cover

Pink Floyd, The Endless River, Parlophone Records, 2014

coverS-au scris multe neghiobii despre albumul ăsta (inclusiv la noi), iar asta din cauză că n-a fost ascultat cum trebuie. Cei care au crezut că e vorba de „ultimul-album-Pink-Floyd”, fie nu ştiu nimic despre Pink Floyd, fie n-au înţeles ce înseamnă cu adevărat sintagma „ultimul album”.

Aşadar, sînt necesare cîteva preliminarii.

Era anul 1994 cînd trupa Pink Floyd, părăsită „cu cîntec” de Roger Waters la jumătatea anilor `80, scotea în formula de trio – David Gilmour, Nick Mason & Rick Wright – al doilea album din epoca post-Waters şi ultimul din istoria trupei, album intitulat The Division Bell. Era ultimul efort colectiv în cel puţin trei membri al trupei şi se închidea cu piesa „High Hopes”, care era, la propriu şi la figurat, ultimul mare cîntec înregistat vreodată sub titulatura Pink Floyd, un imn de peste opt minute al nostalgiei şi al sfîrşitului, care se încheia cu aceste versuri incantatorii: The grass was greener / The light was brighter / The taste was sweeter / The nights of wonder / With friends surrounded / The dawn mist glowing / The water flowing / The endless river / Forever and ever.

Albumul fusese plănuit dublu, a doua parte urmînd să fie doar instrumentală („an ambient companion”), ceva ce trupa mai făcuse pe Ummagumma, şi, astfel, să exprime sonor ideea rîului nesfîrşit al creaţiei. N-a fost să fie din mai multe motive (post-producţia a întîrziat, turneul fusese deja plănuit etc.) şi The Division Bell a apărut doar în forma clasică ştiută cu cele 11 piese. Ei bine, douăzeci de ani mai tîrziu, şi şase ani după moartea keyboardist-ului Rick Wright, David Gilmour şi Nick Mason, adică fostul compozitor şi actualul arhivar („vault keeper”) al trupei, se decid, în semn de omagiu pentru arta lui Wright, să umble prin nenumăratele casete cu jam session-urile din care s-au născut compoziţiile finale pentru The Division Bell, se decid să (re)orchestreze toate pasajele coerente de acolo (din peste 20 de ore de înregistrări) şi, astfel, să „compună” partea instrumentală odată plănuită, dar niciodată realizată a acelui album, o parte instrumentală la care membrii trupei s-au referit, în toată această perioadă, folosind numele provizoriu de The Big Spliff.

Rick Wright înregistrase două albume solo în paralel cu cariera în Pink Floyd (pentru care a compus piese-cult precum „Interstellar Overdrive”, „One of These Days”, „Echoes”, „The Great Gig in the Sky”, precum şi celebrele pasaje bîntuitoare de pe tot albumul Wish You Were Here), dar contribuţia din sesiunile de jam pentru The Division Bell au rămas ultimele sale eforturi creative. Astfel, Gilmour şi Mason, cu aportul vechilor producători ai trupei – Phil Manzanera, Martin Glover şi Andy Jackson – au selectat, organizat, editat, reînregistrat şi mixat, într-un proces interactiv ce a presupus mai multe stagii, o parte din materialul rămas din acele vechi sesiuni cu Wright la clape (plus un pasaj la orgă mai vechi, datînd din 1969, dintr-o repetiţie la Albert Hall). În urma acestui proces revival a rezultat vechea-noua parte secundă a lui The Division Bell sub forma unui album ambiental-instrumental, structurat simfonic în patru părţi şi intitulat The Endless River, adică penultimul vers al ultimei piese de pe acel cu adevărat ultim album al trupei.

(Ca o paranteză, dar una esenţială, muzica Pink Floyd a fost mereu bîntuită de mari absenţe: nebunia lui Syd şi dispariţia lui din viaţa socială se află în centrul albumului Wish You Were Here, aşa cum tema tatălui lui Waters, mort pe frontul Celui De-al Doilea Război Mondial, apare pe albumele The Wall şi The final Cut. Astfel, un album omagiu pentru Wright, într-un moment în care dispăruseră şi managerul Steve O`Rourke, şi Storm Thorgerson, graficianul iconicelor coperte – aşadar, un album tribut unei dispariţii nu era cîtuşi de puţin ciudat sau inadecvat discografiei Pink Floyd.)

Rezumînd cele explicate mai sus în stil wikipedish: The Endless River nu e un album propriu-zis, nu e original, şi oricum nu e ultimul album al unei trupe, Pink Floyd, care nu mai există din 1994 – este „doar” un compozit instrumental docu-evocativ-omagial pentru Rick Wright, conţinînd vechi pasaje neconcretizate în piese (outtakes, leftovers, jam pieces, moods – ziceţi-le cum vreţi) pentru ceea ce a fost şi va rămîne în forma deja înregistrată The Division Bell, ultimul album oficial al trupei din care Roger Waters nu mai făcea parte deja de un deceniu.

