TomSawyer-002

Sâmbăta salvată. Cu Tom Sawyer

E  una din acele cărți pe care  am citit-o de peste 10 ori. Zilele trecute m-a văzut cineva cu cartea asta în mână și m-a întrebat: „Studiezi Aventurile lui Tom Sawyer?”. Nimeni nu și-a putut imagina că îl citesc de plăcere, ci că pregătesc probabil un doctorat. În lumea mea din anii ’80, Tom Sawyer nu își făcea de cap singur, el venea în gașcă, împreună cu Huck Finn, prietenul lui din viața reală a ficțiunii, cu băieții din strada Pal, cu Morcoveață, dar și cu altcineva, pe care cred că nu îl cunoașteți, un băiat pe nume Vitea Maleev (din Vitea Maleev la școală și acasă de N. Nosov).  Vitea trăia în partea cealaltă a pămîntului, în lumea rusească, mânca adesea  napi și cașă, chiulea de la școală, nu citea cărți în vacanță. Pe scurt, era și el un copil ca oricare altul care se transformă zi de zi într-un erou ca oricare altul.

Adevărul e că mie îmi plăcea cel mai mult Huck, el era cel mai liber, era al nimănui și-al tuturor, el se putea duce cu Joe oriunde vedea cu ochii. Și se îmbrăca exact cum îl tăia capul. Am visat mereu să fiu Huck, dar de fapt cel mai adesea eram un fel de Tom.

Tom nu se aseamănă nici cu Huck și nici cu Sid, fratele lui vitreg, copilul model care nu iese din cuvântul mătușii Polly. E vorba de aceeași mătușă care spune încă din prima pagină a cărții: „N-am mai văzut niciodată un copil ca ăsta!”. E vorba de Tom desigur, de nimeni altcineva. Nu mă gândeam prea mult atunci când o citeam și reciteam de ce îmi plăcea atât de mult cartea asta. Cred că Tom e genul de băiat care se descurcă admirabil în orice situație din viața lui. Uneori poate fi un dur, alteori un melancolic, pe care îl năpădesc puzderie de gânduri. E foarte independent și totuși sensibil și totuși nu foarte ușor de impresionat. Să ne amintim numai celebra scenă a văruitului. Mătușa Polly decide să „îi transforme ziua de sâmbătă într-un interval de captivitate și muncă silnică”, drept pedeapsă pentru că a venit acasă târziu și cu hainele rupte în urma unei bătăi cu un băiat nou-sosit în orășelul St. Petersburg. Tom trebuie să văruiască „douăzeci și șapte de metri de gard din lemn, înalt de vreo doi metri și jumătate”. Cu sufletul traversat de o „melancolie greoaie” și cu bidineaua în mână, el găsește calea cea mai bună pentru a-și salva sâmbăta. Toți băieții care trec pe drum  ajung să nu-și mai dorească nimic altceva decât să văruiască și ei un pic la gardul mătușii Polly și asta nu oricum, ci în schimbul a tot felul de cadouri minunate care se adaugă cu repeziciune la colecțiile de obiecte ale lui Tom: douăsprezece bile, un șobolan mort legat cu o sfoară, o praștie, o bucată de sticlă albastră, un pisoi cu un singur ochi, patru coji de portocală, un cadru de ferestruică și multe altele. Cine nu și-ar dori patru coji de portocală și un gard văruit complet în câteva ore?

Cred că nu se putea inventa un prieten mai bun pentru Tom decât Huck. Cu cine altcineva ar fi putut cutreiera el cimitirele, pădurile și peșterile? Cu cine ar fi putut el să se îmbogățească mai ușor și mai sigur decât cu Huck? Povestea lui Tom imită marile povești de succes americane, are săraci și bogați, băieți simpli, plini de istețime, care sunt și detectivi și pirați și aventurieri, are o poveste de dragoste desigur – nici un sacrificiu nu e prea mare pentru a cuceri  inima lui Becky Thatcher, are false înmormântări și finaluri fericite. Mark Twain nu a uitat niciodată asta scriind cartea, de aceea, deși îi face bogați și celebri pe cei doi prieteni, deși le „publică” biografiile în gazeta locală din St. Petersburg, îi lasă inocenți până în ultima clipă.  Cei din jur visează să îi vadă avocați sau generali, ei însă își doresc să devină haiduci și pentru asta trebuie să jure pe un sicriu și să semneze cu sânge. Sunt sigură că au făcut-o.

În plus, Mark Twain știe foarte bine când trebuie să se oprească din povestit, iar asta e o mare calitate pentru un scriitor: „Așa se sfârșește cronica de față. Fiind neapărat povestea unui băiat, trebuie să se sfârșească aici – n-ar mai fi putut înainta mult fără să devină povestea unui bărbat”.

Îi datorez multe lui Tom Sawyer. Zile vesele de vacanță cu cartea purtată peste tot, în pat, la masă, zilele alea în care poți citi de dimineața până seara – mare fericire e asta, greu să o mai pot regăsi astăzi! Îi datorez reverii ușuratice, dar atrăgătoare, potrivit cărora și copiii mai puțini cuminți pot deveni demni de luat în seamă, adică se pot reabilita cumva. Aici el împarte laurii iar cu Vitea Maleev. Dar îi datorez mai ales primul meu roman, scris la 11 ani. Avea 30 de pagini și începea pe malul Mississippiului, apoi continua prin oceanele lumii. Cu vaporul. Cea mai frumoasă parte a copilăriei mele am petrecut-o pe malul Jijiei, în cea mai dulce Moldovă posibilă. Dar datorită lui Tom Sawyer, în cealaltă parte a copilăriei, am cutreierat pe malul Mississippiului.

P.S. Am auzit că s-a făcut din nou un film după cartea lui Twain. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-e foarte frică de ecranizări. De aceea aș zice: citiți mai întâi cartea. Și după aia vedeți cum arată Tom Sawyer în carne și oase, așa cum și-l imaginează Hermine Huntgeburth. Iar dacă se nimerește totuși să vedeți mai întâi filmul, întoarceți-vă apoi la carte, de dragul lui Mark Twain, care e tatăl natural al lui Tom Sawyer. El îl cunoaște cel mai bine.



There are no comments

Add yours