Recenzie: Viscolul, de Vladimir Sorokin

Pentru că Sorokin e rus, o să vă aşteptaţi ca “Viscolul” (Editura Curtea Veche, 24 lei) să fie un roman rusesc veritabil. Nu vă înşelaţi foarte tare, dar nici prea aproape de adevăr nu sunteţi. Considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi contemporani, Vladimir Sorokin construieşte o lume SF pe o Rusie năpădită de zăpadă, care poate fi cea din secolul trecut, cea de azi sau cea de peste o sută de ani. Sau dacă nu ar fi fost numită Rusia, ar fi putut fi orice altă ţară în care viscolul şi zăpadă devin la vremea lor personaje legendare.

Începutul e lent, aşa că dacă treceţi de el, veţi da peste un univers cu mici ciudăţenii, dar totuşi definitorii, fără de care finalul nu ar fi ceea ce este, iar “Viscolul” ar fi o banală carte despre o ţară sub nămeţi, în care un doctor trebuie să ajungă la nişte pacienţi care mor pe capete din cauza unei epidemii venite din Bolivia (înţelegem mai spre final că virusul înseamnă transformarea lor în zombies) – “Asta e o problemă se stat. Noi doi nu avem dreptul să ne întoarcem. Nu e conform spiritului rusesc.”

Doctorul de judeţ Platon Ilici Garin, “un bărbat de patruzeci şi doi de ani, cu o faţă îngustă… pe care se afla un nas mare pe care se citea mereu expresia unei profunde nemulţumiri”, trebuie să ajungă neapărat cu un vaccin în Dolgoe, o localitate aflată la 12 veste (socotiţi voi cam cât de departe) de satul unde caii de poştă cu care călătorea au fost doborâţi de oboseală. Singurul care îl poate ajuta este Perhuşa, care nu are cai, ci o maşină. Dar maşina e pe cai, la propriu, – 50 la număr, pe care Perhuşa îi îngrijeşte ca pe copiii pe care nu îi are: “Caii porniră pe ulucul de lemn, formând acolo o herghelie, salutând-se unul pe altul, muşcându-se, rânjind şi dând din copite.”

Cu acest amănunt apar primele semne că romanul ăsta nu e nicidecum ceea ce părea iniţial – un roman rusesc autentic, cu doctor de ţară şi drum prin Rusia rurală în mijloc de iarnă. Călătoria celor doi până la Dolgoe e plină de obstacole – maşina ciudată în care intră ninsoarea şi unde caii necheză şi freamătă de parcă ar fi cai buni de călărit se strică, nevasta morarului-pitic îl ademeneşte pe doctor cu o noapte nebună de sex, vitaminderi (cuvânt inventat cu totul) care construiesc corturi cu pâslă vie şi produc nişte substanţe care îţi introduc în vine o iubire nebănuită pentru viaţă, uriaşi care plămădesc oameni de zăpadă uriaşi, cai de doi metri care trag după ei blocuri.

Totul ar putea fi foarte bine plăsmuirea doctorului, prins între halucinaţiile drogului din piramidele vitaminderilor sau chinuit de albul infernal al viscolului. Nu contează unde e adevărul, de fapt (cine a văzut Enter the Void ştie la ce mă refer), ci că lui Sorokin îi ies câteva pagini în care cuprinde toată esenţa credinţei: “Credinţa trebuie să-i facă pe oameni mai buni. Oamenii trebuie să-i iubească pe oameni” şi tot sensul vieţii – “Ce minune e şi viaţa asta!”

Plus: Coperta incredibil de frumoasă realizată de Griffon and Swans.

În plus: Pentru scrieri sub influenţe, încercaţi Ryu Murakami – Albastru nemărginit, aproape transparent (Editura Polirom).

(Catalina Miciu)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.