Micul print

O carte scrisa in aer, ca un fluture de varza

Micul printNotă: Mi-am propus ca măcar din cînd în cînd să scriu rubrica asta împreună cu altcineva, un băiat, o fată. Condiția e ca el sau ea să aibă pînă în 18 ani și să aleagă cartea despre care scriem. Colega mea de rubrică de astăzi este Eliza Rădulescu. O cunosc din prima ei zi de viață, acum e elevă la Colegiul Național “Ion Creangă”, în clasa a 10-a, filologie, intensiv japoneză. Ea m-a determinat să scriu despre Micul Prinț. S-a nimerit să fie an aniversar. (Svetlana Cârstean)

O carte ca un fluture de varză

de Eliza Rădulescu

” -Bună ziua, spuse micul prinț.

– Bună ziua, spuse negustorul.

Era un negustor de pilule-minune care potolesc setea. Se înghite una pe săptămână și nu mai simți nevoia să bei.

– De ce vinzi asta? spuse micul prinț.

– E o mare economie de timp, spuse negustorul. Experții au calculat. Se economisesc cincizeci și trei de minute pe săptămână. 

– Și ce faci cu aceste cincizeci și trei de minute?

– Faci cu ele ce vrei…

<<Eu, își zise micul prinț, dacă aș avea cincizeci și trei de minute de pierdut, m-aș duce agale către o fântână.>>”

 

  (Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț,  XXIII)

Ne-am obișnuit să nu dăm importanță lucrurilor simple și căutăm tot felul de căi pentru a ne scuti de ele, considerându-le o pierdere de timp. Dar nu ne gândim că unele lucruri sunt frumoase prin simplitatea lor și că bucuria și plăcerea se nasc din lucruri mărunte.

Am obiceiul de a asocia lucruri care nu au nici o legătură unele cu altele. De exemplu, asociez unele cărți cu diferite animale. Sunt acele cărți-leu de care îți dorești să te apropii, dar nu ești capabil să le stăpânești… Mai sunt unele cărți-maimuță: gălăgioase, hotărâte și enervante, dar al căror comportament este inteligibil pentru că e familiar. Sigur că în viața reală sunt oameni cărora le plac maimuțele. (Sper că îmi veți scuza această aversiune nemotivată față de maimuțe și nu o veți lua personal în cazul în care le considerați agreabile.)

De cealaltă parte, am găsit o carte pe care o asociez cu un fluture de varză: ușor, inofensiv, monocrom și perfect integrat în peisaj. Un fluture de culoare lăptoasă care zboară pe lângă tine, pe care crezi că-l poți prinde, fără a te strofoca prea mult, dar nu reușești, și totuși asta nu te întristează deloc. E o carte pe care, de când am citit-o prima dată de una singura, la vârsta de 8 ani, o tot citesc, cu aceeși curiozitate și interes cu care ai citi o carte nouă, de fiecare dată când dau cu ochii de ea in bibliotecă. Recunosc că nu o tratez întotdeauna cu seriozitatea cu care merită tratată, dar indiferent de seriozitatea (sau neseriozitatea) mea, îmi oferă mereu o lectură plăcută. Mai pe scurt, aș putea spune că sunt, în aceeași măsură, mai multe cărți într-una singură și capătă sens cea pe care ești dispus să o înțelegi. E fascinant atunci când un singur text devine valabil la mai multe niveluri de profunzime datorită unei anume simplități.

Prima oară, pe vremea când eu nu puteam citi singură, mi-a citit-o mama mea și pot spune că la acea vreme am găsit încântătoare povestea aviatorului care, prăbușit cu avionul în deșert, la mare distanță de civilizație, întâlnește un copil misterios a cărui istorie se dezvăluie treptat de-a lungul cărții. Călătoria Micului Prinț mi s-a părut într-un fel amuzantă, iar întâmplările foarte plauzibile, probabil datorită vârstei și imaginației.

