Pawel Huelle: „Uneori noaptea, când dorm, aud în biblioteca mea imensă cărțile conversând între ele.”

Peste Mercedes-Benz, romanul-bijuterie al lui Pawel Huelle, am dat într-o vară, la un târg. O carte mică, verde, în ediția de atunci, o scrisoare netrimisă pentru scriitorul ceh Bohumil Hrabal, cu o poveste de iubire între oameni și pentru mașini. Mi-a plăcut teribil că scriitura era ca vorbitul – fraze lungi, de mii de cuvinte, pagini întregi, slalom printre amintiri dintr-o Polonie frumoasă, netrăită, dar atât de vie.

Pawel Huelle, venit la București la invitația Institutului Polonez (Polonia a fost țara invitată de onoare la Bookfest 2014), e unul dintre personajele cărților sale – plouă mocănește în afara hotelului, el întârzie pentru că are ceasul încă pe ora Poloniei, poartă un costum de in, crem, pălărie neagră, de fetru, și la gât, ca un domn din alte vremi, are prinsă o eșarfă cu nuanțe arămii-gălbui. Povestim vreo 90 de minute, prin intermediul Alexandrei Munteanu, traducătoarea noastră, despre pisici, cărți, mișcarea Solidaritatea, pasiunea pentru stilouri, instructoarea de la care a învățat să conducă și ce frumoase sunt femeile din România. Citiți mai jos ce a reieșit.

Pawel Huelle are două cărți traduse în limba română și apărute la Editura Polirom: Eram singur și fericit și Mercedes-Benz.

Ați spus cândva că “Scrisul e arta de a spune povești”. Cum ați descoperit această artă?

Experiența pe care au avut-o francezii prin anii ’40-’60 cu anti-romanul arată că literatură fără fabulă, fără o istorisire, este o literatură moartă. Sigur, există cărți și fără fir epic, dar nu e neapărat o regulă.  Nabokov, unul dintre preferații mei, a spus cândva că numărul de teze doctorale care se scriu despre aceste romane este mai mare decât cel al cititorilor acestui tip de romane. Și asta e adevărat. Francezii, de pildă, au distrus ideea de fir epic în roman și timp de mulți ani nici o carte cu fir epic nu ar fi putut primi Premiul Goncourt. Toată această situație s-a răsfrânt asupra publicului, care și-a dorit să citească și cărți cu fir epic. Au fost câțiva scriitori care nu erau neapărat “răi” – Michel Houellebecq, de exemplu, bunica lui era poloneză, dar nu asta contează.

În secolul al XIX-lea, un jurnalist a întrebat un scriitor mare cine este cel mai mare scriitor, iar răspunsul a sunat foarte amuzant – Victor Hugo, din păcate. Dacă m-ați întreba pe mine aș spune Houellebecq.

L-ați cunoscut?

Personal, nu. Romanele lui sunt scrise după ce s-a deconstruit această idee de fir epic. Sunt conservator, dar nu în sens politic. Politic, sunt anarhist.

Dar cum ați început totuși să scrieți?

Dintr-un accident. Am studiat filologie polonă, fiecare student avea impresia că va fi un mare poet. Eu nu consideram asta.

Ați scris și poezie?

Am început cu versuri, mai scriu și astăzi, dar le țin în sertar. În Polonia există un fel de specializare – dacă tu ai fi regizor de film, nu ai putea scrie și poezie, pentru că toți criticii ar spune că nu poți face așa ceva. Sunt categorisit drept prozator în Polonia, așa că dacă scriu poezii, le țin la păstrare. Sunt într-un fel scrisorile mele secrete pentru viitor.

Nu vă e teamă că se vor publica post-mortem?

Aș vrea!

Primul roman, Weiser Davidek, v-a fost comparat cu scrierile lui Gunter Grass și Bruno Schultz. Îi citiserăți pe cei doi în 1987?

Am citit totul! Da, într-adevăr, intenționat am vrut ca povestea pe care am scris-o să se lege de povestea scrisă de Grass – Cat and Mouse, o poveste scurtă, dar genială; acțiunea se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; eroul acelei povești este un bărbat schimbător, e ciudat, e altfel decât ceilalți; la final dispare, pur și simplu dispare. În povestea mea este vorba despre alte timpuri, despre alte locuri, despre alți oameni, însă eroul este la fel de schimbător ca și cel din povestea lui Grass. O altă idee care leagă cele două povești e faptul că la sfârșit ambii eroi dispar.