Acestea fiind lămurite, abia acum putem discuta aspectele esenţiale: ce anume este şi, mai ales, cum trebuie ascultat acest album care conţine 18 piese (21 în varianta deluxe); piese de diferite lungimi, din care una singură, ultima, „Louder Than Words”, care se deschide, închizînd astfel un cerc, cu clopotele de pe finala „High Hopes”, are şi vocea lui Gilmour (pe versuri de Polly Samson, cea care a compus şi textele de pe The Division Bell), ale cărui versuri sînt o retrospectivă şi o evaluare în metaforă a istoriei şi importanţei muzicii trupei: It’s louder than words / This thing that we do / Louder than words / The way it unfurls / It’s louder than words / The sum of our parts / The beat of our hearts”.

Tehnic, muzical şi sentimental vorbind, The Endless River nu e doar un album postum, este un post-album sub forma unei simfonii compozite în patru părţi, cu o anume schemă narativă: prima parte – îmbarcarea echipajului: partea a doua – decolarea şi călătoria; partea a treia – sosirea pe o planetă acustică; partea finală – întoarcerea în timp, ca în Odiseea spaţială a lui Kubrick (pentru al cărei soundtrack, apropo, trupa fusese luată în calcul de către regizor). Tot acest efort conceptual este, de fapt, suma sonoră a resturilor rezultate din explozia creaţiei universului Pink Floyd. Fragmente, pasaje, armonii, interludii, nori de sunete care gravitează în jurul unui corp sonor dispărut, „pe care-l auzim şi nu e.” Da, toate par a fi la locul lor: chitara lui Gilmour, clapele lui Wright (inclusiv claviatura Farfisa de pe Dark Side…), tobele şi gongul (recuperat dintr-un depozit din Camden) ale lui Mason, saxofonul şi celelalte instrumente, toate mărcile sound-ului floydian, dar The Endless River este „doar” o supernovă acustică, un asteroid de ecouri, un obiect sonor neidentificat ce străbate spaţiul infinit dintre o sursă deja inexistentă şi o destinaţie încă improbabilă. (Nu e întîmplător faptul că pe „Talkin` Hawkin’” este înregistrată vocea lui Stephen Hawkin, iar piesa imediat următoare se cheamă „Calling”.)

Ambianţa sonoră spaţială a albumului şi structura progresiv/compozită sînt cele de pe „Echoes”, piesa epică de peste 23 de minute de pe albumul Meddle (1971), a cărei stranietate şi al cărei imprevizibil devin aici principii de coagulare. De altfel, vocea întoarsă din moarte a lui Rick, care vorbeşte despre limitele înţelegerii şi comunicării („We certainly an unspoken understanding. Ah but there’s a lot of things unsaid as well”) deschide minunat The Endless River ca pe soundtrack-ul unei dispariţii, a disoluţiei în spaţiu a muzicii unei trupe, aşa cum corpurile noastre se dezintegrează în milioane de atomi ce recompun la infinit praful stelar. Opening-ul „Things Left Unsaid” spune, de fapt, totul despre universul sonor inform în care urmează să gravităm pentru aproape o oră. („Unapologeticcally, this is for the generation that wants to put its headphones on, lie in a beanbag, or whatever, and get off on a piece of music for an extended period of time. You could say it`s not for the iTunes, downloading-individual-tracks-generation… But there are a lot of people who`ll get a lot of enjoyment out of this”, după cum spunea Gilmour în Mojo Magazine din decembrie anului trecut.)

Şi, totuşi, în ciuda acestui principiu al debrisului atras etern în mişcarea gravitaţiei (o piesă se cheamă „Surfacing”, got it!?), există piese care fac rotaţii complete în jurul vechilor planete: splendida „It`s What We Do” este satelitul lui „Wish You Were Here” (Wright foloseşte aici pe clape acelaşi sunet de corn francez de altădată, iar chitara lui Gilmour este fix… there), aşa cum aparentul calm al dubletului clape-chitară dezlănţuit în ritmurile tribale de tobe face din „Sum” şi „Skins” inelele lui „One of These Days”, iar „Allons-Y” este un liant pentru „Another Brick in The Wall”. Să asculţi piesele astea şi să nu înţelegi de unde vin şi, mai ales, unde dispar înseamnă să-ţi iroseşti auzul şi să-ţi foloseşti urechile doar pentru a te scărpina în ele!

Succesul acestui album (cel mai pre-comandat album muzical ever din epoca Amazon şi cea mai rapidă vînzare în format vinil din 1997 încoace) este, cel mai probabil, rezultatul unei neînţelegeri amestecate cu nostalgia, dar, dacă ştii ce şi cum anume să-l asculţi, The Endless River te ia cu el şi te duce, te duce, te duce…



There is 1 comment

Add yours

Post a new comment