Bibliotecă de scriitor – Marian Coman: „Un cititor este un creator, în aceeași măsură în care este și scriitorul”

Cu Marian Coman am avut o discuție tihnită pentru rubrica Bibliotecă de scriitor, după câteva luni în care întâlnirea s-a tot amânat din diverse motive – principalul fiind tocmai biblioteca, căreia-i lipseau niște rafturi pentru teancurile de cărți răspândite prin casă. (Mai este și o poveste cu un perete și o gaură, pe care o veți afla mai târziu.) Am cunoscut o bibliotecă tânără, adunată în cei opt ani de când Marian Coman s-a mutat la București, o colecție cu multe volume din zona science-fiction și fantasy, de care autorul este pasionat încă din adolescență. Mi-a prins bine această incursiune într-o literatură pe care o vizitez mai rar decât mi-aș dori, iar discuția noastră mi-a făcut poftă de Robin Hobb, Ted Chiang și Ursula K. Leguin, dar și de eternul Stephen King. 

Marian Coman este acel tip de cititor norocos care a ajuns, peste ani, să lucreze în mijlocul cărților, să întâlnească o mulțime de autori și să strângă povești din lumea literară. A început în anii ‘90, la Brăila, când părinții săi l-au găzduit pe scriitorul Mihail Grămescu, a continuat cu un autograf de la Norman Spinrad pentru „Mary Anne” și, mai recent, cu monedele primite în dar de la George R.R. Martin. Despre toate veți afla în interviul care urmează. 

Marian Coman, cum s-a format biblioteca ta? Prin ce etape a trecut și cum a ajuns să fie cea de acum? 

Biblioteca mea e împrăștiată prin mai multe orașe. O parte a rămas la Brăila, o alta la Galați, iar alte cărți sunt risipite în locurile prin care am umblat de-a lungul anilor. Fiindcă mereu am fost nomazi: ne-am mutat dintr-un oraș în altul și dintr-o casă în alta, iar cărțile au rămas uneori în urmă, ca niște semne ale vieților pe care le-am trăit acolo. 

Biblioteca pe care o vezi aici s-a format în ultimii opt ani, de când ne-am mutat în București. În mare parte sunt cărți la care am lucrat în perioada asta, volume apărute la Nemira, dar și cărți pe care mi le-am cumpărat sau pe care le-am primit cadou de la prieteni.

Am adus cu mine foarte puține cărți de la Brăila. În general, cărți de care eram legat sentimental. De pildă, această ediție Dune, în două volume, pe care mi-am cumpărat-o în 1993, când aveam 16 ani. Nu aveam cum să-mi imaginez atunci că, peste treizeci de ani, voi ajunge editorul lui Frank Herbert. Cărțile acelea au fost mind-blowing pentru mine. A fost prima dată când am simțit că literatura poate construi asta: un univers întins pe sute de mii de ani-lumină în spațiu și pe zeci de mii de ani în timp.

Mai există acea bibliotecă de la Brăila? 

Da, o parte dintre cărțile copilăriei mele au rămas acolo. Știi, eu m-am născut la Mangalia. Tatăl meu era ofițer în marina militară, iar în anii ’80 părinții mei s-au mutat, datorită serviciului lui, la Brăila și au luat cărțile cu ei. Am crescut într-o casă plină de cărți, chiar dacă părinții mei nu erau neapărat cititori foarte pasionați.

Cred că am început să mă bucur cu adevărat de lectură pe la 11–12 ani, când am dat peste Insula misterioasă, de Jules Verne, în ediția aceea mare, cartonată, de la editura Ion Creangă. Mai citisem Verne și înainte, dar mai mult împins de la spate de ai mei sau de profesori. Atunci a fost însă prima dată când am simțit plăcerea lecturii. M-a fermecat felul în care fantasticul se insinua discret în poveste.

După aceea am descoperit alte cărți din biblioteca părinților mei, adusă de la Mangalia la Brăila. De exemplu, Un yankeu la curtea regelui Arthur, de Mark Twain. Țin minte că acolo am citit întâia oară despre ideea de călătorie în timp și m-am gândit: stai puțin, poți să faci asta cu poveștile? Poți să călătorești în timp și să te joci cu elemente fantastice? Literatura îți oferă o astfel de libertate? Cred că acela a fost momentul în care m-am gândit altfel la ceea ce citeam.

Prin liceu s-a născut dorința de a avea propriile cărți. Aveam un coleg foarte pasionat de literatură SF și mergeam împreună la anticariatul din Brăila, de lângă Teatrul Maria Filotti, unde vânam cu precădere cărțile SF apărute înainte de ’89. Așa am descoperit autori români precum Cristian Tudor Popescu, Mihail Grămescu sau Vladimir Colin, dar și revistele Colecția „Povestiri științifico-fantastice”, publicate în anii ’50, ’60, ’70. În anii ’90 cumpăram regulat și cărțile apărute la Nemira, în colecția Nautilus. Aveam, cred, aproape toată colecția. Așa s-a format prima mea bibliotecă, într-o cameră de adolescent din anii ’90, cu rafturi pline de SF și cu pereții tapetați cu postere Metallica. Fotografia aceasta e de atunci. (Îmi aduce o fotografie înrămată, în care un puștan cu geacă de blugi și părul până la bărbie stă sprijinit de rafturile unei biblioteci – n.r.)

Era o bibliotecă axată mai mult pe SF, să înțeleg? 

În perioada aceea citeam foarte mult science-fiction, e adevărat. Aș fi citit probabil și fantasy, doar că literatura fantasy aproape că nu pătrunsese încă în România și era privită mai degrabă ca literatură pentru copii. Tolkien, de exemplu, fusese publicat în anii ’80 la editura Ion Creangă, cu O poveste cu un hobbit. Era o ediție cu ilustrații foarte frumoase, realizate de Livia Rusz. Dar, în general, fantasy-ul nu era luat foarte în serios. Abia după ce au apărut filmele The Lord of the Rings, după anul 2000, genul a început să fie privit cu alți ochi și să iasă de sub eticheta asta de literatură pentru copii.

E adevărat că multă vreme, la noi, literatura SF și fantasy au fost considerate paraliteratură – la fel ca literatura polițistă, banda desenată sau romanele grafice. În ultimii ani însă, mă bucur să văd că lucrurile sunt privite cu ceva mai multă maturitate.

Din punctul meu de vedere, literatura este bună sau proastă, indiferent de gen. Nu există genuri întregi de literatură proastă. Altfel ar trebui să renunțăm la autori și la cărți esențiale. De pildă, distopii precum O mie nouă sute optzeci și patru sau 451º Fahrenheit, care vin din zona literaturii speculative, dar au depășit de mult granițele genului și sunt recunoscute astăzi ca mari cărți ale literaturii universale. Poate și de aceea m-a interesat mereu literatura speculativă: pentru că ea are libertatea de a vorbi despre prezent într-un mod mai radical, fără să fie constrânsă de limitele realismului.

Biblioteca din fotografie mai există la Brăila? 