Nu am vrut să urmez ce a făcut Grass, ci să creez o conversație între cartea mea și cea lui Grass, pentru că uneori noaptea, când dorm, aud în biblioteca mea imensă cărțile conversând între ele. În asta constă frumusețea literaturii. Uneori chiar aud vocea cărților.

Citiți mult. Toate aceste referințe, iată, auziți cărțile vorbind între ele…

Borges intrase într-o depresie din cauza criticilor care îi tot spuneau că e prea mic național, nu știe care îi e țara. Și un jurnalist l-a întrebat direct: cine sunteți dumneavoastră, domnule Borges?  Care e țara dumneavoastră? Borges a răspuns că patria lui e biblioteca.

Credeți că pentru a fi un bun scriitor trebuie să citiți mult?

Da. Erudiția nu trebuie să fie o povară. Cu cât citești mai mult, cu atât știi mai mult. Generația mea, de exemplu, a fost educată într-o țară comunistă și după ce am terminat școala abia dacă vorbeam engleza; generația bunicilor mei știa cinci limbi, plus latină și greacă veche. După ce a terminat școala gimnazială, bunica mea vorbea cinci limbi – printre care și limba română.

Există unii scriitori pe care eu îi numesc huligani – ei consideră că educația nu e importantă, că e important numai instinctul, că trebuie să te duci la bordel, să scrii despre ce se întâmplă în miezul nopții – îmi place să citesc acest gen de literatură, însă nu e literatura mea. Nu e lumea mea.

Ce vă oferă scrisul?

Am avut alte vise, am vrut să fac altceva în viață. Aș fi vrut să aleg între două meserii. Vrei să ghicești?

Jurnalist?

Nu.

Instructor auto?

Nu.

Grădinar sau tâmplar. Dar un tâmplar care face mobilă foarte frumoasă sau un grădinar care face grădini superbe. Observați că aceste două meserii au în comun purul simț practic, și, în același timp, faptul că poți sustrage frumusețea din practicitatea lor. În Gdansk, locuiesc la casă și am o grădină de care mă ocup, în stil japonez, și îmi place mult să lucrez acolo.

Așadar, am devenit scriitor dintr-un accident.

Cele mai frumoase în această grădină sunt pisicile. Aș putea spune că am o cantină pentru pisici, pentru că nu sunt ale mele, dar vin la mine zilnic. Vorbesc cu ele, iar ele răspund la numele cu care le chem. Wisława Szymborska a scris cândva că Pisica e singura creație care i-a reușit lui Dumnezeu.

Dacă există reîncarnare, într-o viață viitoare voi fi pisică. Sper că cei care se îngrijesc de grădini îmi vor oferi mâncare bună.

Aveți pisici, aveți grijă de grădină. Unde încape scrisul aici? Aveți ritualuri de scris?

Milioane! Cel mai greu e să începi să scrii. Să zicem că e ora 11 și trebuie să te apuci de scris, dar nu îți vine. Și-atunci îți faci cel de-al cincilea ceai, cel de-al șaselea ceai, te duci în grădină să mai hrănești puțin pisicile sau să cosești iarba care e deja cosită. Începi să te gândești la tot felul de activități, care nu-și au locul. Pentru că tot ce trebuie să faci e să te așezi la birou și să începi să scrii. Jerzy Pilch, unul dintre colegii mei de breaslă, un remarcabil scriitor polonez, având același sindrom evident, a spus că scrisul este ca șlefuirea biroului. După ce ai început să șlefuiești tot din jurul tău, te apuci de scris.

Am vederea slabă, la calculator nu pot lucra mult, așa că scriu de mână. Iubesc stilourile, sunt fetișul meu.

Aveți carnet?

Da.

Ce e adevărat din romanul Mercedes-Benz?

