comment

Add yours
  1. Poveştile Mele

    Cel mai mult m-a impresionat prima poveste, a lui Lloyd Burko.
    Toţi o să îmbătrânim (care mai apucăm!), toţi vom rămâne un pic în urmă în raport cu lumea modernă, cu tehnologia. Şi toţi va trebui să conştientizăm când nu mai putem… profesional vorbind. Şi nu numai.
    Povestea asta îţi aruncă bătrâneţea şi singurătatea direct în faţă. Uite-aşa o să fie, n-o mai da cotită; chiar dacă nu ai chef să te gândeşti azi, nu ocoleşte pe nimeni faza asta a vieţii. Pentru orice, oricine EXISTĂ UN SFÂRŞIT.


Post a new comment