Tetei au fost, Tetei sunt încă…

În Scutecele națiunii și hainele împăratului, Vintilă Mihăilescu analiza un studiu sociologic potrivit căruia fiecare român se consideră pe sine un exemplu de civilizație, iar pe cei din jur – ahtiați după putere, bârfitori, superficiali, lăudăroși, în căutare de țapi ispășitori, leneși, invidioși și orgolioși. Dacă un astfel de studiu ar fi adevărat, asta ar putea fi cheia de citire pentru Tetelu: nu te vei regăsi niciodata în el, dar îi vei recunoaște pe cei care te calcă pe nervi. Adică – cu mici excepții – pe toți ceilalți.

Dar cred că Tetelu nu poate fi citit decât știind contextul în care s-a născut. Ca să înțelegi exact acest monument de glorioasă prostie “ajunsă”, de ce este el amuzant și de ce a fost iubit imediat, trebuie să știi când și din ce motiv a apărut. Trebuie să afli că Tetelu are ca mamă – libertatea de exprimare și ca tată – politicul vremii.

Puțini din lumea largă știu (dar mulți ziariști își amintesc) că anii 2002-2004 au fost neplăcut de triști pentru libertatea presei din România. Cred că nu exagerez spunând că au reprezentat, în jurnalism, perioada cea mai neagră din istoria post-decembristă. Pe ecranele televizoarelor, politicienii și soțiile se adunau constant, se țineau tandru de mână și vorbeau despre înțelegere, valori morale, sarmale, bucuriile casei, albume de artă și tradiții de sărbători. În redacțiile puținelor ziare și radiouri care nu voiau să dea doar știri despre trenuri ajunse la timp în gară, telefoanele din mediul politic sunau zilnic, pentru că aproape fiecare subiect era deranjant. Iar politicul nu se sfia să intervină – când cu rugaminți, când cu amenințări, când folosind alte pârghii la dispoziție. Și – ce să vezi – multe erau pârghiile. Adevăratele anchete de presă erau rare, greu de publicat, iar unul dintre puținii temerari ce reușeau era săptămânalul de umor Academia Cațavencu. Gluma, ca adevăr.

În absența unor probe care să reziste în justiție, vinovații nu pot fi arătați cu degetul, dar – la 12 ani distanță – e nevoie de un efort minim ca să înțelegeți cărei zone îi aparțin ei. Unii au fost condamnați pentru alte isprăvi, alții au de acum înainte probleme cu justiția, o a treia categorie stă bine ascunsă, încercând să nu fluiere a pagubă. Posibil ca alții să fie complet relaxați.

Revenind la perioada cu pricina, un scandal de corupție prea mare pentru a fi mușamalizat a fost cel al lui Fănel Păvălache, consilier guvernamental prins în flagrant delict cu o mită enormă pentru vremea respectivă. Era cel mai important personaj politic ajuns până atunci în instanță, iar informațiile din procesul Păvălache (astăzi, ușor de aflat de pe Internet) te fac să înțelegi tabloul real al mediului politic și distopia TV.

Între notele ce alcătuiau dosarul Păvălache se aflau și unele semnate chiar “Tetelu”. Acestea i-au dat lui Dragoș Mușat ideea de a contura personajul. Și, în 2003, un mișto deșănțat la adresa politicului, tipărit negru pe alb și vândut legal, era ca o gură de aer după ce-ai crezut că te îneci.

Tetelu e consilier guvernamental. Se bate pe burtă cu sau duce sacoșe pentru o mulțime de oameni importanți din lumea politică. Din umbră, le rezolva problemele. E agramat la granița cu analfabetismul, hoț, uns cu toate alifiile, cu apucături de proxenet, dictator de provincie și penitent de duminică. E sforăitor, murdar, mândru și șobolan, autosuficient, porcos, misogin, cu trăiri mistice… Plasat în context, Tetelu e veridic. Din fericire pentru el și din păcate pentru societate, e la fel de amuzant și azi, pentru că există încă: oricare dintre noi are de-a face cu politicul ori cu birocrația vreunei administrații îl poate vedea în fața ochilor, întruchipat brusc taman acolo unde ți-ai dori să nu fie.

Jurnalul lui Tetelu a apărut în Academia Cațavencu în 2003 și, timp de 10 ani, a înregistrat istoria (deloc paralelă) a politicianismului românesc și a altor metehne locale. Și-a încheiat cariera la revista Kamikaze. De la un moment dat încolo, a lăsat-o moale cu politica, pentru că și realitatea se schimbase.

Tetelu nu e pentru cei slabi de înger. Mulți s-ar putea simți deranjați de blasfemiile sau de mitocănia lui. Recunosc că l-am iubit mai mult în ipostazele sale politice și metafizice, decât atunci când avea alte apăsări. Dar e o legendă care a făcut istorie în timp ce a consemnat-o. Și, spre deosebire de imitațiile lui din viața reală (pe cât de asemănătoare, pe atât de neîntâmplător), acest Tetelu mi-a lipsit.

Intenționam să iau un ton mai vesel ca să vă vorbesc despre File din Jurnalul lui Tetelu, dar istoria imediată îmi arată că gluma e o treabă serioasă. NU fac o paralelă cu atacul de la săptămânalul francez de satiră Charlie Hebdo. Proporțiile sunt cu totul altele, nivelul mult mai amplu și mai tragic. Dar miezul este același. Charlie Hebdo îmi dovedește un lucru: gluma este adevărul cel mai greu de oprit, iar mințile puține se vor teme întotdeauna de ea. Motiv suficient să continui să glumești.

Recenzie: File din Jurnalul lui Tetelu, 2003-2012, de Dragos Mușat*

Editura Humanitas, 2014

*Dragoș Mușat nu și-a adăugat numele, drept autor, pe coperta Filelor din jurnalul lui Tetelu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.