Da, însă nu în forma de atunci. Când am plecat la facultate, la Iași, am luat cu mine o parte dintre cărți. Între timp, părinții mei s-au mutat într-o altă casă, iar cărțile mele și ale lor s-au amestecat. După ce am terminat facultatea, m-am mutat o vreme la Galați, unde a luat formă o altă bibliotecă. Ea se află și acum în apartamentul părinților Irinei, soția mea. De când am venit în București, am început din nou să strâng cărți. Așa că, într-un fel, biblioteca mea s-a reconstruit de fiecare dată în alt loc. Și-apoi, există și o întreagă bibliotecă invizibilă pe harduri și într-un Kindle.

Biblioteca digitală contează pentru tine la fel de mult? O percepi ca fiind o bibliotecă adevărată sau ești legat tot de cărțile pe hârtie?

Trebuie să recunosc că, în ultimii ani, nu mă mai simt atât de atașat de cărțile mele în mod fizic. Nu mai simt neapărat nevoia să strâng cărți. Ele se adună oricum, pentru că lucrez în domeniu, iar o mare parte din biblioteca mea de aici este formată din cărți la care am lucrat. Cred că biblioteca digitală este, într-un fel, la fel de reală ca cea de pe rafturi. Dacă mâine ar trebui să plec de aici, probabil că aș putea renunța la optzeci la sută dintre volumele din jurul meu. Cărțile pe care le citim ajung să facă parte din noi. Se depun înăuntrul nostru și ne transformă, la fel cum o fac întâlnirile cu prietenii, muzica pe care o ascultăm sau amintirile din copilărie. În fond, cărțile sunt și ele trăite, iar adevărata bibliotecă nu e pe rafturi, e în noi.

Ce cărți ai adus cu tine din celelalte biblioteci? Mi-ai spus de „Dune”, care a fost o revelație atunci când ai citit-o. Mai sunt și altele?

Am adus Dune pentru că a fost una dintre cărțile care mi-au influențat enorm felul în care am privit literatura. Apoi am adus cărțile mele și antologiile în care am publicat. Am luat cu mine și Marile speranțe, de Dickens. Îmi amintesc că mi-a plăcut foarte mult când am citit-o prima dată și am simțit nevoia să o păstrez aproape. Sunt însă și câteva cărți pe care nu le-am mai găsit în bibliotecile lăsate în urmă și pe care le-am cumpărat din nou. De exemplu, Procesul lui Kafka, o carte pe care o primisem în timpul studenției de la tatăl meu. Tatăl meu nu mai este, iar cartea aceea avea pentru mine o valoare sentimentală. Am cumpărat din nou și Lupul de stepă, de Hermann Hesse. Am citit-o în facultate și se leagă de amintirea celui mai bun prieten al meu, trecut și el dincolo când avea doar 28 de ani. Păstrez toate amintirile din perioada aceea, când vorbeam cu el despre Lupul de stepă, pe la finalul anilor ’90, și mă simt bine să am și obiectul fizic. Îmi dă, într-un mod pe care mi-e greu să-l explic, siguranța că lucrurile s-au întâmplat cu adevărat. Acestea sunt cărțile pe care le-am luat cu mine nu doar pentru că îmi plac, ci pentru că spun ceva despre etapele prin care am trecut. În rest, nu am simțit nevoia să aduc alte cărți aici. Probabil că, dacă aș avea o casă a mea – pentru că aici locuim în chirie –, m-aș gândi la un moment dat să reconstruiesc biblioteca și să adun toate cărțile rămase prin diferitele locuri în care am trăit. 

Câți ani aveai când a fost făcută fotografia asta? Și văd că aveai și atunci părul lung, te-ai tuns vreodată?

Aveam vreo 15–16 ani, eram la liceu. Și nu, nu m-am tuns scurt de prin ’93, cred. Am avut părul și mai lung de-atât. Probabil că urmează să mă tund, pentru că vârsta își spune cuvântul și o mare parte din păr m-a părăsit deja. Dar nu, n-am avut niciodată părul scurt de pe la 15 ani. 

Din biblioteca aceea am păstrat însă și câteva lucruri speciale. Uite, le-am scos pentru întâlnirea noastră. (Se duce la birou și se întoarce cu câteva reviste vechi – n.r.) Aici am publicat, în 1995, prima mea povestire, Drumul spre iad, într-un supliment al ziarului Evenimentul din Iași. Cu câteva luni înainte, în Jurnalul SF, debutasem cu niște desene. (Mă arăt uimită că desenează – n.r.) Da, în perioada aceea desenam destul de mult și am avut chiar și câteva expoziții. În școala generală voiam să dau la Liceul de artă și visul meu era să devin grafician. Dar erau anii ’90, iar părinții mei erau destul de speriați de perioada aceea de tranziție și mi-au spus: „Marian, ce crezi că poate face un artist în România? Acum este vorba despre economie, despre privatizări”. Așa am ajuns la un liceu economic. A fost o experiență destul de nefericită pentru mine. Țin minte că în clasa a noua a trebuit să învăț pe de rost un plan de conturi. L-am învățat, iar în clasa a zecea s-a schimbat complet și atunci mi-am spus că nu mai vreau să o iau de la capăt. În perioada aceea am continuat să desenez și am luat chiar și câteva premii, dar la un moment dat mi-am dat seama că prietenii mei care intraseră la Liceul de artă deveneau tot mai buni, pentru că aveau îndrumare, pentru că studiau în mod organizat. Eu nu mai puteam ține pasul și am înțeles că trebuie să fac altceva ca să-mi scot lumile din cap. Așa am început să scriu, aproape ca o alternativă la desen. Mai întâi în joacă, fără să-mi imaginez că ăsta va deveni drumul meu. 

Totuși, nu am abandonat desenul. Desenez și astăzi, fără pretenții de profesionist. De exemplu, în ediția recentă din Omulețul din perete sunt câteva ilustrații făcute de mine. Perspectiva asta de desenator mă ajută foarte mult. Când am scris scenarii pentru revista de benzi desenate Harap Alb continuă, m-am înțeles foarte bine cu graficienii, pentru că îmi era ușor să intru în logica lor. Acum lucrez la un roman grafic împreună cu Bogdan Chelaru, artistul cu care am făcut și TFB – Tinerețe fără bătrânețe. Eu scriu scenariul, el desenează, iar colaborarea merge foarte bine, cred, și pentru că reușesc să-i ofer exact tipul de detalii de care are nevoie un artist.

Biblioteca de aici e organizată după anumite criterii? 

În camera asta, în mare parte sunt cărțile la care am lucrat, apărute la editura Nemira, în imprintul Armada, pe care îl coordonez. Lângă birou sunt cărțile mele și antologiile în care am publicat, pentru că acolo îmi este cel mai ușor să ajung la ele. Pe hol sunt cărțile de la alte edituri, cumpărate de mine sau primite de la prieteni. Sunt destul de mulți autori români și există și un raft de poezie. De fapt, am citit foarte puțină poezie până să vin în București, dar am început să-i prind gustul datorită lui Eli Bădică, editoarea mea, care ne-a făcut atenți la sensibilitatea, creativitatea și libertatea din poezia contemporană, și lui Claudiu Komartin, care organizează întâlnirile de la Institutul Blecher. Am ajuns de câteva ori acolo și mi s-a părut un spațiu foarte viu. Și cred că mi-a prins bine întâlnirea cu poezia.

