Un roman în ritmul vieții

Tangoul Vechii Gărzi, de Arturo Perez-Reverte

Editura Polirom, 2014

Traducere de Dan Munteanu Colán

Ea aparține luxului aristocrației. El este un intrus, dar unul cu clasă, într-o epocă a eleganței. Tangoul Vechii Gărzi spune povestea de pasiune carnală și iubire nerecunoscută dintre acești doi eroi, pe care îi urmărește – de-a lungul vieții – în trei întâlniri întâmplătoare.

Istoria de dragoste a celor doi se consumă în perioade distincte. Max Costa o întâlnește pe Mercedes “Mecha” Inzunza la sfârșitul anilor ‘20, pe un vas de croazieră ce traversează Atlanticul. El este dansator monden cu contract pe cursa de lux, iar – în timpul liber – gigolo și hoț. Ea este soția mai tânără a unui celebru compozitor al vremii. Călătorește cu soțul său spre Buenos Aires, unde acesta speră să aibă inspirația pentru a crea cel mai bun tango (un pariu cu prietenul său Maurice Ravel, care tocmai făcea furori cu o “tâmpenie”: “un bolero monoton, fără progresie tematică, bazat doar pe diferite gradări ale interpretării orchestrei”).

Mecha este o minunată dansatoare de tango, iar Max – la origine, argentinian – și-a petrecut copilăria în Buenos Aires, înainte ca părinții lui să emigreze. El le vorbește celor doi soți despre originile promiscue ale acestui stil de dans și muzică. Nimic în comun cu tangoul rezervat și politicos din saloanele înaltei societăți franceze, care îl adoptase. Urmează o incursiune prin cartiere rău famate ale capitalei argentiniene.

Ani mai târziu, cei doi eroi se revăd întâmplător pe Riviera franceză, în perioada războiului civil spaniol. Mecha nu mai are vești de la soțul său, încarcerat în Spania, în timp ce Max este prins într-o afacere de spionaj pe care nu a căutat-o și din care nu știe cum să iasă.

Vor trece mai mult de 20 de ani până la cea de-a treia întâlnire dintre dansatorul profesionist și frumoasa lui amintire. În anii ‘60, în plin Război Rece, se regăsesc pe teritoriu italian, în Sorrento, cu ocazia unei competiții de șah. În decorul vilelor de lux și al iahturilor, ambii au peste 60 de ani și au depășit momentul pasiunii carnale. După două căsătorii, Mecha își trăieste viața doar prin cea a fiului său, un tânăr șahist ce ar putea deveni campion mondial dacă îl va învinge pe actualul deținător sovietic al titlului. Max este șoferul unui doctor bogat din zonă. În mod fericit, angajatorul tocmai a plecat o perioadă din localitate, astfel că – pentru întâlnirea cu Mecha – Max poate împrumuta ceea ce nu a avut niciodată: un statut social important. Iar, în acest punct, o altă poveste abia începe.

În El tango de la guardia vieja (Alfaguara, 2012), planurile se întretaie continuu. Momente scurte dar intense, ce dau sens unei relații complicate, își găsesc completarea în senzualitatea tangoului. Dar Arturo Pérez-Reverte nu spune doar o poveste romantică. Romanul este – în egală măsură – unul erotic, de dragoste, de război, de spionaj ori de aventuri, precum și fresca socială a unei perioade apuse. Cea a naturaleții atitudinilor elegante. A unor deprinderi pe care lumea de azi le-a pierdut, dar pe care Pérez-Reverte spune că le mai întrezărea în gesturile tatălui său. În acest stil își construiește și el cartea, reînvestind până și vulgaritatea cu eleganță. Între pasiunea dintre doi oameni, trăirile personale, dramele istoriei și tensiunea unei partide de șah, lectura acestei cărți este o plăcere. Chiar una dublă, datorată traducerii profesorului Dan Munteanu Colán.

Tangoul Vechii Gărzi a avut nevoie de peste 20 de ani ca să vadă lumina tiparului. Pérez-Reverte avea ideea din 1990, dar a trebuit să călătorească, să înțeleagă locuri, să le afle istoria și să și-o imagineze, să descopere fațetele tangoului, lumea transatlanticelor, să citească revistele vremii pentru a cunoaște moda și detaliile de design din viața înaltei societăți. Și totuși, nu asta a fost partea cea mai grea. Ceva în tonul poveștii nu îl convingea pe autor. În 2012, când în sfârșit a publicat El Tango…, Pérez-Reverte știa care fusese problema. A fost nevoie ca el să atingă vârsta târzie a eroului masculin ca să poată scrie autentic. Când avusese ideea, nu era suficient de obosit și de bătrân – spune scriitorul, într-un interviu pentru televiziunea publică spaniolă. “Știam că îmbătrânesc, dar nu aveam dovada. Să scriu această carte a însemnat și să accept cu resemnare trecerea timpului. Cred că a fost o bună lecție pentru mine – să învăț să îmbătrânesc cu seninătate”.

Astăzi, Arturo Pérez-Reverte are 63 de ani. Nu chiar bătrân. Dar, întrebat dacă o să imagineze o continuare pentru Max Costa, răspunde sincer că nu prea crede. “Am deja o vârstă și atât de multe povești în minte încât să încerc să dezvolt cât mai multe în timpul rămas”. De altfel, de când a publicat El Tango…, în Spania i-a mai apărut un roman, plasat în lumea graffiti-ului.

Și atunci, de ce Tangoul.. său are un final deschis? “Pentru că așa e viața”, răspunde autorul. Spre deosebire de film și literatură, care pot plasa totul într-un context, în viața de zi cu zi detaliile nu se îmbină perfect. Iar Pérez-Reverte ține cont de hazardul acestei lumi.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.