lemaitre

Pentru mine, în literatură nu există onoare

lemaitreInterviu cu Pierre Lemaitre, câştigătorul premiului Goncourt, 2013, pentru romanul Au-revoir, là-haut

 Domnule Lemaitre, aţi debutat ca autor de thrillere, dar aţi primit Premiul Goncourt pentru un roman despre urmările primului război mondial. Cum diferă, ca pretext literar, crimele pe timp de pace de crimele de război?

 În Franţa, nu ştiu dacă şi în România, se face o distincţie între romane poliţiste şi romane noir. În romanele noir se pune în evidenţă o realitate sumbră, o poveste întunecată a societăţii, fără să fie la mijloc o intrigă poliţistă, urmărirea unui asasin. Dostoievski a scris roman noir, în accepţiunea franţuzească a termenului, dar nu roman poliţist. Cred că particularitatea acestei cărţi (La revedere, acolo sus, traducere din franceză de Tristana Ir, Editura Trei, 2014 – n.red.) stă în tratarea unei teme de roman noir cu mijloace narative care vin din arsenalul romanului poliţist. Am păstrat savoir-faire-ul romanului poliţist, cu piste false, surpriză, suspans, farsă, tehnici care vin din ceea ce am scris înainte. De fapt, n-am schimbat foarte mult registrul. Povestesc pur şi simplu o istorie în care, însă, crimele nu sunt private, ca în romanul poliţist, ci sunt crime generalizate. Marea diferenţă, în plan literar, aceasta este, între crimele private din romanele poliţiste – cineva omoară pe altcineva, sau un grup de persoane, în cazul criminalilor în serie, dar tot una câte una, nu deodată, şi crima uriaşă, generalizată, din timpul războiului, a cărei punere în pagină implică şi o judecată asupra războiului, pe când în cazul asasinatelor din romanele poliţiste e vorba doar de fapte.

Ce rol a jucat istoria literară în roman? Cum vă raportaţi la marii maeştri?

Am predat mulţi ani literatură. Aşa că, vrând-nevrând, sunt prizonierul unor referinţe culturale. Nu pot să le ignor. Nu m-au influenţat, însă, cine ştie ce cei care au scris despre primul război mondial, fiindcă subiectul meu nu este războiul, ci urmările lui. Am vrut să povestesc cât de greu reîncepi să trăieşti după ce războiul s-a terminat. Mă simt mult mai apropiat de secolul XVI spaniol, de tradiţia romanului picaresc, de Lazarillo de Tormes. Am căutat un tip de erou pe care să-l pot folosi ca să-mi spun povestea. M-a interesat eroul care-şi riscă excluderea, aflat pe marginea prăpastiei, care trebuie să devină necinstit ca să rămână în angrenajul social.

Vivere pericolosamente…

Da, vine un moment în care, ca să supravieţuieşti, trebuie să te porţi ca şi când morala n-ar exista. Altfel, mori. Cam ca Figaro al lui Beaumarchais. Romanul picaresc e marele roman al excluderii. Cartea mea se ocupă de riscul excluderii celor care s-au întors din război.

În carte, escrocheria e contaminantă. Oamenii de bine se transformă în găinari. De ce?

Explicaţia sau, mai bine zis, ipoteza mea e în vremuri de fragilitate socială, riscând excluderea, puşi în situaţia unor nouveaux pauvres, aproape oameni ai străzii, nu putem să le reproşăm eroilor cărţii că fac lucruri imorale. Sau sunt imorali, sau nu mai sunt deloc. Trebuie să încerci să trăieşti, devenind imoral. Mă joc cu ideea că oamenii aceştia au dus un război, căruia i s-au dedicat cu totul, pe deasupra l-au mai şi câştigat, şi totuşi sunt marii perdanţi. Nu poţi să-i reproşezi unui sărac că a furat ca să trăiască.

Jean Valjean…

Da, însă Jean Valjean e pe cale de a se reabilita social. Dar Hugo râmâne modelul meu de autor de mare roman popular. Doar că eu amestec altfel cărţile…

Merlin, funcţionarul guvernamental care le încurcă socotelile „gheşeftarilor morţii” îmi pare un deus ex machina. Aveaţi nevoie de el? Situaţia nu s-ar fi putut regla de la sine?

Nu ştiu dacă situaţia necesita un deus ex machina. M-am gândit la asta, dacă situaţia se putea regla fără intervenţia cuiva. Nu se putea, dar nu era evident că acel cineva trebuia să fie un deus ex machina. L-am introdus din admiraţie pentru ceea ce numim, în Franţa, marile romane simplificatoare. Am nevoie de el ca să-i rămân fidel şcolii mele literare.

Totuşi, prin intervenţia lui, romanul se termină ceva mai bine pentru eroii lui. Nu grozav, dar…

Am vrut un roman maniheist. Însă finalul să nu fie maniheist. Toate personajele îşi încheie evoluţia într-un soi de clarobscur, Albert, Pauline, Merlin, care renunţă la o avere primită în schimbul tăcerii lui…

Ca să glumim, finalul are ceva din Anna Karenina pe dos. Fiul aruncându-se în faţa maşinii tatălui, care l-a respins tot timpul…

Ambiţia mea a fost, de fapt, mai modestă, să inversez mitul lui Oedip, făcându-l pe tată să-şi omoare fiul.

La onoare v-aţi gândit, scriind romanul? Sau nu încape onoare unde-i război?

Sincer, cuvântul onoare nu face parte din vocabularul meu de romancier. Nu reflectez la asta. Mă preocupă uitarea, moartea, suferinţa, dar nu onoarea. Sunt un autor postmodern.

Dar şansa? În roman e omniprezentă. În cariera dumneavoastră, ce rol a avut?

Tot timpul m-am gândit că sunt un scriitor norocos. Sunt cărţi excelente care n-au nici un succes, după cum sunt romane proaste cu succes planetar. Diferenţa o face şansa. De ce romanul ăsta de aici va fi ales de un juriu? E vorba de talent, dar în chip fundamental de şansă. Într-un anume moment, romanul ăsta a plăcut celor mai mulţi oameni dintr-un juriu. Poate acum un an n-ar fi luat Goncourt-ul, poate nici peste un an. A prins momentul. Nimeni n-o să mă facă să creadă că asta e cea mai bună carte a anului, deşi e o carte bună. Napoleon cerea să i se prezinte generali care au noroc. Nu generali buni, nu buni strategi. Generali care au noroc.

 

Interviu şi traducere de Simona Vasilache

 



There are no comments

Add yours