Când am intrat, mi-ai spus o poveste cu rafturile din hol și o gaură în perete… 

Noi am tot amânat interviul ăsta, deja de vreo jumătate de an. (Râde – n.r.) În urmă cu doi ani, eram la Oradea și lucram la Tristețea zeilor, ultima parte din trilogia Haiganu, care a rămas neterminată din 2018, când s-a închis proiectul HAC! – adică revista de benzi desenate Harap Alb continuă, unde a apărut Fluviul șoaptelor, foiletonul de la care a pornit trilogia. 

În toți anii ăștia, s-a adunat un fel de promisiune neonorată și destulă presiune din partea cititorilor, așa că m-am hotărât să termin romanul. Pentru asta m-am mutat o lună la Oradea. De câțiva ani, îmi fac singur, în fiecare vară, o mică rezidență literară: închiriez o casă sau un apartament într-un oraș în care nu am mai fost și mă duc acolo să scriu. Numai că nu am reușit să închei romanul. Trecuseră prea mulți ani și mi-am dat seama că nu mai eram omul care scrisese Haiganu. Când mai aveam o săptămână de stat acolo și lucrurile începeau, în sfârșit, să se lege, am primit un telefon. Se spărsese țeava de apă pluvială și aveam o inundație în bloc. „Știți, sunt tocmai la Oradea.” Au înțeles. Dar când ne-am întors acasă, a trebuit să spargem un perete pe hol, ca să fie înlocuită țeava în tot blocul. Și, fiindcă sunt un mare gospodar, gaura aia din perete a rămas acolo. Când mi-ai spus că vrei să facem interviul, m-am gândit: „Bun… dar eu ce fac cu peretele ăla?”. În același timp, erau cărți peste tot prin casă. Așa că soluția cea mai simplă a fost să cumpăr două corpuri de bibliotecă de la Ikea și să maschez cu ele gaura din perete.

Sunt persoane care te-au influențat pe parcursul vieții tale de cititor? 

Când eram în liceu, prin clasa a noua, aveam un prieten foarte pasionat de literatura SF. M-a bătut atât de mult la cap, încât am făcut împreună un club de lectură SF, fără să știm exact ce înseamnă asta. Se numea Robotron. Vorbisem cu profesorul nostru de fizică, domnul Puia, și începusem chiar să lucrăm la o revistă a clubului – din care făceam parte doar noi doi, să ne-nțelegem. (Râdem – n.r.) Mai târziu am convins și o colegă de clasă, care citea cu totul altceva, să ni se alăture. Ne întâlneam pe faleza din Brăila și mergeam la chioșcul de ziare din centru să cumpărăm Jurnalul SF. Era, cred, singurul săptămânal de literatură science-fiction din Europa la vremea aceea, realizat de frații Adrian și Ionuț Bănuță. Publicau proză scurtă, fragmente de romane din literatura SF mondială și autori români. Pentru noi, era un fenomen.

Într-o zi, la chioșc, ne-au abordat doi domni – domni le spuneam noi atunci, la 14 ani, deși probabil ei aveau nu mai mult de 23–24. Ne-au întrebat: „Voi citiți literatură SF?”. Iar noi le-am spus, foarte mândri: „Da, avem și un club SF, se numește Robotron!”. (Râde – n.r.) Atunci ne-au întrebat de ce nu venim la cenaclu. „Cum adică cenaclu?” Așa am aflat că în Brăila exista un cenaclu numit SFera, coordonat de profesorul de arte plastice Aurel Manole. Prietenul meu, Cătălin, s-a dus primul. Eu l-am acuzat că e un trădător, pentru că merge la cenaclu când noi aveam deja clubul nostru. (Râde – n.r.) Până la urmă, m-a convins și pe mine, cred că era prin 1993. Acolo mi-am făcut imediat prieteni. Erau fete și băieți de vârsta mea sau puțin mai mari. Ne întâlneam în fiecare săptămână, citeam ce scriam, comentam textele, mulți veneau și cu desene. Prin cenaclu am ajuns și la Atlantykron, tabăra de creație SF de pe insula de lângă Capidava, pe Dunăre. Așa am intrat eu în fandom. Pe atunci existau în toată țara vreo patruzeci de cenacluri de literatură science-fiction, care organizau concursuri și întâlniri. Am început să cunosc oameni din zona asta și, într-un fel, așa am ajuns să scriu. 

La un moment dat, ne-am gândit să organizăm Zilele Cenaclului SFera și să invităm scriitori din alte orașe. Erau anii ’90, toată lumea era săracă, nimeni nu ne sprijinea, făceam toate lucrurile astea doar din pasiune. L-am invitat atunci pe Mihail Grămescu, autorul volumului Săritorii în gol, publicat la Nemira. Era unul dintre cei mai cunoscuți autori români de science-fiction și fiul domnului Haralambie Grămescu, cel care a tradus O mie și una de nopți în limba română. Numai că a apărut o problemă: nu aveam bani să-l cazăm. Așa că m-am dus acasă și le-am spus părinților mei: „Uite, vine un scriitor de la București. Îl lăsați să stea la noi?”. Fratele meu plecase deja la facultate, la Academia de Poliție, și aveam o cameră liberă. Așa a ajuns Mihail Grămescu să fie cazat la Brăila, la mine acasă.

Wow, ce tare, cred că a fost o experiență foarte mișto!

A fost o întâlnire care m-a schimbat definitiv. Eu începusem deja să scriu, dar nu aveam curaj să arăt nimănui textele mele. Arătam mai degrabă desenele. Într-o seară, la cină, mi-am făcut curaj și l-am rugat pe Mihail Grămescu să citească o poveste pe care o scrisesem. Se numea Drumul spre iad. A fost foarte generos: mi-a spus ce crede el că funcționează și ce nu. Am modificat textul și l-am trimis la revista Anticipația, care în anii ’90 reluase tradiția Colecției de „Povestiri științifico-fantastice” din anii ’50 – ’70. Pentru noi, cei care scriam SF atunci, era locul în care visam să publicăm. Redactor-șef era Mihai-Dan Pavelescu. După vreo două săptămâni, când eram internat în spital, mama mi-a adus un plic de la revistă. Era o scrisoare semnată de el. Îmi explica de ce nu poate publica textul meu, dar îmi sugera și câteva lucruri pe care aș putea să le schimb. Și le-am schimbat. În perioada aceea mă pregăteam să dau la Facultatea de Filosofie la Iași și făceam pregătire cu un profesor universitar de acolo. Și, dacă tot ajungeam des la Iași, am mers și la cenaclul Quasar, prin care trecuseră de-a lungul timpului oameni care au ajuns să conteze în spațiul public românesc – de la Cristian Tudor Popescu până la Sorin Antohi și Mihai Răzvan Ungureanu. Acolo am citit Drumul spre iad. După întâlnire a venit un domn la mine și mi-a spus: „Sunt Vlad Frânghiu, coordonez suplimentul Supernova. Mi-a plăcut textul tău. Nu vrei să mi-l dai să-l publicăm?”. Și uite așa povestirea mea, care fusese citită de Mihail Grămescu, apoi trimisă lui Mihai-Dan Pavelescu și pe care o pregăteam pentru Anticipația, a ajuns să fie publicată în suplimentul Supernova al ziarului Evenimentul din Iași.

