nimeni-nu-se-salveaza-singur_1_fullsize

“Nimeni nu se salvează singur” sau “Cum să nu îmbătrânim împreună”

“Ne-am spus părerea despre Pământ şi am dat greş” Friedrich Dürrenmatt

nimeni-nu-se-salveaza-singur_1_fullsize Oare când conştientizezi un sfârşit? Când îţi dai seama că mâinile se apropie doar din obişnuinţă sau pur şi simplu nu se mai apropie, iar tu nici măcar nu ai observat asta până acum? Că nu ţi se mai schimbă culoarea ochilor de la o şoaptă fugară însoţită de atingerea buzelor lui pe vârful urechii tale? Dar cine e el? Aici vine momentul în care îţi zici:„Poate noi nu suntem cum trebuie.” Dar Margaret Mazzantini înaintează o altă teorie:”Poate că întotdeauna fuseseră aşa, iar ei nu-şi dăduseră seama. Se terminase cu anii dezinvolţi din Dansând cu lupii, cu muzica rave. Plastilină care s-a solidificat în forma potrivită pentru a rezista crizei economice.”

 “Nimeni nu se salvează singur” e cronica unui sfârşit anunţat, trâmbiţat chiar de vocea multiplă a unei întregi generaţii. Într-o lume în care oamenii se întâlnesc, îşi dau mâna, mototolesc cearceafuri, schimbă sau nu numere de telefon apoi poate nu se mai întâlnesc niciodată, doi tineri derutaţi decid să facă ceea ce pe vremuri era normal şi firesc: îşi legalizează relaţia, fac doi copii (pentru că trebuia să-şi aibă fiecare oglinda, micul acolit) şi se bucură încă nebun şi frumos de fiecare clipă petrecută împreună. Până când… Până când? De unde s-a rupt totul, de unde să prinzi capetele sforii pentru a o innoda la loc? Dar vrei s-o innozi? Scrutându-şi amintirile şi căutându-şi vini şi explicaţii, în seara în care se petrece romanul, Delia îşi aminteşte că ei erau diferiţi. “Ar fi fost o familie diferită. Toată lumea aia perfectă. Perechile cu cărucior dublu. Cu cutiuţa pentru suzetă. Câtă precizie în a preveni orice obstacol care ne face să fim mai adevăraţi.” Şi-atunci? Unde au greşit? N-au vrut să fie ca toţi ceilalţi, plictisitori, previzibili, blazaţi.”Nu voiau să supravieţuiască. Voiau să înainteze, să crească împreună. De aceea îşi făcuseră o familie. Incertitudinea li se părea singurul mod de a fi. Senzaţia aia de a trăi în mod comic o tragedie.” Când s-a îndepărtat de Gaetano şi s-a apropiat (chiar dacă nemărturisit) de mama ei, pe care până atunci nu făcuse altceva decât să o blameze? Poate că de asta e nevoie pentru a începe să-ţi priveşti mama dintr-o altă perspectivă, mai îndepărtată, mai neimplicată, din care poţi să întelegi că ea nu voia să-ţi facă rău prin nepăsare, ci pur şi simplu îşi construise un sistem de autoapărare care o ajuta să meargă înainte mai curată, driblând încontinuu adevărul. Poate că faptul de a nu te mai vedea diferit, de a putea să iţi ridici privirea deasupra lumii, de unde să vezi că tu, cu tot ce te înconjoară, cu mica ta familie pe care ai încercat să ţi-o închegi într-un mod unic, care să se sustragă vacuumului colectiv, nu eşti decât o mică bucăţică dintr-un puzzle dintotdeauna conceput aşa şi nu altfel. Un puzzle în care până şi înşelarea soţiei cu o femeie care nu e încă femeie, şi despărţirea şi dorul pe care îl simţi pentru copiii care de cele mai multe ori începuseră să te irite îngrozitor, un puzzle în care toate tragediile tale nu sunt decât piese ready-made, care îşi aşteptau dintodeauna asamblarea exact în momentul în care au fost asamblate.

 “Nimeni nu se salvează singur” este un roman format din urmarea unui şir de gânduri, care se aleargă în faţa omului pe care l-ai iubit, cu care ai doi copii, dar cu care acum împarţi doar feluri de mâncare şi un vin, într-un restaurant, într-o seară, în care aproape că nici nu mai încerci să vezi unde şi de ce ai greşit, pentru că furia continua încă să fie cel mai palpabil sentiment.

 Romanul este o oglindă a cuplurilor care au pariat contra normalităţii, în favoarea unei fericiri ieşite din tipare, dar care au sfârşit prin a se conforma unei alte normalităţi, aceea a casniciilor destrămate, în care plutesc regrete şi dorul unuia dintre părinţi după copiii pe care îi lasă în urmă. Romanul unui cuplu care nu îşi conştientizează cum trebuie eşecul decât atunci când este pus faţă în faţă cu o variană a cuplului îmbătrânit frumos împreună, care, pe principiul că nimeni nu se salvează singur, încearcă să-i adune pe ei din bucăţi, în vederea reasamblării spre o altă şansă.

 “Nimeni nu se salvează singur” este cel de-al şaselea roman al scriitoarei italiene Margaret Mazzantini şi cel de-al treilea tradus în română, de către Gabriela Lungu, la editura Polirom. Celelalte două traduse în română (Venit pe lume şi Nu te mişca) au beneficiat şi de ecranizări, în regia soţului scriitoarei, Sergio Castellitto, cu care este căsătorită din anul 1987 şi cu care are patru copii.



There is 1 comment

Add yours

Post a new comment