Recenzie: Pe aici au trecut cuţitarii, de Jennifer Egan

Pe când Jennifer Egan scria “A Visit From The Goon Squad” (2010), nu credea că viitoarea sa carte va avea succes la public. Care erau neajunsurile? În primul rând, este greu de descris. Încearcă să povesteşti acţiunea cărţii şi îţi dai seama imediat că nici măcar nu ştii de unde să începi. În al doilea rând, cartea nu se lasă încadrată într-un anumit gen: de fapt, e un roman sau o colecţie de povestiri?

Egan s-a înşelat şi a avut dreptate în acelaşi timp. Cartea ei a avut un succes imens: a câştigat premiul Pulizer pentru ficţiune în 2011, luase The National Book Critics Circle Award cu un an înainte, iar de la lansare şi până în prezent a fost nominalizată şi premiată în mai multe clasamente de gen. Pe lângă toate acestea, autoarea a semnat un acord cu HBO pentru ecranizarea romanului. Asta, dacă stabilim că vorbim despre un roman, deoarece – într-adevăr –  cartea este greu de încadrat. Şi de povestit.

„Pe aici au trecut cuţitarii” este un haos extrem de bine organizat şi frumos istorisit, care face ca orice scriitură despre el să pară chinuită. Capitolele ei sunt poveşti individuale din industria muzicală americană, cu personaje principale diferite, ce au însă în comun personaje secundare. Fiecare se cunoaşte cu un altul ori s-a intersectat cu vreunul dintre ele la un moment dat în viaţă. Egan le dă pe rând cuvântul şi construieşte un puzzle în care până şi nepotul unui dansator tribal din Kenya sfârşitului anilor ’70 apare pentru o jumătate de rând într-un New York al viitorului, prin 2020 şi ceva.

Iar poveştile individuale, deşi diferite în stil şi subiect, se află pe teren comun: vorbesc, în ultimă instanţă, despre trecerea timpului, despre eşecuri şi lipsa de comunicare. Despre surpriza celui ce descoperă că întreaga viaţă – pe care în tinereţe a văzut-o desfăşurată înainte, fără frontiere – se transformă, pe nesimţite, într-o sumă de şanse ratate.

Romanul nu este apăsător. Găzduieşte, însă, sentimente contradictorii: nostalgia vremurilor apuse, a unei tinereţi pierdute, a vremurilor în care muzica nu suna atât de curat ca în era digitalului – câştigând totuşi în personalitate, certitudinea că bătrâneţea face parte din proces, dar şi speranţa în viitor. Cu siguranţă, aţi auzit cel puţin o dată în viaţă lamentarea despre “tineretul din ziua de azi…”. Aruncată acuzator când băteaţi prea tare mingea pe maidan ori când vă distraţi cu gaşca. Poate, eternităţi mai tarziu, spusă şi în căutarea aprobării, cu ochii la tinerii altei generaţii. Ei, bine, “Cuţitarii” lui Egan luptă şi cu ideea de nou, dar vin şi cu un vaccin la frisoanele date de noutate. Pe scurt: toţi au avut şansa lor, mulţi au ratat-o, dar dacă salvarea este undeva – atunci stă la îndemâna copiilor, cei trăgători de concluzii din greşalele părinteşti. Şi, apropo de comunicarea “tineretului din ziua de azi”, Egan plasează discuţii pline de conţinut în SMS-uri abreviate şi reuşeste o poveste emoţionantă într-un PowerPoint ce se referă la pauzele din piese.

Destăinuite de Jennifer Egan, influenţele acestui roman sunt multe şi din zone diferite: “În căutarea timpului pierdut”, a lui Marcel Proust, seriul HBO “The Sopranos”, piesa “The Passenger” a lui Iggy Pop şi chiar “Pulp Fiction”. Deşi, acesta din urmă mai degrabă la nivel subconştient, involuntar, pentru că autoarea spune că văzuse filmul lui Quentin Tarantino o singură dată şi că nu s-a gândit la el când a scris romanul. Apoi, însă, i s-a părut izbitor de asemănător în construcţie: “Pe aici au trecut cuţitarii“ nu ţine cont de timp, amestecând oameni şi locuri în diverse perioade. În mod surprinzător, fără să ameţescă vreun moment cititorul.

După cum rezuma juriul ce i-a acordat premiul Pulizer, “Pe aici au trecut cuţitarii” este o investigaţie despre maturizare şi îmbătrânire: “growing up and growing old” – atât de bine şi, totodată, atât de concis în limba engleză. De altfel, romanul este unul din cele care te fac să îţi doreşti în mână ediţia în engleză şi, în cap, “sistemul de referinţă” al cititorului de peste ocean. Numai aşa am putea savura pe de-a-ntregul plimbarea lui Egan prin amintirile de tinereţe ale unei întregi generaţii. Şi doar aşa am recunoaşte un capitol ce imită stilul articolelor despre celebrităţi ale scriitorului David Foster Wallace.

Şi dacă vă întrebaţi ce treabă au cuţitarii, Jennifer Egan explica într-un interviu pentru The Daily Beast că, ocupat să trăieşti, să faci faţă tuturor problemelor, uiţi că cel mai mare inamic este timpul. Timpul e un cuţitar – cel mai ascuns dintre toţi. Dar e în firea lucrurilor – adaugă autoarea, venind cu un exemplu din lumea muzicală. Madonna s-a folosit de imaginile divelor sexy din trecut – cum ar fi Marilyn Monroe – pe baza cărora şi-a creat propriul stil. A folosit mereu câte un truc nou pentru a rămâne în centrul atenţiei şi a reuşit asta timp de zeci de ani. Fără ea, nu ar exista alte staruri ale momentului. Dar pentru un puşti de 9 ani – cum este unul dintre copiii lui Jennifer Egan – Lady Gaga este cea importantă. Madonna e “old-school”. E imposibil să nu devii trecut.

(Iulia Verbancu)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.