Ce parcurs a avut! Dar uite ce chestie, că acum nimeni nu mai are timp să-i răspundă unui tânăr scriitor, să-i spună ce ar putea schimba în textul lui, cum a făcut domnul Pavelescu. 

Da, așa e. Probabil că oamenii aveau mai mult timp atunci. Sau poate că erau mai puțini cei care scriau. Era perioada fără internet și fără telefoane mobile. Dar mai și procedam într-un fel anume. Îl rugasem pe tatăl meu să vorbească cu secretara lui să-mi bată textul la mașină. După aceea, mergeam cu coala aceea la un copiator, ca să am mai multe exemplare. Puneam unul dintre ele într-un plic, împreună cu încă un plic, timbrat și auto-adresat. În felul ăsta, dacă persoana care primea textul voia să-mi răspundă, trebuia doar să scrie scrisoarea și să o pună în plicul pe care îl pregătisem deja. Cred că unul dintre cei mai mari de la cenaclu m-a învățat să fac asta. De fapt, obiceiul acesta exista încă din anii ’80. Era o mică manie printre băieți: trimiteam scrisori auto-adresate către echipele de fotbal din Europa. În România aceea comunistă și cenușie, așteptam răspunsuri din Occident. Și uneori chiar primeam. Îți venea înapoi plicul cu o fotografie a echipei Liverpool sau Barcelona. Îmi amintesc că aveam o agendă întreagă cu adrese. N-am fost niciodată pasionat de fotbal, dar, așa cum exista moda colecționării de timbre, apăruse și moda asta: scrisori trimise către echipele din Occident. Trebuia să te lauzi la școală că ai și tu o fotografie cu Gullit sau cu van Basten. 

Tu cum stai cu timpul, cum îți faci timp pentru citit? Simți că citești suficient?

Lucrurile sunt oribile. (Râde – n.r.) De când lucrez în editură, ceva s-a schimbat în felul în care percep poveștile. Lectura de plăcere s-a diminuat. Jobul meu la Editura Nemira este, printre altele, să găsesc cărți pe care să le includ în planul editorial al imprintului Armada, unde publicăm SF, fantasy, thriller. Asta înseamnă că trebuie să aleg dintr-o piață uriașă, cu zeci de mii de manuscrise. În fiecare zi primesc în inbox texte ale autorilor străini. O perioadă, a trebuit să citesc și pentru Orion, imprintul de nonficțiune de care m-am ocupat o vreme. Prin urmare, aproape în fiecare zi mă aflu pe terenul acesta al lecturii profesionale, care înseamnă mai degrabă prospectare și selecție de manuscrise. Este un alt fel de lectură: dintr-un punct de vedere, e superficială, din altele, e foarte atentă. Ca editor, nu vrei să te lași cucerit de poveste. Vrei să rămâi rațional și distant, mai degrabă dispus să spui „nu” decât „da”. În schimb, ca simplu cititor, ești exact în așteptarea momentului în care o carte te prinde și te face să te îndrăgostești de ea.

Pentru lecturile mele încerc să-mi păstrez puțin timp seara și, uneori, dimineața. Din ce în ce mai des rămân în pat cu o carte în brațe și citesc măcar câteva pagini la cafea. Și aleg, de obicei, cărți din cu totul alte zone decât cele în care se învârt imprinturile pe care le coordonez. De aceea am ajuns să citesc poezie, cum îți spuneam.

Mă întreb dacă munca în domeniul editorial te-a dus la un fel de saturație în privința literaturii SF și de aceea te îndrepți spre alte tipuri de literatură?

Niciodată nu am citit doar science-fiction, cu excepția perioadei din liceu. Cred că mulți adolescenți dezvoltă atunci o pasiune foarte intensă pentru ceva anume. După aceea, mai ales în timpul facultății, orizonturile mele s-au deschis. Am citit tot felul de lucruri: psihologie pentru școală, filosofie și literatură din pasiune, dar fără o structură foarte clară. Citeam mai degrabă alandala. La un moment dat, pe la 38 de ani, mi-am dat seama că simt nevoia să-mi organizez cumva lecturile și m-am înscris la Facultatea de Litere. A fost o experiență foarte bună: am cunoscut mulți oameni, am studiat teorie literară și critică și am explorat zone pe care înainte le tratam destul de superficial. Așa că am terminat a doua facultate când aveam 40 de ani. În perioada aceea eram full-time writer. Renunțasem la jobul de la ziar, unde lucrasem ani de zile, practic șapte zile din șapte, și trăiam din scris. Aveam mai mult timp pentru lucrurile care mă interesau. Tot atunci am făcut și o școală de șoferi profesioniști. Dacă vrei, pot să învârt un tir. (Râdem – n.r.)

Ce autori îți plac din afara literaturii SF?

Îmi place foarte mult Julian Barnes, spre exemplu. Tocmai citesc Plecare, plecări, ultimul lui roman, tradus de Radu Paraschivescu. Pe proză scurtă, îmi place Richard Ford, iar pe la finalul facultății am avut o perioadă în care am citit foarte mult Pascal Bruckner. (Ne ducem la bibliotecă pentru a căuta mai multe titluri – n.r.) De curând, l-am descoperit pe Alex Schulman cu romanele Supraviețuitorii și Gara Malma. Îmi place felul în care își construiește poveștile pornind de la o traumă familială. Și autorul în sine mi se pare o prezență foarte interesantă. Când a venit în România, m-am dus ca un groupie la lansare, să-i cer autograf. 

Îmi place foarte mult și J.D. Salinger. De altfel, în Ultima carte am încercat un mic omagiu pentru De veghe în lanul de secară. Și, bineînțeles, sunt de multă vreme îndrăgostit de Franz Kafka. Dintre autorii români, o perioadă am fost foarte atras de proza lui Mircea Cărtărescu, mai ales de poveștile din Nostalgia și Melancolia, dar și de zona de eseu, pe care am redescoperit-o recent în Creionul de tâmplărie. Citeam și editorialele pe care le publica în Jurnalul Național prin anii 2000, adunate mai târziu în volumul Baroane!. Pe atunci lucram în presă și scriam editoriale, iar stilul lui foarte personal a fost o sursă de inspirație. Sigur, acestea sunt doar câteva dintre numele care îmi vin acum în minte.

Din zona literaturii SF, care sunt autorii tăi favoriți și cum ți s-au schimbat preferințele de-a lungul timpului, dacă ți s-au schimbat?

