Recenzie: Războiul din Bom Fim, de Moacyr Scliar

Salut cu bucurie reapariţia pe rafturi a colecţiei “Romanul secolului XX”. “Războiul din Bom Fim” (Editura UNIVERS, 14,9 lei), romanul-esenţă de tristeţe, care înţeapă ca un spin de trandafiraş când nu eşti atent, face parte din această colecţie şi e prima carte scrisă de un brazilian pe care o citesc. Oh, well, ca să fiu exactă, scriitor evreu născut în Rio Grande do Sol, la sud de Brazilia, a cărui familie a emigrat din Basarabia în 1919.

Şi pentru că asta e lumea din care provine şi în care se învârte, povestea lui Moacyr Scliar nu putea decât să aibă legătură cu situaţia evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar nu fugiţi încă, domnul Scliar scrie despre un război al copiiilor din favela Bom Fim, Porto Alegre, oraşul în care el însuşi a copilărit, ceea ce nu e mult mai puţin uşor de suportat, dar face ca totul să fie mai cald şi mai înduioşător.

Joel şi prietenii lui se luptă cu un duşman imaginar, dar atât de real, încât uneori tinzi să crezi că naziştii au atacat Porto Alegre şi grele lupte au avut loc pe plajă şi pe străzile oraşului. Şi de fapt, în esenţă, nu e doar despre nazişti vorba, ci de tot acest mediu ostil care se uită chiorâş la venetici: “Era mai uşor să te lupţi cu naziştii. Negrii au râs şi le-au promis că aveau să facă din ei friptură de evrei.”

E greu să fii evreu pe timp de război, într-o ţară cu totul străină – limbă, cultură, religie, unde oamenii, ca să nu discute probleme grave preferă să vorbească despre vreme, dar e cu atât mai greu, cu cât tot ce ai este o pisică, o vacă şi o vioară: “Trebuie să mă îmbogăţesc, s-a gândit într-o zi Joel. Sărăcia este un iad.”

Deşi ar putea părea la prima vedere, cartea lui Scliar nu e ca toate cărţile care au subiectul din acelaşi registru. Asta pentru că dincolo de context, scriitorul brazilian al cărui roman a fost tradus în engleză de David Foster Wallace (!) contruieşte o lume magică – o iapă care pare extrasă din mitologia greacă: “Iapa Malke Tube se numise pe vremuri Maliciosa… […] Dar ochii ei nu şi-au pierdut strălucirea de altădată. Iar noaptea visează centauri.“; un copil care cântă la vioară şi poate zbura deasupra oraşului, aşa cum ni se întâmplă în cele mai frumoase vise –  “În acest cartier, în acest colţ de ţară, în această lumină văzuse Chagall violoniştii plutind în zbor lent peste acoperişurile caselor.“; un alt copil, care, asemenea povestirii lui Kafka, va muri transformat în gândac, nu înainte de a se juca de-a v-aţi ascunselea cu moartea: “Se culca la pământ şi spunea: o să stau aici mort timp de cinci minute. Apoi se ridica şi spunea: au mai trecut cinci minute din timpul care mi-a rămas până să mor. Oh, cât de inteligent era copilul acela! Vecinii erau uimiţi. Din nefericire, a murit.”; o bunică zgâcită care şi în drumul spre spital se târguieşte cu negustorul de zarzavaturi; Marele Negru Macumba, care nu a murit, ci a dispărut într-o bună zi, pentru că “Omul înţelept este un om singur.”; o fată ai cărei dinţi de minte îi crescuseră în vagin, iar soţul ei a fost nevoit să poarte o teacă pentru a-i sfărăma, şi Samuel, tatăl lui Joel şi al lui Nathan, care va sfârşi friptură la grătar pentru o familie de germani.

Toate sunt plăsmuirile unui copil care vede cu alţi ochi lumea crudă în care a nimerit, dar pe care o ia la fel de în serios ca părinţii lui: “Ce importanţă are dacă au murit. Războiul e război!” Dacă ajungeţi la Porto Alegre, ciuliţi bine urechile: “Bom Fim este azi lin de clădiri înalte, dar în spaţiile dintre ele este posibil, în unele nopţi, să auzi sunete de vioară.“( Catalina Miciu)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.