Cum să-ți placă un anti-erou (în câțiva pași legali)

Avocatul din limuzină, primul roman din seria judiciară a lui Michael Connelly, e mai mult decât o surpriză plăcută. E un cadou. Aduce tensiune, atmosferă, acțiune, ritm, un anti-erou în rol principal – în același timp coroziv și captivant. Are personaje secundare bine conturate, are parfum local și acestea nu sunt singurele motive de bucurie pe parcursul celor 2-3 zile de lectură bună.

Mickey Haller e apărător în drept penal în LA. Biroul său este într-o limuzină Lincoln. Nu pentru că nu și-ar permite financiar unul cu adresă poștală, ci pentru că este mereu pe drum: Comitatul Los Angeles are aproximativ 40 de tribunale teritoriale, iar el nu vrea și nici nu își permite să refuze clienți – majoritatea infractori și interlopi recidiviști. Meseria și clientela au fost și motivul despărțirii de prima lui soție, de profesie procuror, care încă îi reproșează că scapă de închisoare toți delincvenții pe care ea muncește să îi bage după gratii. Problema este că Haller e un avocat bun – scapă mulți clienți și se simte ușurat că nici unul nu a primit pedeapsa capitală. Atât de obișnuit cu vinovăția celor pe care îi reprezintă, Mickey Haller este surprins atunci când devine apărătorul unui tânăr bogat din Beverly Hills, acuzat că ar fi agresat o femeie, dar care pare nevinovat. Acesta este cazul care îi va complica existența, îl va transforma în victimă, îi va pune integritatea la încercare și viața în pericol.

Un astfel de rezumat nu spune mult. Poate fi anunțul unui film care abia dacă adună două stele ori reclama unui roman de duzină. Nu este cazul aici, dar – cum sunt pentru contextualizare – permiteți să vă fac turul.

Prima surpriză plăcută: fără să fie asemănător, Mickey Haller m-a dus cu gândul la un personaj celebru: Philip Marlowe (nu era avocat, dar detectivii particulari erau și ei rău famați). Ca să constat apoi că Michael Connelly este scriitor tocmai datorită romanelor lui Raymond Chandler, creatorul lui Marlowe.

Connelly scrie thrillere, majoritatea polițiste, de pe peste 20 de ani. Chiar și azi mai este prezentat drept un jurnalist devenit scriitor, dar adevărul este că a știut întotdeauna ce vrea să facă și cât de lung e drumul până acolo. La 19 ani, a hotărât că va scrie romane precum Chandler, însă venea dintr-o familie respectabilă, fără legături cu lumea infractorilor și cu prea puține în cea a poliției. Din punctul său de vedere, avea două soluții la această problemă: să devină polițist sau jurnalist specializat în justiție. A ales a doua variantă, legatură cu scrisul fiind mai evidentă. 13 ani mai târziu publica primul roman, iar după alți doi renunța la jurnalism și devenea scriitor “cu normă întreagă”.

The Lincoln Lawyer este – spuneam – primul roman cu și despre avocați al lui Michael Connelly. A fost o provocare, în primul rând pentru că nu era domeniul său. Sistemul juridic este complex, legea este subiectivă, iar cei mai buni scriitori de literatură judiciară la care se putea gândi lucraseră în sistem înainte să publice. Connelly își dorea să scrie un astfel de roman de când citise în copilarie To Kill A Mockingbird a lui Harper Lee, dar nu se simțise niciodată pregătit. Situația s-a schimbat în anul 2000, când – la un meci de baseball – a cunoscut un avocat de drept penal care lucra din propria mașină. A fost momentul în care a știut că are subiectul pentru o carte. The Lincoln Lawyer ieșea cinci ani mai târziu, din care trei fuseseră de documentare. Își consultase prietenii avocați și judecători, îi urmărise la lucru în sălile de judecată, pe unii îi transformase în personaje ale cărții și petrecuse extrem de mult timp într-un bar frecventat de apărători și procurori.

O altă provocare a fost chiar personajul principal. Cititorii se identifică ușor cu eroii aflați de partea binelui, cum ar fi polițiștii ce încearcă să rezolve crime sau jurnaliștii de anchetă, iar personajul cel mai cunoscut creat de Connelly este un polițist – Harry Bosch (și, da! Harry de la Hieronymus). Dar cum creezi un erou din cineva care apără răul? Cum faci cititorul să-și dorească să plece în călătorie cu un astfel de personaj, dacă nu chiar să îl placă? Iată cum.

Mickey Haller este un outsider. Este cel care eliberează răul înapoi pe străzi. Disprețuit deopotrivă de polițiști și procurori, încasează cu zâmbetul pe buze bancurile despre avocați. Este o piesă esențială în procesul de justiție, care – așa imperfect cum este – e cel mai bun din câte a gândit omenirea până în momentul de față: cineva trebuie să acuze, cineva trebuie să apere. Știe asta și exploatează hibele sistemului, pentru că ar fi incorect să nu o facă. Situația îl macină uneori, dar – în același timp – realitatea de zi cu zi îl transformă într-un sarcastic. Connelly se pricepe să redea motive, stări și să creeze contexte, așa încât Mickey Haller mi-a plăcut de la primele pagini. Nici o șansă să ratez călătoria.

Când a început să scrie Avocatul din limuzină, Michael Connelly credea că aceasta va fi singura carte cu avocați, dar pe la al doilea draft și-a dat seama că are un personaj atât de bun încât ar fi păcat să nu îl păstreze. Și cum – din punctul său de vedere – dacă nu e mort, oricine se poate întoarce, Mickey Haller a ajuns în Statele Unite la al cincilea roman și s-a intersectat cu alți eroi din universul Connelly.

O altă surpriză plăcută a cărții – de dată aceasta mă refer la ediția în română – vine din traducere. Inițial, m-a iritat că în dreptul traducătorului e trecută o firmă. În ultimii ani, multe edituri publică adesea traduceri cel puțin șchiopătânde, iar intervențiile editorului ori tehnoredactorului sunt și ele greu de sesizat pe text. Nu cunosc sistemul, iar din afară pot lansa doar ipoteze: să fie de vină termenele prea scurte de predare, poate supra-încărcarea traducătorilor și a editorilor, poate tăieri de buget în această zonă? Nu știu, dar – în acest peisaj – Avocatul din limuzină s-a dovedit, în mod neașteptat, cartea cu una dintre cele mai bune traduceri care mi-au trecut prin mână în ultimul an. Ceea ce nu înseamnă că nu vreau să știu, în continuare, numele traducătorului.

O ultimă surpriză – adiacentă cărții – este filmul, care păstrează povestea, recrează atmosfera și vine cu o distribuție serioasă chiar și în rolurile secundare. Cât despre Haller, citind, mi-l imaginasem mai degrabă ca pe Marlowe jucat de Powers Boothe decât de Humphrey Bogart (probabil că vinovat e Studio X-ul copilăriei mele). Dar, pentru o secundă, jocul lui Matthew McConaughey m-a dus cu gândul la Paul Newman. Și – deși nimeni altcineva nu a fost, este ori va mai fi vreodată un Paul Newman – pentru acel moment nu pot decât să mulțumesc.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.