Sex, drugs and Mother Russia. Şi slavă Domnului.

Published by carturesti | Filed under Noutati

Violenţa e ruptă din cer, surogat  uman pentru puterea divină, iar cînd aceasta susţine puterea unui guvern, vorbim de un sistem totalitar. Până la urmă, religia şi totalitarismul nu se opun una celeilalte, ci, cum arăta Berdiaev, vorbind despre comunismul în Rusia, ultima se foloseşte de aceleaşi mecanisme, de la credinţa într-o figură patriarhală (a.k.a. Conducătorul) până la fanatism. Iar toate aceste lucruri se găsesc din plin în ultima carte scrisa de Vladimir Sorokin, reprezentant al “postmodernismului rus” (aşa scrie pe ultima copertă) şi tradusă la Curtea Veche, Ziua opricinicului.

Opricinicii erau poliţia secretă a ţarului Ivan cel Groaznic şi care se ocupau de mătrăşirea stolbovoilor (echivalentul boierilor din Ţara Românească) care erau împotriva politicii sale. Antiutopică/ distopică şi satirică, Ziua opricinicului ilustrează preeminenţa moştenirilor trecutului asupra unei Moscove din contemporaneitate, deşi instanţiate în roman într-un viitor nu prea îndepărtat,  2027.

Dinamică şi ocupîndu-se de o temă politică bine cunoscută ruşilor, mai puţin cunoscută nouă, deşi Rusia lui Putin se găseşte şi ea în librăriile noastre, scrisă de o ziaristă asasinată (într-un lift) – Anna Poltikovskaia -, satira lui Sorokin a aprins ample dezbateri în cercurile literare şi politice din Rusia şi din străinătate. Folosindu-se de o frază atent construită, limpede, dar nu fără ironie la adresa frazei însăşi, îmbibată în realitatea care creează desfăşurarea narativă, ironie implicită la adresa despotismului “luminat”  rusesc, autorul reuşeşte să se deghizeze in personajul principal, Komiaga, înşelându-ne anticipările, căci pînă la urmă, tot el controlează epica.

E un roman cu o Rusie ortodoxă şi înconjurată de Marele Zid rusesc, care politizează intonaţia religioasă, dînd naştere unui Dumnezeu care se găseşte din nou în cetate (politică, din gr. polis-cetate, teos-Zeu) dînd cu bîta în intelectuali, în jurnalişti şi în cei care înjură, dar iartă violurile „alor săi” şi homosexualitatea “ateniană” din cadrul opricinei; condimentat punctual cu exprimări care prin repetare devin ritualice în momentele de violenţă şi de narcomanie, parcă rîzînd de rolul lor  în  religios, deşi marchează mai degrabă disoluţia acestuia în nămolul totalitarismului, acestea sunt cadrele  care ironizează dar şi îngrijorează pe cititorul care ţine morţiş să citească într-o ficţune realitatea.

Pavel Raul