O să vorbesc și despre science-fiction, și despre fantasy, pentru că pentru mine cele două zone sunt foarte apropiate. De exemplu, aici este Momo, de Michael Ende. La Brăila am o ediție mai veche, apărută la Dacia, iar aceasta este o ediție nouă, foarte frumoasă, de la Editura Arthur. Colegii de la Nemira au aflat că mi-o doream și mi-au făcut cadou exemplarul acesta, cu dedicații. Momo este, în fond, o carte pentru copii, dar e și un roman fantastic minunat. Acolo apar niște personaje care îți oferă tot felul de lucruri, dar, de fapt, îți fură timpul. Și, când mă uit la device-urile din jurul nostru și la rețelele sociale, am uneori impresia că trăim chiar în lumea hoților de timp din cartea lui Ende. Am și un exemplar din Povestea fără sfârșit, pe care intenționez să o recitesc. Aici am Lord of the Rings, însă numai volumele 2 și 3. Primul volum a dispărut undeva pe drumul dintre orașe și biblioteci. Sunt autori care m-au marcat și mi-am dorit foarte mult să am romanele lor în bibliotecă. 
Un alt autor esențial pentru mine este Philip K. Dick. M-am bucurat mult că am putut să-l republicăm în colecția Armada Smart. Visează androizii oi electrice? este romanul care a stat la baza filmului Blade Runner, iar Ubik explorează limitele realității într-un mod fascinant.

Uite, astea sunt volumele Dune pe care le-am adus cu mine (Observ că își scria numele în interior – n.r.) Da, îmi semnam cărțile, pentru că îmi era teamă că o să le împrumut și nu o să le primesc înapoi. Mă gândeam că semnătura aia mă va ajuta să îmi păstrez cărțile. Acum nu-mi mai pasă atât de mult de lucrul ăsta. Frank Herbert mi-a rămas la fel de apropiat ca în adolescență și m-am bucurat foarte mult că am putut publica aproape întreg universul Dune în imprintul Armada – nu doar cele șase romane ale seriei originale, ci și continuările scrise de fiul lui, împreună cu Kevin J. Anderson. 

Dintre clasici, o recomand întotdeauna pe Ursula K. Le Guin. Romane precum Lumii îi spuneau pădure, Mâna stângă a întunericului sau Deposedații construiesc universuri extrem de complexe, în care se întâlnesc antropologia, politica, religia și știința. Într-un fel, aș așeza-o lângă Frank Herbert, deși vin din zone ideologice diferite. (Îl întreb cu ce îmi recomandă să încep – n.r.) Poți să începi cu Lumii îi spuneau pădure, e o carte scurtă, foarte eco. 

Trebuie să-i menționez și pe Arkadi și Boris Strugațki, cu Picnic la marginea drumului, un roman esențial pentru literatura SF, care a stat la baza filmului Călăuza al lui Andrei Tarkovski. Dintre autorii contemporani îmi plac foarte mult Liu Cixin, John Scalzi sau Hugh Howey. Pe zona de literary science-fiction îl apreciez foarte mult Jeff VanderMeer, cu Anihilare și cu romanul Colibri salamandră, un eco-thriller cu totul și cu totul neobișnuit.

În ceea ce privește proza scurtă SF, îl admir pe Ted Chiang. Volumele Exalare și Povestea vieții tale merită citite, fie că îți place literatura SF, fie că nu. Povestirea care dă titlul celui de-al doilea volum a stat la baza filmului Arrival. Chiang a reușit să depășească granițele genului și să fie citit și în zona literaturii mainstream.

Iar pe fantasy mi se pare remarcabilă Susanna Clarke. Piranesi este o carte excelentă, chiar dacă în România nu a avut parte de aceeași atenție ca în străinătate. Dar se întâmplă des ca o carte cu succes în afară să nu aibă succes în România și, eventual, să fie descoperită după niște ani. (Îi spun că am avut „Piranesi” la clubul Bibliobibuli și că mie mi-a plăcut la nebunie – n.r.) 

De ce crezi că se întâmplă asta, ca unele cărți care au succes în afară să nu prindă la publicul din România? Are vreo legătură cu faptul că la noi nu e un public foarte mare pe SF și fantasy?

Cred că zona asta, să-i spunem de nișă, s-a dezvoltat destul de ciudat la noi. De multe ori pare că funcționează doar dacă există o ecranizare. Sunt autori foarte mari din zona de fantasy și science-fiction care, dacă nu au fost adaptați pentru film sau televiziune, rămân în umbră în România. Ca și cum ar fi nevoie ca povestea să fie validată mai întâi printr-un serial sau un film. De exemplu, pentru mine una dintre cele mai valoroase autoare de fantasy este Robin Hobb. Aș spune chiar că este peste George R.R. Martin, prin construcția personajelor și prin felul în care își dezvoltă universul. Corabia magiei, primul roman din trilogia publicată la noi în cinci volume, este o poveste remarcabilă, dar care, din păcate, nu a ajuns să fie atât de citită în România. (Spun că unul din motive ar putea fi lungimea, reticența să te înhami la ceva care durează foarte mult – n.r.) Da, dar foarte lungă este și Urzeala tronurilor. Diferența este că acolo a existat un serial în spate și asta a schimbat complet lucrurile. Când apare o ecranizare, publicul devine imediat mult mai curios și mai deschis. Uite, asta este o monedă pe care am primit-o de la George Martin. 

Chiar aveam o întrebare despre un obiect din bibliotecă. Cum l-ai cunoscut pe George Martin?

În 2019, la Convenția mondială de science-fiction de la Dublin. Au reușit colegii mei de la Nemira să-mi stabilească o întâlnire cu George R.R. Martin și am făcut un interviu cu el. Iar la final mi-a oferit aceste monede. (Întreb ce e pe monede – n.r.) Fanii seriei Cântec de gheață și foc vor recunoaște imediat una dintre ele: pe ea scrie Valar Morghulis. În universul lui Martin, o astfel de monedă poate fi folosită pentru lucruri destul de neplăcute: de exemplu, pentru a plăti un asasin care să-ți rezolve lista de dușmani. (Râd doar eu, pentru că Marian Coman vorbește foarte serios – n.r.) Iar aceasta este o monedă cu emblema lui Daenerys Targaryen, eliberatoarea sclavilor. (Recunosc că sunt pe lângă, fiindcă n-am citit cartea și n-am văzut nici serialul – n.r.) Este una dintre cele mai bune serii fantasy. Dar Martin are și două volume foarte bune de proză scurtă: Zburătorii nopții și Regii nisipurilor. De fapt, povestirea Regii nisipurilor este una dintre primele povestiri SF care m-au impresionat. Am citit-o când aveam vreo 12 ani, într-un almanah Anticipația, dacă nu mă înșel. Când l-am întâlnit la Dublin, am devenit din nou copilul de 12 ani care era superfan George Martin. Așa că l-am întrebat direct: „E foarte bine ce ați făcut în zona de fantasy… dar când vă întoarceți la science-fiction?”. (Râde – n.r.) 

