sete-de-iubire

“Sete de iubire” sau “Intrigă cu șosete simple, fără model”

“Nu se află nimic în această grădină, nicio amintire, nimic.”

Yukio Mishima

sete-de-iubireDacă te întrebi cum poate șterge gândul cumpărării unui pomelo vinovăția achiziționării a două perechi de șosete, “una bleumarin, alta maro”, “simple, fără model”, răspunsul este simplu: “Când trăiești la țară, trebuie să ai un cuget simplu”. Etsuko iubeste inimile simple care sălășluiesc în trupuri simple, cu o condiție însă: trupurile să fie și tinere, ea însăși fiind o tânără văduvă. Pomelo despre care vorbeam era menit a fi adus ofrandă la altarul budist, pentru soțul ei, Ryōsuke, acesta fiind fructul lui preferat. Nu însă și fructul ei preferat, Etsuko optând pentru un alt fel de fruct, mai precis cel oprit, întruchipat de tânărul grădinar Saburō. Lucrurile nu ar sta totuși rău (chiar dacă ne aflăm într-o Japonie tradiționalistă, în care este de neconceput ca o femeie vaduvă să se unească în cuget și simțire cu un bărbat mai tânăr decât ea și pe deasupra și de o condiție socială cu mult mai joasă) dacă Etsuko nu și-ar dori pe lângă pasiune și stabilitate, această dorință împingând-o înspre un concubinaj cu Yakichi, tatăl răposatului ei soț. Iar ca lucrurile să fie și mai complicate, Etsuko locuiește în casa socrului-concubin, mult mai în vârstă decât ea, care pe lângă rolul de tată îndoliat și încornorator al fiului decedat, mai este și cel în subordinea căruia lucrează tânărul grădinar Saburō, obiect al dorinței norei-concubine. Avem astfel setat cadrul în care urmează să se desfășoare acțiunea unui roman unde două perechi de șosete au rolul uneltei agățătoare a fructului oprit.

Ceea ce nu a fost spus însă, este faptul ca Etsuko nu este tocmai o vaduvă îndurerată, singura ei perioadă de fericire fiind scurta luna de miere, după care a urmat pentru tânăra soție o lungă perioadă de agonie, în care Ryōsuke se înfrupta nu doar cu pomelo, ci și cu oricare alt fruct care îi cădea în palmă, sau către care trebuia să se ridice pe vârfurile dorinței pentru a-l culege. Însă între toate aceste fructe, unul singur capătă concretețe și chiar un chip: “femeia din fotografie”.  “Femeia din fotografie” devine astfel nu doar o rivală iluzorie, ci chiar imaginea rivalei, chipul de hârtie accesibil fizic pentru bărbatul care își neglijează soția. Iar atunci când soțul infidel se îmbolnăvește și internarea lui într-un spital de boli contagioase devine mai mult decât necesară, Etsuko nu se va da în lături de la a sta la căpătâiul bolnavului de tifos, asumându-și cu nonșalanță orice fel de risc. Pentru Etsuko, vegherea la căpatâiul contagiosului va căpăta valența unei reînnoite luni de miere, trăgându-și extazul din agonia muribundului, agonie care îi necesită ei prezența pemanentă, totală și neîmpărțită. Această calitate de veghetoare îi va conferi lui Etsuko forțe pe care nu ar fi bănuit că le poate avea, inclusiv pe aceea de a-și putea înfrunta rivala, în momentul în care aceasta apare temătoare la ușa salonului și intrând nu își dezbracă nici măcar haina de blană, de teama contaminării. Femeia va pleca, Etsuko va rămâne și prin moartea lui Ryōsuke va putea să-și însușească adevărata lecție pe care Ryōsuke i-a dat-o: arta de a “putea să trăiești fără dragoste dacă te lepezi de gelozie.” Prin notele sado-masochiste pe care le trasează cu precizia unui neurochirurg, Mishima își conturează încă de timpuriu (romanul fiind printre primele publicate, în 1950, la doar doi ani de la apariția primului său roman, “Confesiunile unei măști”- roman apărut și în limba română, la Editura Humanitas, în 2011, în traducerea lui Emil Eugen Pop) un stil în care scindarea subconștientului uman, pentru aflarea si a celeilalte fețe a acțiunilor cotidiene, va deveni element de bază.

Revenind la șosetele-momeală, o regăsim pe Etsuko pe cale să înfăptuiască un act despre care crede că îi poate aduce fie satisfacția dorită, fie căderea sub un preconizat stigmat social: dăruirea celor două perechi de șosete tânărului grădinar Saburō. Dar cum elementul surpriză nu are cum să nu își facă simțită prezența, între actul dăruirii și fericirea pe care Etsuko crede că o poate obține pe această cale, se va interpune o tânără fată în casă care nici mai mult nici mai puțin va arunca prea-prețioasele șosete la gunoi și va ajunge să poarte în pântece rodul dorinței pe care tânăra văduvă o dorea doar pentru sine. Se știe însă că japonezii au o mitologie în care predomină entități  razbunătoare, care nu se dau în lături de la masacre pentru a-și spăla onoarea. Yukio Mishima nu se va folosi de entități spirituale, dar nu va ezita să portretizeze grotescul care ia naștere din suferința transformată în răzbunare și vom avea de-a face nu cu demoni propriu-ziși, ci doar cu aceia care sălășluiesc în orice ființă umană aflată la limita unei stări vecine cu nebunia.

În acest fel, chiar dacă șosetele vor fi reciclate și purtate de cel căruia îi erau destinate, lucrurile nu se vor petrece întocmai cum și-ar fi putut dori oricare dintre cei doi. Iar din finalul acestei povești se pare că Mishima și-ar fi dorit ca Etsuko să ne poată transmite faptul că, într-un fel, se pare că uităm ce ne-a făcut să suferim, sau poate că nu uităm, ci tocmai asta căutăm, din nou și din nou, până când dorința de durere e satisfăcută și noi reușim să ne reamintim că suferința nu e starea noastră normală, ci doar o obișnuință, o obișnuință în care și doar în care am experimentat iubirea, așa cum ne-a fost dată.



There are no comments

Add yours