Apoi, crescînd, am început să-mi pun tot felul de probleme. Devenisem conștientă că anumite lucruri nu sunt cu putință în lumea în care trăim. De unde avea Micul Prinț mâncare pe o planetă atât de mică? De unde-și lua hainele, că doar era îmbrăcat? Și alte banalități de genul acesta îmi treceau prin minte și nu reușeam sa le găsesc o explicație. Așa că m-am gândit la existența unei metafore în spatele unei povești bizare și m-am apucat sa iau fiecare frază, să o întorc pe toate părțile și să o storc de simboluri. Eram la vârsta la care căutam sensurile ascunse, dar nu am găsit mare lucru și nici nu eram în stare să interpretez ceea ce citeam. Oarecum descurajată, am lăsat deoparte descrifrarea și m-am apucat să o citesc fără intenția de a mai găsi ceva. Poate chiar nu e nimic în spatele poveștii. Poate Antoine de Saint-Exupéry, pilot în viața reală, a ținut să expună într-un mod poetic o serie de miraje și halucinații avute de-a lungul a patru zile petrecute în deșert, în urma prăbușirii avionului său. Sau poate că nu, dar nu mai are nici o importanță pentru că, de fiecare dată când mă apuc să o citesc, văd lucrurile altfel.

O dată cu înaintarea în vârstă, am început să dau importanță anumitor detalii și să le neglijez pe altele care, până atunci, mi se păreau esențiale. De data aceasta, citind-o din nou, am înțeles  multe din problemele care mă frământau cu ani în urmă în legătură cu ,,Micul Prinț”. Până la urmă, nu e greu de observat că autorul a plantat pe alocuri gândurile legate de prietenie, dragoste, moarte și alte lucruri care probabil îl preocupau, mai ales că simbolistica e destul de la îndemână pentru toată lumea, venind dintr-o cultură cunoscută si familiară nouă. Cu toții legăm trandafirul de dragoste și șarpele de cunoaștere și de moarte. Dar, până la urmă, înțelegem ce înțelegem în funcție de cât ne lasă mintea si de lucrurile pe care deja le știm.

Deci nu vă faceți probleme. E o carte care întotdeauna îți dă ce-i ceri și nu cere neapărat ceva înapoi decât, poate, redobândirea inocenței pe care cei mai mulți o pierd din mândrie.

S’il vous plaît… dessine-moi un prince!

sau Un prinț mic de 70 de ani

de Svetlana Cârstean

Mie cartea asta mi se pare scrisă în aer. Cred că Antoine de Saint-Exupéry avea un carnețel lîngă el, pe bord, și nota din cînd în cînd ideile care îi veneau pentru Micul Prinț. E o carte pentru oricine, care se poate întîmpla oriunde. Cred că tocmai valabilitatea asta a ei, neîngrădită de nici un detaliu precis legat de spațiu și timp, a făcut să rămînă mereu atît de populară.

De fapt întrebarea care mă urmărește, atunci cînd e vorba de Micul Prinț, este de ce atîția oameni iubesc acest text, de ce l-au transformat în carte de căpătîi, de ce pleacă în călătoriile lor cu ea în geantă, de ce își caută răspunsurile esențiale în cele cîteva capitole ale ei? Există cifre care vin să confirme aceste lucruri. Micul Prinț, care împlinește 70 de ani în 2013, a fost tradusă în 270 de limbi – e de altfel cartea non-religioasă cea mai tradusă – și vînzările din toate timpurile par a fi atins cifra de 150 de milioane de exemplare. A fost publicată pentru prima dată în Statele Unite, în aprilie 1943, și autorul ei a putut să se bucure sau măcar să intuiască succesul cărții timp de aproximativ un an, pînă în iulie 1944, cînd o misiune deasupra Mediteranei a fost fatală pentru el și avionul lui.

Micul Prinț a fost poate pe nedrept transformat într-un oracol în stil new age, ce răspunde la toate marile întrebări ale existenței. Această aproape nefericită metamorfoză a fost însoțită de-a lungul timpului de un marketing constant, extrem de eficient, în așa fel încît orice are vreo legătură cu această carte, cu personajul ei, cu desenele din interior, să devină dezirabil. Așa s-a ajuns să se poată cumpăra te miri ce: căni cu Micul Prinț, farfurii, perne, ceasuri de masă, de perete, de mînă, Moleskine-uri, pantofi, tatuaje, carcase de Iphone… Orice e legat de Micul Prinț al lui Exupéry s-a transformat într-un fel de porte-bonheur.

