Wordless things and thingless words – The New York Trilogy

Published by carturesti | Filed under Noutati

Poate  cã nu mai este nimic special în a te întreba despre identitate şi sens, existenţã şi sine şi rolul pe care pânã la urmã îl jucãm, aşa cum spunea Shakespeare, pe scena vieţii. Dar indiferent de gradul de banalitate pe care aceste întrebări au ajuns sã-l aibă, vina o poartã doar propria noastră ignoranţã. Dacã după câteva mii de ani de gândire asupra posibilelor răspunsuri încã ne mai surprind aceste întrebări, trebuie sa admitem cã nu am învãţat încã nimic.

The New York Trilogy, scrisã de Paul Auster, scriitor din generaţia ’70, postmodern după părerea câtorva critici, are curajul de a scrie despre temele numite mai sus, dar nu oricum, ci chiar într-un mod care intrigã pânã şi cititorul inteligent. Fiecare nuvelã, prezentatã pe un fond noir al îndoielilor care dizolvã personajul, pare a avea o desfăşurare care-i este necunoscutã pânã şi autorului, iluzie destul de dificil de controlat fãrã a pierde controlul povestirii. Într-un fel, putem spune cã acest lucru salvează personajul şi autorul totodată, identitãţi care ajung sã se interpună, fiecare transgresând limitele impuse de gen.

Maniera preferatã a lui Paul Auster constã în prezentarea succintã a personajului şi a temei în care acesta apare pentru ca îndepărtarea de aceste puncte de plecare sã constituie adevărata descriere. Aceastã fugã de început, care însã nu este uitare sau refulare, ci inserare retroactivã în desfăşurarea ulterioarã a nuvelei marchează plăcerea autorului pentru răsturnarea situaţiei prin îngrădirea oricărei analize de bun simţ a lecturii care caută o cronologie şi, prin urmare, o ordine. Ca sã o spun mai pe scurt, fiecare nuvelã dintre cele trei – de aceea este o trilogie – este un experiment de denucleare prin regresie a conştiinţei monologice. Personajele principale fiind monologice, nuvelele ascund un număr mic de personaje secundare, iar cea mai bunã metodã a autorului şi a lectorului totodată, este observaţia, aceasta şi pentru cã memoria este procedeul atotprezent în nuvele, avertisment de la intrarea în Infern – Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţã - . În nuvela City of Glass, personajul, sau autorul – e greu de decis – vãd memoria ca şi cel mai bun lucru după moarte. Sau mai bine spus, înainte de moarte. Însã aceasta este singura metodã de păstrare a sinelui, prin retrăirea unui timp care pare a-ţi aparţine. Dacã moartea înseamnă dispariţia individului, dispariţia individului nu înseamnă neapărat moartea, ci poate însemna cã memoria îşi îndeplineşte rolul de combatant al timpului prezent, purtător al unei realitãţi imediate şi insurmontabile. Dacã prin puterea limbajului putem numi tot ceea ce nu ne este necunoscut, de aici şi capacitatea de a face faţã prezentului care conţine întotdeauna un halo al sensului, memoria ne pune faţã în faţã cu un timp ciclic al reiterării de sine care de multe ori ne este necunoscut. Nerecunoaşterea de sine aduce cu ea pierderea sensului, căci limbajul nu poate numi ceea ce nu înţelegem. Căutarea sensului se face tot prin limbaj, însã limita acestuia este limita lumii noastre. Prăbuşirea individualităţii şi abisul depresiv al lipsei de sens înseamnă limita sensului si al limbajului de sine. Fragilitatea sinelui este pusã sub semnul întrebării când limita limbajului se revelează sub forma interogaţiilor. Acestea nu doar presupun gândirea, ci însãşi îndoiala de sine. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Paul Auster reevaluează aceasta preeminenţã a lui dubito asupra lui cogito. Cogito lucrează cu sensuri clare şi stabilite anterior îndoielii. Îndoiala se îndoieşte de sens şi de cauzã, deci de gândire. Zona dintre ele este speculaţia (speculas în latinã, oglindã), oglinda propriei gândiri şi deci realitãţi, care trebuie re-gânditã după ce te îndoieşti de ea. Te în-doieşti, adică te împarţi în douã personaje pro/contra ta, exact ceea ce li se întâmplã eroilor trilogiei. Lacan a spus-o cum trebuie : Je suis où je ne pense pas, je pense où je ne suis pas.