Văd că ai un raft întreg cu Stephen King… 

Am mai multe rafturi cu Stephen King. L-am descoperit în liceu, cu Shining, iar apoi am citit Carrie, Misery, Christine și multe alte romane. Preferatul meu rămâne 11/22/63 (JFK în ediția românească). Cred că este unul dintre cele mai bune romane ale lui. Îmi place foarte mult și volumul de povestiri Anotimpuri diferite, din care face parte nuvela Închisoarea îngerilor. După ea s-a făcut The Shawshank Redemption, unul dintre cele mai cunoscute filme inspirate din opera lui King. La aniversarea de 30 de ani a filmului, King a fost de acord ca nuvela să fie scoasă din volum și publicată separat într-o ediție specială. A devenit una dintre cele mai bine vândute cărți de la Nemira, ceea ce spune din nou cât de mult poate ajuta o ecranizare industria editorială. 

Aici este seria Turnul întunecat, într-o ediție cu sprayed edges. Conceptul îi aparține lui Adnan, artistul care ilustrează majoritatea cărților Nemira. I-a plăcut foarte mult și lui Stephen King. (Remarc că Stephen King îi ocupă multe rafturi din bibliotecă – n.r.) Una dintre dorințele mele este să publicăm în limba română toată ficțiunea lui Stephen King. Este unul dintre cei mai prolifici și mai ecranizați autori și mi se pare extraordinar că suntem contemporani cu un scriitor care a avut o carieră de peste cincizeci de ani și continuă să scrie câte o carte în fiecare an. Lucrăm chiar acum la un nou roman, pe care îl vom publica în septembrie, și care va avea parte de o lansare internațională. De câțiva ani, reușim să publicăm cărțile lui King în România simultan cu edițiile din Statele Unite, astfel încât cititorii de aici să aibă acces imediat la ele. (Spun că mi se pare wow, la cât de mult durează traducerile din alți autori – n.r.) Am reușit să facem asta și cu alți autori foarte îndrăgiți de cititorii din România. De pildă, cu cel mai recent roman al lui Suzanne Collins, autoarea Jocurilor foamei. Ori cu Andrzej Sapkowski și Răscrucea corbilor, noul lui roman din seria Witcher. Sau cu Matt Haig, într-o altă colecție de la Nemira.

Un top 3 personal cu cărțile lui Stephen King ar fi…

Cum spuneam, pe primul loc e JFK. Dincolo de elementele de science-fiction, mi se pare unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste pe care le-am citit în ultimii ani. Pe locul al doilea aș pune The Shining, care multă vreme a fost preferata mea dintre cărțile lui King. Cred că aici se vede cel mai bine talentul său de a diseca psihicul uman și de a ajunge la rădăcina fricilor și slăbiciunilor noastre. A fost ecranizată de mai multe ori și are și o continuare, Doctor Sleep, apărută mult mai târziu. Apoi aș recomanda Anotimpuri diferite, volumul de nuvele din care face parte și Închisoarea îngerilor. Una dintre cărțile lui King importante pentru un creator este asta, Autobiografia unui meșteșug, o carte despre scris, care îți permite să intri în laboratorul lui de creație și să vezi cum funcționează mintea unui scriitor care a ajuns la un asemenea succes. (Îi spun că eu am ediția cu copertă roșie – n.r.) Da, a fost publicată inițial cu titlul Misterul regelui. 

Dacă vorbim de cărți despre scris și despre construcția poveștilor, mai sunt câteva pe care le consider esențiale. De exemplu, Scrisori către un tânăr romancier, de Llosa, sau Eroul cu o mie de chipuri, de Joseph Campbell, unde este explicată foarte bine structura mitică a poveștilor și ceea ce numim astăzi călătoria eroului. Mi se pare foarte utilă și Story, de Robert Mckee. Deși este o carte despre scenaristică, principiile ei pot fi aplicate în orice formă de storytelling. Mai este o carte, se numește Animalul povestitor. Cum ne fac poveștile oameni, de Jonathan Gottschall. Gottschall pornește de la ideea că oamenii sunt, prin natura lor, ființe narative și că poveștile nu sunt doar divertisment, ci unul dintre modurile prin care încercăm să înțelegem lumea și pe noi înșine. Din păcate, am dăruit-o cuiva și nu o mai am în bibliotecă. De altfel, am tot dăruit aceste cărți, mi se pare important să circule printre creatori. Pentru zona de benzi desenate există o carte excelentă: Să înțelegem benzile desenate, de Scott McCloud, care explică foarte bine cum sunt construite benzile desenate și cum funcționează limbajul lor vizual. Iar dacă vorbim de benzi desenate, unul dintre autorii mei preferați este Alan Moore. (Scoate „V de la Vendetta” de pe raft – n.r.) La un moment dat, desenatorul volumului, David Lloyd, a venit în România și, recunosc, m-am comportat din nou ca un groupie și am mers să iau autograf de la el.

Deci citești și romane grafice, benzi desenate? 

Am citit foarte multe benzi desenate în perioada în care lucram pentru revista Harap Alb continuă. Era parte din documentare. Până atunci nu scrisesem scenarii de bandă desenată, dar Mihai Ionașcu, editorul revistei, mi-a propus să încerc. Am început să citesc despre cum se scriu aceste scenarii și să înțeleg diferențele față de scrisul de proză. Mi-a luat ceva timp să realizez că miracolul nu se întâmplă în interiorul cadrelor desenate, ci în banda albă dintre două cadre. Pentru că acolo poate trece oricât: două secunde, două zile, doi ani, o eternitate. Iar povestea trebuie construită astfel încât cititorul să umple singur acel spațiu și să-și imagineze ceea ce nu este arătat.

Ai idee care este cea mai veche carte din biblioteca de aici, ca an de apariție?

Nu am cărți foarte vechi aici. Pe acestea, de exemplu, le-am cumpărat de la un domn foarte în vârstă care vindea cărți prin Centrul vechi. (Îi spun că nu l-am mai văzut de mult pe acel domn – n.r.) Da, nici eu nu știu ce s-a mai întâmplat cu el sau dacă mai trăiește. Dar obișnuiam să cumpăr, din când în când, câte o carte de la el. Uite, de exemplu, volumul ăsta e din 1964: Vânătorul de cerbi, de Fenimore Cooper, apărut la editura Tineretului. Nu l-am citit încă. Dar cred că asta e cea mai veche carte pe care o am în biblioteca de aici. 

Deci nu se poate spune că ești un colecționar, nici nu te duci prin anticariate să cauți volume cu autograf…

Nu, nu mai fac asta. Dar o făceam când eram adolescent și scormoneam prin anticariatul din Brăila, de lângă Teatrul Maria Filotti. Atunci colecționam inclusiv cărți cu autograf. 

Și, à propos de autografe, prin ‘97, cred, am ajuns la Giurgiu, la una dintre întâlnirile acelea de cenaclu din zona de SF. Venise și un scriitor american, Norman Spinrad. Publicase la Nemira, în Nautilus, Mașinăria rock and roll și alte câteva cărți. Avea un mare succes la nivel internațional, fusese premiat cu Hugo, Nebula, marile premii ale genului. Eu eram un puști cu părul foarte lung, trecut de umeri, și m-am dus la el să-i cer autograf. „Pentru cine?” „Pentru Marian.” Și el mi-a scris pe carte: „For Mary Anne”. (Râdem – n.r.)