Iar el, personajul, se pierde uneori în spatele maldărului de obiecte promoționale, îngropat într-o drăgălășenie care nu e întotdeauna exact a lui. O falsă drăgălășenie. Eu cred că așa cum cartea nu e una clasică pentru copii, nici el nu e un copil, dar nici un om mare nu e. E între vîrste, între spații, e de nicăieri, e prietenul prin excelență, care are și el propriile lui experiențe. Adesea îl vedem pe Micul Prinț ca pe un copil. Mie îmi place să-l iau drept o întrupare modestă (modestă de la modestie) a inocenței, inocența care face posibil orice, chiar și în mijlocul deșertului: prietenia, iubirea, salvarea, bucuria, alungarea setei, a fricii, acceptarea suferinței, a separării, a distanței. Micul Prinț nu e drăgălaș, e în schimb absolut inocent, el insistă, cere, nu știe să renunțe atunci cînd vrea ceva și nu-și pune niciodată problema că sînt lucuri care nu se fac. Cere răspunsuri, atenție, nu i se pare că există ceva ce nu poate fi cerut.

Micul Prinț e o figură a călătoriei, o fantasmă a călătorilor, Exupéry a înlocuit Fata Morgana cu Micul Prinț. Am un prieten foarte drag, care a pornit odată la un drum lung, a mers săptămâni la rînd pe o motocicletă simplă, artizanală, a străbătut țările, una după alta, mult timp nu a dormit într-un pat adevărat. Una dintre cărțile pe care le-a avut cu el la drum a fost asta, o citea în limba lui mereu și era un om deja mare, nu mai era demult un copil. El chiar e  un om obișnuit cu drumurile, traversează mările în veliere uneori greu de condus dintr-un port în altul. Pentru el, Micul Prinț a fost nu o dată prietenul perfect. Spre sfîrșitul călătoriei, ne-am întîlnit. Cartea lui, cam murdară și mototolită, e la mine în bibliotecă de cîțiva ani buni.

Am auzit că e de ajuns să desenezi ceea ce îți dorești, pentru ca dorința să nu mai fie așa de chinuitoare. Ar putea fi valabil și pentru S’il vous plaît… dessine-moi un prince! Antoine de Saint-Exupéry a desenat pentru toată lumea  un fel de prieten, unul adevărat, care cere și căruia i se poate cere orice. Ultima dată cînd am zburat cu avionul, de curînd adică, eram și eu nerăbdătoare să ajung la destinație, mai aveam jumătate de oră de zbor și nici nu eram foarte în largul meu. Simțeam nevoia unui prieten care să nu știe multe despre mine, dar care să mă însoțească un pic, pînă ce aveam să ajung la capăt. În jur, erau copii mulți, veseli, gălăgioși, mergeau în tabără la Paris, să-nvețe franceza. Descoperiseră că pot comanda orice, se jucau de-a coca-cola, de-a paharul cu apă minerală în avionul Air France. Stewardesa venise deja de multe ori la ei, să le ofere tot ce-i cereau. Și deodată s-a oprit lîngă scaunul meu. Dar eu nu-i cerusem nimic. Oricum, ce aș fi cerut nu ar fi avut cum să-mi dea. A vorbit cu mine întruna, pînă cînd a început aterizarea propriu-zisă, apoi a plecat la treburile ei. Așa am aflat că în august e ultimul ei zbor, iese la pensie, se dedică celeilalte meserii a ei, sofrologia sau arta relaxării. În jumătate de oră am ajuns să știm o mulțime de lucruri una despre alta, despre copiii noștri, despre cabinetul ei de la Paris, despre nemulțumirile fiecăreia, despre cum ne-ar plăcea să ne schimbăm viețile, despre cum meseria de steward nu mai e ce-a fost odată. La sfîrșit, mi-a trimis din mînă în mînă, pînă la mijlocul avionului, unde mă aflam, adresa ei de mail. Ca să ne scriem. Nu știu cum o cheamă și din adresa de mail nu se-nțelege.

Dintotdeauna mi s-a părut că Micul Prinț e o carte scrisă în aer.



There are no comments

Add yours