 Dar procesul este o aporie, un paradox fãrã soluţie. În labirintul speculativ al identitãţii oglinda este spartã, fiecare ciob reflectând o altã laturã a aceluiaşi personaj. Alter-ego şi alter-psyché totodată.

Limbajul propriu de multe ori ignoră ceea ce se vrea spus. E un truism, dar aici mă refer strict la cel ce se vede blocat în „spunerea” lui. Vrei să afirmi şi nu poţi. Vălul nevăzut şi ne-simţit al negaţei, al impotenţei, te reprezintă mai mult decât ai crezut la început. Semioza este întreruptă, iar o inter-textualitate a sinelui nu poate să existe. Narezi la infinit altceva, sau te transformi într-un roman cu personaje şi un autor anonim, nespus şi care nu mai poate fi spus. Rostirea de sine mai e posibilă doar prin interpretarea personajelor, care nu te vor numi complet niciodată.
O astfel de singurăate nu e niciodatăo alegere proprie. Crezi că poţi ieşi oricând şi e prea târziu când uşa deja face parte dintr-un perete inexpugnabil. Capcana cuvintelor nu vine singură. Ele se pierd în timp ce te pierd. Rămâi fără ele şi rămâi fără tine.
E o iluzie credinţa în dependenţa lor faţa de un „purtăor”. Ele te poartă. Pierzi cuvântul, pierzi conotaţia şi denotaţia, predicatele şi subiectele. Ce-ţi mai rămâne?
Impotenţa de a le mai rosti.

Dar de multe ori limbajul fiecăuia spune prea multe. E un truism, dar aici mă refer strict la cel ce se vede liber în „spunerea” lui. Depăşeşti cu mult ceea ce voiai să afirmi, iar negativitatea unui limbaj prea liber şi pasionat te reprezintă mai mult decât voiai să se afle. Inter-textualitatea sinelui este sufocantă sucombând prin sinucidere. Narezi la infinit altceva, sau te transformi într-un roman plin cu personaje şi un autor care ar fi vrut să rămână anonim, dar care a rostit prea multe şi nu mai poate fi astfel reţinut numele său, deja doar un alt cuvânt printre cuvinte, personaj printre personaje. Ceea ce trebuia pătrat mnezic, numele, mai e posibil doar prin ignorarea personajelor, a ceea ce ai spus.
O astfel de singurătate e întotdeauna o alegere proprie, dar inconştientă. Crezi că poţi să mai schimbi ceva, dar uşa e îngropată sub cuvintele care nu spuneau nimic. Capcana cuvintelor nu vine singură. Ele se multiplică în timp ce te multiplică. Rămâi cu ele şi rămâi doar cu tine. Îţi vor ţine companie conotaţia, denotaţia, subiectele şi predicatele. Ce ai?
Multiplu în Unu, dar neesenţial.

Totuşi, de multe ori limbajul oricăuia dintre noi nu spune nimic. E un truism, dar aici mă refer la cel ce este orb în „spunerea” lui. Stagnezi în punctul mort al arguţiei, unde pozitivitatea şi negativitatea limbajului sunt suspendate deasupra hăului lingvistic. Inter-textualitatea este schematic presupusă dar nu poate fi adusă la fiinţă. Narezi infinit nimic, sau te pierzi în încercări inutile de(-)construcţie a personajului-autor. Lipsa lui e lipsa romanului şi a naraţiunii. Decât că povesteşi nimic.
O astfel de singurătate e întotdeauna o alegere proprie. Crezi că ai eliminat zidurile, dar le-ai înlocuit cu gratii. Capcana cuvintelor tu ai chemat-o. E o iluzie credinţa în dependenţa lor faţă de un „purtător”. Ele te poartă. Ele se multiplică în timp ce te simplifică. Rămâi cu ele şi rămâi doar cu tine. Ele se pierd în timp ce te pierd. Rămâi fără ele şi rămâi fără tine. Mai ai doar conotaţii, denotaţii, subiecte şi predicate. Ce ţi-a mai rămas? Ceea ce ai: nimic.
Restul trebuie descoperit. Apărutã pentru prima data în 1987 în ediţia de trei nuvele, este tradusã şi în limba românã de cãtre editura Univers pentru ediţiile Cotidianul. Dacã nu aveţi norocul sã o găsiţi, se găseşte oricând în Librăriile Cãrtureşti, în limba în care a fost scrisã, la preţul de 44 de lei sau 28 de lei, depinde de ediţie.

Pavel Raul