Revenind, în perioada aceea aveam ambiția să am toată colecția Nautilus de la Editura Nemira. Eram un geek înainte să se vorbească despre geeks. Aveam toată colecția Jurnalul SF, aveam reviste cu autografe și încercam să strâng aproape toate cărțile science-fiction apărute în România înainte de ’90. Dar, la un moment dat, mi-a trecut. Am plecat la facultate și prioritățile s-au schimbat. Am început să dăruiesc multe dintre colecțiile și cărțile cu autograf, inclusiv volumul acela pentru Mary Anne. L-am dăruit unui cititor… electrician. (Mă mir – n.r.) Da, era electrician. Și asta se leagă de o altă poveste. 

Am văzut că ai scris pentru revdepov o poveste cu o casă bântuită. Am și eu una, se numește Ușa de la baie, inspirată dintr-o întâmplare reală. Am scris povestea aia în 1999, pentru un concurs de proză horror care avea loc la Brăila. Eu eram atunci la facultate la Iași. Ai mei se mutaseră la Brăila dintr-o casă în alta. Odată, când am venit de la Iași, mama m-a așteptat la gară și, până să ajungem acasă, apartamentul s-a inundat. Se spărsese o țeavă și lumina de la baie nu funcționa. L-am întrebat pe tata, „Tată, nu chemi și tu un electrician?”. Tata ieșise la pensie și își deschisese un magazin de vinuri, care devenise și o mică crâșmă în cartier. Și a zis „Ba da, îl știu eu pe nea Gică, îl aduc să repare lumina”. Și a venit nea Gică și a reparat lumina. Când m-am întors data viitoare de la facultate, lumina iar nu funcționa. „Tată, dar iarăși stați pe întuneric? De ce nu-l chemi pe nea Gică?” Și el zice: „Nea Gică a murit”. Și eu: „Bine, dar stăm așa, pe întuneric?”. „Nu, nu, hai că-l știu pe nea Vasile.” Și a venit nea Vasile și a reparat lumina. A mai trecut o perioadă și, când am revenit acasă, lumina era iarăși stricată. Evident, nea Vasile murise și el. După primele morți de-astea suspecte, am scris povestirea Ușa de la baie. Apoi au trecut anii, a murit și tatăl meu, eu m-am mutat la Galați, după care am revenit la Brăila. Lumina la baie tot nu funcționa. Și i-am povestit lucrurile astea unui cititor de-ai mei, Nicu Voicu, căruia îi plăcuse Ușa de la baie. „Dar eu sunt electrician” îmi spune, „Vin eu să-ți repar”. Zic, „Nu, Nicu, nu știu dacă e bine”. Dar el n-a vrut să audă și a venit la Brăila împreună cu Bebe, un anticar din București, au locuit un weekend la mine și au schimbat toate instalațiile electrice, mi-au reparat lumina la baie, mergea perfect. Bine, doar Nicu a lucrat, că Bebe s-a uitat prin cărțile mele, îi spusesem să-și aleagă ce vrea de acolo. Printre altele, i-am dat volumul cu dedicație pentru Mary Anne de la Norman Spinrad. Lui Nicu i-am dăruit întreaga colecție Jurnalul SF. Când se încălțau să plece, s-a auzit un pocnet, ceva a luat foc la baie și s-a închis lumina peste tot. Atunci și-a dat seama că problema era în altă parte, a spart un perete și a găsit un cablu înfășurat. De atunci, lumina funcționează perfect, în apartamentul acela locuiește acum mama mea. (Întreb dacă Nicu e bine – n.r.) Nu mai știu nimic de el de ceva vreme. Ultima oară era în Belgia. Sper tare mult că e bine. 

Ai tabieturi de lectură sau de scris? Mi-ai zis că citești dimineața câteva pagini, la cafea…

Acum nu mai am tabieturi. Aveam, dar s-au pierdut pe drum. Înainte, îmi plăcea să-mi torn un pahar cu vin și să citesc pe canapea sau să stau întins pe burtă în pat, mai ales dacă aveam o carte hardcover. Acum încerc să citesc măcar câteva pagini dimineața și seara, de obicei tot în pat. Acelea sunt momentele când citesc pentru mine. În concediu citesc de obicei pe Kindle, pentru că e mult mai simplu să cari o sută de cărți așa. Dar, în ultimii ani, nici în concediu nu mai citesc prea mult. Concediul a devenit timpul în care scriu și încerc să nu citesc literatură, ca să nu-mi alterez vocea. Citesc doar dacă am nevoie să mă documentez. De când lucrez în editură, nu mai pot să scriu în timpul săptămânii. Am nevoie de mai multe zile legate ca să intru într-o lume ficțională. Așa a apărut ideea rezidențelor mele literare: cum spuneam, îmi iau o lună de concediu, închiriez un apartament într-un oraș în care nu am mai fost și merg acolo să scriu. Înainte, când lucram în presă, eram un scriitor de weekend. Acum sunt un scriitor de concediu. Pentru că doar atunci mă pot elibera cu adevărat și pot lucra la un roman. Este o construcție amplă și am nevoie să locuiesc o vreme în lumea aceea. În weekend mai pot să lucrez la romanul grafic sau la o proză scurtă, să fac mici însemnări, să notez idei. 

Dar îmi lipsesc orele legate pe care le aveam înainte. Să am trei sau patru ore în care să pot evada complet din lumea mea, să locuiesc în cartea aceea și să mă las transformat de ea. Pentru că, în fond, lectura este și ea un act de creație. Știi, din punctul meu de vedere, cititorul este și el un creator, în aceeași măsură în care este și scriitorul. Pentru că, atunci când citește, lumea alcătuită din cuvintele și din gândurile unui autor ajunge să funcționeze, să respire, să se transforme în imagini și în sentimente prin puterea imaginației cititorului. Din acest motiv, aceeași carte arată altfel de la un cititor la altul, fiecare adaugă ceva doar al lui. De acest tip de creație îmi e cel mai dor: cititul de plăcere. Deși nu e întotdeauna plăcere. Citești și pentru durere. Sunt cărți care efectiv te copleșesc. Credeam că o am aici, printre cărțile vechi, dar e doar în biblioteca din mintea mea: Un om sfârșit al lui Papini. Cartea aia pur și simplu te îngenunchează. Dar vrei să fii acolo, vrei să o construiești în mintea ta, vrei să trăiești ce a trăit autorul, naratorul, personajul și, într-un fel, ajungi să o faci.

Recitești sau mai degrabă vrei să citești mereu ceva nou? 