Totul. Povestea se oprește în ’39, înainte să înceapă războiul, o perioadă îngrozitoare pentru familia mea, care e de origine polono-evreiască. Totul e adevărat, prima lecție pentru permisul de conducere, chiar și când am fumat iarbă. Când te duci la cursuri pentru permisul de conducere, te întreabă la ce instructor vrei să te înscrii. Toată lumea alegea instructorii-bărbați, era o sigură instructoare, dar nu se ducea nimeni la ea – și femeile, și bărbații voiau să învețe să conducă de la un instructor. Mie mi-a părut cumva rău că nu are elevi, așa că am fost singurul care s-a înscris la ea. Era o femeie foarte frumoasă, tânără; când am văzut-o coborând din mașină, mi-am zis Ce bine că am ales-o pe ea!

E adevărată și povestea cu Mercedes-ul de dinainte de război, și cea cu Citroënul bunicii Maria.

L-ați cunoscut pe Bohumil Hrabal?

Am băut odată bere cu el în Praga, dar el era deja atât de băut încât nu își dădea seama cu cine bea. Avea un stil specific de a bea – un shot de Becherovka și o gură de bere. Sinucidere curată!

Ați lucrat în biroul de presă al mișcării Solidaritatea. Cum era atunci, acolo?

Când am terminat studiile, îmi doream să găsesc ceva de muncă care să nu mă oblige să mă înscriu în partid, ceva independent de instituțiile comuniste; dacă nu te înscriai în Partidul Comunist cel mult puteai să ajungi bibliotecar într-un orășel. Însă a izbucnit mișcarea Solidaritatea și aveau nevoie de tineri educați care să se ocupe de presă și așa am primit prima mea slujbă.

Eram cu prietenul meu, Andrzej, și era momentul în care începuse revolta în Polonia – zece milioane de oameni pe străzi, comuniștii erau în șoc, nu puteau trage în atâția oameni. Ne-am dus la muncitorii care păzeau o parte a orașului și le-am spus că vrem să ajutăm; nu exista pe atunci cuvântul voluntar. Iar ei ne-au întrebat dacă avem biciclete. Prietenul meu avea o cursieră, eu nu aveam. Ar fi trebuit ca pe timpul nopții să luăm pliante pe care să le distribuim prin oraș. Am decis să-mi iau bicicletă, oricum transportul comun era blocat. De la magazinul de biciclete am cumpărat-o pe ultima, toți cumpărau atunci biciclete. Dar asta era o bicicletă fabricată în URSS, se numea Ukraina și era monstruos de grea. Eu am numit-o Bicicleta Armură.

Așa am început să lucrez pentru Solidaritatea.

Câți ani aveați?

Cam 30. Eram tânăr și fericit.

Ce ați învățat din meseria de jurnalist și v-a ajutat în cea de scriitor?

Am învățat arta lapidarității, pentru că în perioada Solidarității lucram pe telex și trebuia să fac un raport care să sintetizeze tot ce se întâmplase în orașele în care activa Solidaritatea, de pe tot teritoriul Poloniei. Raportul nu trebuia să depășescă o pagină, pentru că ajungea dimineața pe biroul lui Lech Walesa, care era deja obosit – chiar și o pagină părea mult de citit. Dacă îi trimiteam mai multe pagini, mi-ar fi dat un șut un fund. M-a ajutat să fiu mai precis, a fost un exercițiu fantastic.

Vă e dor de partea asta?

Nu, timpul trece, nu are de ce să-mi fie dor. Dacă ar fi să-mi fie dor de ceva anume, atunci ar fi tinerețea.

Cum vă raportați la premii?

Premiile literare din Polonia oferă și o sumă importantă de bani. Ceea ce mă enervează cel mai mult nu este faptul că aceste premii există, dimpotrivă, mă bucură că există; însă toate au un sistem hollywoodian – se nominalizează mai multe persoane, nominalizații vin pe scenă, e ca un spectacol, ca în sport, și nu cred că e sănătos pentru literatură. Există un singur câștigător și patru învinși, dar asta nu înseamnă că ei sunt scriitori mai slabi. Pentru unii scriitori e umilitor. Dar aceasta e lumea, nu o vom schimba astăzi. Am fost și eu nominalizat de trei ori pentru diferite premii, dar nu am fost niciodată prezent în sală, principiile lor îmi par străine. Sunt independent financiar, așa că nu depind de ele. Sunt singur și fericit.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.