978-973-50-4239-4

Visul și fapta

978-973-50-4239-4„Mamele lor cred în Dumnezeu. Ei cred în viitor. De dragul lui fac toate sacrificiile. Nu le pasă prea mult de propriul destin, ci de destinul pe care ei îl modelează pentru oamenii ascunşi în secolele ce vin. Cu fapta pun seminţe în pămîntul viitorului. Cu visul culeg roadele. Trăiesc în plină primăvară şi se bucură de toamnele care-i vor împlini pe alţii. De aceea vieţile lor sînt trecătoare, visele nu.” Sunt rânduri, minunate și dătătoare de nostalgii, din cartea Ioanei Pârvulescu, În intimitatea secolului 19 (Humanitas, 2005). O recompunere migăloasă și tandră a faptelor și a oamenilor din veacul care ne-a căftănit.

Pentru asta, Ioana Pârvulescu se întoarce în timpul, şi mai cu seamă în mentalitatea care l-a definit, când cei vechi, în anteriele lor schimbate îndată cu straie nemţeşti, erau foarte noi şi aveau, sau aşa le plăcea să creadă, istoria înainte.

În intimitatea secolului 19 e, altfel decît sumarul de „instituţii” (politică, redacţii, amor…) din Întoarcere în Bucureştiul interbelic, o carte făcută din figuri. Ascunse în spatele câtorva începuturi  de întrebări nepuse, din lista de şase sau şapte, pare-mi-se, la care trebuie să răspundă un articol bine scris. Aşa că părţile cărții sunt, simplu, Unde, Cine, Ce şi cum, Încotro.

Tot cu asemenea întrebări în minte, oamenii de secol 19 au încercat să afle cine sunt și spre ce se duc. „Vopselurile” (sectoarele) Bucureştiului le-au nuanţat vieţile cu încetul: „roşul şi albastrul se întîlnesc în accesoriile doamnelor, umbreluţe sau flori prinse pe pălărie, negrul în costumele de gală ale domnilor şi în pălăriile lor, galbenul în mierea vîndută de apicultori şi în lumina amiezilor de toamnă, însă cel mai mult, invadînd oraşul, se întîlneşte «vopseaua de verde» a grădinilor de la fiecare casă, fie ea în centrul roşu, în cel galben sau pe la mahala.” Tot așa, a intrat în viața lor privată destul din viaţa publică a unei ţări în facere. Aşa că vedem – nu citim, şi nu-i aici nici o figură de stil –,  în carte, cum se aşază, ca bucăţile de statuie în zilele noastre, oameni, instituţii, principii, făgăduinţi. În preajma unei pieţe şi-n jurul unei şcoli, la Universitate, e un întreg spectacol al întemeierii pe care Ioana Pârvulescu îl montează, scenă de scenă, pe măsură ce actorii vii ajung reper de bronz şi punct de întîlnire pînă azi. De la odele lui Alecsandri dedicate statuii lui Mihai pînă la „curtenii calului de spijă” va trece cam o jumătate de secol, pe Strada Mare a Micului Paris. E genul de anticipare ce-i prilejuieşte Ioanei Pârvulescu, aceea din anii 2000, cocheta demascare a relativei ei omniscienţe. Nu ştie, fireşte, ce se întîmplă mai departe cu personajele pe care le lasă, cum le-a găsit, în coconul frumoaselor iluzii despre ce o să fie, despre lumea pe care şi-o fac după voinţă şi cred că nimeni şi nimic n-o să le-o schimbe, deşi destinul lor, şi-al strănepoţilor de peste veac îi este, în bună parte, cunoscut. Din îmbinarea participării cu distanţa iese un roman foarte în canonul vremii, cu voci diverse, cu mister și cu pasiune pentru adevărul mic, de zi cu zi, pe care, deși știm în mare ce s-a întâmplat, îl pierdem printre degete.

Pentru toţi fidelii cărţilor de la Socec şi Alcalay, îngălbenite de bătrîneţe şi cu paginile rupte pe unde a trecut, cîndva, coupe-papier-ul, e deja inutilă orice recomandare. Se vor bucura să țină  în mână un obiect frumos, verde-malachit, cu lujere de crin imperial între care se deschide un medalion cu autoarea la vîrsta eroilor cărţii, în rochie albă, cu parasol. Le va plăcea să găsească, din loc în loc, pasaje din presa vremii, apropiindu-le epoca la modul cel mai concret – „în ziua de 12 curent viscolul a fost grozav de tare…” – sau să afle ce făceau, pe cînd aveau slujbe de răspundere, copii, neveste, aventuri, oamenii-nume de bulevarde, de teatre, de universităţi.

Dintre eroii ei, cine ar răsfoi-o? Ar citi-o, de bună seamă, toţi românii care-şi iubeau suveranul, care mergeau „la Bulivar” la parada de 10 mai. Ar citi-o toți afinii şi duşmanii grupării lui Maiorescu. Ar citi-o doamnele, măgulite de portretul în care le prinde, în subcapitolul Ele, o stră-strănepoată de peste veac: „Cel mai bun rol secundar al femeii este realizat în secolul 19. I se permite apariţia numai în cîteva secvenţe precise, dar în acestea străluceşte, îşi arată calităţile şi talentul. Cine ştie să vadă în viitor îşi dă seama că, peste mai puţin de un secol, va avea parte de foarte dificile roluri principale, ceea ce nu înseamnă că va fi mai fericită şi nici că le va juca mai bine.” Ar  mai răsfoi-o şi „domnii doctori”, colegii invidioşi şi elevii devotați ai lui Carol Davila, printre chinurile începutului de drum.

Ca să revin, totuși,  în zilele noastre, sunt destui cititori care n-au trăit niciodată, nici măcar cu o carte pe genunchi, în secolul 19. Pentru ei, docuficţiunea Ioanei Pârvulescu dă înapoi, miraculos, acelui timp tinereţea furată de prejudecată. Strălucirea şi boema unei societăţi de bunici austeri. Erau naivi, erau şi sobri, voiau s-atingă luna de pe cer (titlul unui capitol „de anticipaţie”) şi pământul de sub picioare, ţineau jurnal (de citit neapărat cronica unei zile oarecare din viaţa unor oameni celebri, familia Maiorescu şi „Junimea” bucureşteană, din strada Mercur, între ziua cea mai bună a istoriei din secolul 19, 10 mai 1866, şi ziua cea mai rea a literaturii, 15 iunie 1889), înfăptuiau mult și aveau încă și mai multe vise.

Peste ele, un vis al povestitorului – să găsească, undeva, rătăcită, clauza unei moşteniri pierdute.



There is 1 comment

Add yours

Post a new comment