Uneori recitesc, dar sunt și cărți pe care mi-e frică să le recitesc. Uite, cum e Insula misterioasă de care povesteam la început, a lui Jules Verne. Atât de tare m-a fermecat atunci, la 12 ani, și atât de frică îmi este să deschid din nou cartea aia… Mi-e teamă că, dacă o recitesc astăzi, o să descopăr că nu mai este nimic din ceea ce mi se părea atunci extraordinar. Așa că prefer să păstrez intactă acea amintire și sentimentul pe care l-am avut în copilărie. Uneori e mai bine să lași o carte acolo unde s-a întâmplat prima dată, în vârsta la care ai citit-o. Mai cred că, atunci când recitești, nu verifici doar cartea, ci și omul care ai fost când ai citit-o întâia oară.

Sunt cărți mai puțin cunoscute, care nu s-au bucurat de prea mare atenție din partea publicului, dar crezi că ar merita să ajungă la mai mulți cititori?

Păi, una dintre ele e cea despre care îți spuneam, Robin Hobb cu Corabia magiei. Dacă rezumi povestea în câteva cuvinte, pare aproape o carte pentru copii: niște corăbii care au personalitate, au viață, pentru că sunt construite dintr-un lemn special, un lemn vrăjitor din Tărâmul ploilor sălbatice. Iar aceste corăbii sunt vândute unor familii de comercianți, sunt apoi moștenite din generație în generație și preiau din personalitatea oamenilor care le conduc. Dar, pe măsură ce citești trilogia, îți dai seama că lucrurile sunt mult mai complexe și că lemnul acela nu este deloc simplu. Personajele sunt bine construite, iar lumea are o logică internă atât de minuțios alcătuită, încât efectiv uiți că citești și începi, pur și simplu, să locuiești acolo. Cum îți spuneam, Robin Hobb ar deveni mult mai cunoscută dacă seria Corăbiile însuflețite ar fi ecranizată. (Îi spun că m-a convins și că o să-mi iau primul volum – n.r.) Cred că o să-ți placă. În fiecare lună moderez clubul de carte Armada, al editurii Nemira, și am recomandat mai multor oameni de la club aceste romane, toți mi-au spus apoi că au descoperit o mare autoare. 

La fel, mi-ar plăcea să fie mult mai cunoscut Ted Chiang, autor de proză scurtă, un american de origine chineză cu un profil de IT-ist, dar cu niște idei remarcabile, cu un stil foarte vizual și cu povești care duc adesea spre o revelație finală.

Pe zona de thriller este o autoare britanică care îmi place foarte mult, se numește C.J. Tudor. Are un stil foarte interesant, jonglează și cu literatura fantastică, și cu thriller-ul realist. Se duce oarecum în zona lui Stephen King. Și mai e un thriller deosebit, Imagini ascunse. Jason Rekulak a făcut ceva special în cartea asta: unul dintre personajele sale este un copil care desenează, iar desenele lui evoluează, dar devin și din ce în ce mai morbide. Uite, sunt pagini cu desenele personajului. M-a fermecat mereu comunicarea dintre arte, în special dintre literatură și arta grafică. 

Nu știu cât de popular este la noi Alex Schulman, cu Gara Malma și Supraviețuitorii. Ar merita, cred, un public mai larg. (Îi spun că și Simona Goșu mi-a spus în interviu despre acest autor, dar încă nu am reușit să ajung la cărțile lui – n.r.) Are o arhitectură foarte interesantă a poveștilor, aproape ca un puzzle. În Supraviețuitorii, de exemplu, povestea începe cu sfârșitul și se reconstruiește prin flashback-uri, până la o revelație finală care, de fapt, este începutul. Iar în Gara Malma e un puzzle din fragmente de timp și personaje diferite, pornind de la o traumă majoră dintr-o familie, și abia spre final înțelegi ce s-a întâmplat cu adevărat.

Ai o poveste amuzantă sau neobișnuită care se leagă de bibliotecă sau de o carte anume? 

Când eram student la Iași, am cumpărat de la un anticariat Castelul, de Franz Kafka, într-o ediție hardcover. Când am deschis cartea, am descoperit că între pagini erau strecurate niște pătrățele albe de hârtie, ca niște post-it-uri, scrise de mână de o fată. Erau, de fapt, niște scrisori pentru iubitul ei. Pe măsură ce citeai, bucățile acelea de hârtie compuneau o poveste întreagă. Erau atât de bine scrise, încât aveai impresia că citești o mică nuvelă ascunsă în interiorul romanului. Îmi pare rău că am pierdut cartea aceea și, odată cu ea, și povestea. De altfel, îmi plăcea foarte mult să descopăr în cărțile din anticariate astfel de urme: dedicații, scrisori lăsate între pagini, câte o frunză sau o floare presată. Încercam mereu să-mi imaginez povestea oamenilor care citiseră cartea înaintea mea.

Mai mergi prin anticariate sau prin librării? Poate când ești în vacanță în alte orașe?

Da, intru aproape mereu în librării atunci când sunt într-un oraș nou. În anticariate însă merg foarte rar. În București, de pildă, nici nu cred că am intrat într-un anticariat de când m-am mutat aici. (Mă mir – n.r.) Obișnuiam să merg în Iași, Iașiul e orașul meu de suflet, în fiecare an mă întorc măcar o dată acolo. Pe vremea facultății intram foarte des în anticariatul Grumăzescu de pe Lăpușneanu, dar și în micile chioșcuri de carte din Podu Roș sau din Piața Unirii. Acum merg din ce în ce mai rar. Dar librăriile rămân mereu prima oprire atunci când ajung într-un oraș nou.

Ai vreo carte specială, cu o poveste mai deosebită?

Când eram adolescent, am descoperit în biblioteca părinților mei Prima carte, ultima carte, un volum semnat de Cătălin Bursaci. Cătălin visa să devină scriitor și își imaginase că fiecare dintre cărțile lui va purta un titlu simplu: Prima carte, A doua carte, A treia carte și așa mai departe. Dar a murit înainte să împlinească 18 ani, de o formă de leucemie, într-un spital din Geneva. Era fiul unor actori din București. Pentru mine a fost atunci, la 14 sau 15 ani, o carte răvășitoare prin suferința pe care o poartă. Conține fragmente de povești și începuturi de povestiri scrise de el, apoi fragmente de jurnal, pe măsură ce era tot mai bolnav. Iar ultimele pagini sunt transcrieri ale unor înregistrări făcute de mama lui, el fiind pe patul de moarte. Cătălin nu este cu adevărat un scriitor, dar ar fi putut să fie. Și tocmai acest lucru – efemerul lui, promisiunea neterminată – m-a mișcat foarte mult. Cartea a apărut postum în patru ediții. Prima ediție în o sută de mii de exemplare, în 1977, chiar anul în care m-am născut eu. 

În timp ce scriam Ultima carte, mi-a venit în minte cartea asta. Nu știu de unde. Și am încercat să-i aduc un omagiu lui Cătălin, care credea în puterea literaturii de a-l ține într-un fel sau altul în viață. Mi-am construit povestea cu ajutorul ei, dar și cu De veghe în lanul de secară, și cu Magicianul lui Fowles. Toate au intrat, într-un fel sau altul, în romanul meu, în ideea că poveștile lumii se leagă între ele într-un mare flux narativ universal. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.