Prieteni la amurg, de Matt Reeves

Două dintre succesele/surprizele/revelaţiile cinematografice ale anului 2008 s-au numit Cloverfield şi Let the Right One In (Låt den rätte komma in). Primul era un superthriller american, făcut să pară low budget (deşi costase vreo 25 de milioane de dolari), al doilea – un film suedez, cu un buget de vreo şase ori mai mic, o ecranizare a romanului omonim de John Ajvide Lindqvist (tradus la noi Lasă-mă să intru, apărut anul acesta la Editura Trei şi recenzat aici,  semnată de un regizor pe atunci cvasinecunoscut (ulterior, Tomas Alfredson a schimbat genul şi, pornind de la un roman din seria Smiley a lui John le Carré, ne-a oferit o capodoperă a filmului de spionaj, Un spion care ştia prea multe/ Tinker Tailor Soldier Spy, după care nimeni n-a mai putut să-l ignore).

Ce aveau în comun cele două filme era faptul că ambele au izbutit să revitalizeze nişte subgenuri SF/horror ce păreau epuizate (disaster movie, monster movie şi vampire movie). Doi ani mai târziu, ele aveau să devină şi mai apropiate, căci Matt Reeves, regizorul lui Cloverfield,a revenit în atenţia publicului cu un remake în limba engleză al lui Let the Right One In. Acesta, o coproducţie americano-britanică (partea engleză fiind reprezentată de legendarele studiouri Hammer Films, care prin deceniile şapte-opt nu prea aveau rivali la capitolul filme de groază), a fost rebotezat Let Me In (la lansarea pe DVD, distribuitorul român, Empire Film, a preferat titlul Prieteni la amurg, poate şi pentru ca junii amatori de vampiri cinematografici să-l asocieze cu megapopulara serie Twilight).

Pe scurt, povestea e cam aşa: un puşti singuratic de 12 ani, agresat de bătăuşii şcolii şi afectat de divorţul iminent al părinţilor, se împrieteneşte/amorezează cu/de noua lui vecină, pe care o crede o fată de vârsta lui, fără a bănui măcar că ea e un vampir ce nici nu-şi mai aminteşte de cât timp are 12 ani.

Matt Reeves, care a şi scris noul scenariu, a mutat acţiunea, din Blackeberg (suburbie a Stockholm-ului) în anul 1982, în Los Alamos (din statul sudic american New Mexico) în lunile februarie-martie ale lui 1983. (Două detalii mi se par sugestive aici. Laboratorul Naţional Los Alamos a fost implicat în cunoscutul „Proiect Manhattan”, responsabil pentru bombele atomice care au lovit Hiroshima şi Nagasaki. Iar pe 8 martie 1983, preşedintele Ronald Reagan a rostit celebrul său discurs despre „Imperiul Răului” – bănuiţi, desigur, la ce imperiu se referea –, din care Matt Reeves foloseşte în film nişte fragmente atent alese.)

În Prieteni la amurg, protagonistul se numeşte Owen şi este jucat de Kodi Smit-McPhee din Drumul / The Road al John Hillcoat, iar pe prietena sa însetată de sânge o cheamă aici Abby şi o interpretează Chloë Grace Moretz din Kick-Ass al lui Matthew Vaughn şi din Hugoal lui Martin Scorsese. Două nume de tineri actori pe care le veţi mai auzi, nu mă îndoiesc, de multe ori în anii ce vin. În roluri secundare notabile mai apar Richard Jenkins („tatăl” furnizor de hemoglobină proaspătă pentru nevoile zilnice ale lui Abby) şi Elias Koteas (poliţistul care vorbeşte de parcă ar şti mult mai multe decât cei din jurul său, dar care de fapt habar n-are ce îl aşteaptă).

Nu am să vă mint spunându-mă că acest remake este mai bun decât originalul (pe care eu unul îl ador, mai ales că Tomas Alfredson ştie să creeze atmosferă cum puţini cineaşti de azi reuşesc). Filmul lui Matt Reeves este mai cuminte, mai didactic, mai explicit şi mai lacrimogen – pe scurt, mai hollywoodian. Uneori chiar m-a enervat, ca atunci când Owen îşi sună tatăl (aici doar o voce la capătul firului – care îi aparţine tot lui Elias Koteas –, spre deosebire de filmul suedez, unde apărea alături de o persoană care, ni se sugera, devenise… iubitul său) pentru a-l întreba dacă există Rău pe lume… Însă, trecând peste asemenea stridenţe, Prieteni la amurg are destule momente remarcabile şi este cu mult peste media horrorurilor americane recente (Stephen King, cel mai mare scriitor contemporan specializat în acest gen, l-a declarat chiar „cel mai bun film de groază american din ultimii 20 de ani”).

DVD-ul beneficiază de câteva bonusuri excelente. Avem, mai întâi, un making-of / behind the scenes bine conceput, completat de „Arta efectelor speciale” (indiscutabil, un mare atú al filmului, adaptate intenţiilor regizorului de a face un horror cât mai realist) şi de explicarea, pas cu pas, a realizării dificilei secvenţe cu maşina care se răstoarnă în pădure, purtându-i pe „tatăl” lui Abby şi victima sa. Apoi, găsim pe DVD şi o interesantă emisiune de televiziune realizată cu ocazia premierei europene a filmului. Last but not least, mai apar aici câteva scene tăiate la montaj, dintre care una, foarte importantă, ne prezintă cum Abby devenise vampir (Matt Reeves a declarat că ar fi vrut ca acea scenă să intre în montajul final, dar s-a temut că ea va dăuna curgerii poveştii).

În concluzie, cred că merită să aveţi în colecţie acest DVD. În ceea ce mă priveşte, voi asculta de recomandarea colegei Iulia Verbancu şi voi cumpăra/citi cartea de la care a pornit totul.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.