Alina Purcaru: Și a încheia o carte e un act care păstrează ceva violent, ca o despărțire

De curând, Alina Purcaru a publicat volumul Indigo, Editura Tracus Arte. Despre acest volum Bianca Burța-Cernat scrie: „În plin aflux al teoriilor şi al poeticilor „postumaniste”, Alina Purcaru redescoperă şi reabilitează tandra simplitate a umanului, nostalgia, curajul confesiunii sau necesitatea comuniunii. Ea scrie despre fragilitate, fărâmiţare, (auto)dizolvare ori despre violenţă şi despre „lucrurile dure” ce compun un decor al înstrăinării şi sfâşierii, în care eul, reflectându-se într-un şir de „zeiţe, sclave, sfinte, convertite, fugite, păgâne”, glisează continuu între greutate şi har (în termenii unei Simone Weil).”

Care este „cea mai indulgentă versiune” a ta? Când te simți cel mai aproape de ea?

Este versiunea care, de cele mai multe ori, rămâne de partea mea, un aliat secret pe care îl am și eu, la fel ca fiecare dintre noi. Cea mai indulgentă versiune te lasă să dormi încă cinci minute, nu intră în corul disciplinator și punitiv, îți aduce căni de ceai și cutii de șervețele la miezul nopții și te asigură că totul poate fi în continuare ok, chiar și după ce te-ai trezit în cele mai penibile situații, să zicem. Sau în cele mai dure. În somn e cel mai aproape.

Cum separi gesturile dure ale personajelor de propria-ți violență? În plan literar, care a fost cea mai mare cruzime pe care ai putut-o imprima personajelor?

Uneori împart violența cu ele, alteori împrumut violență de la ele, pentru când am nevoie, de cele mai multe ori explorăm împreună violența. Uneori e nevoie de un act violent, simbolic mai ales, pentru a închide un cerc, pentru a trasa o limită. Cumva, și a încheia o carte e un act care păstrează ceva violent, ca o despărțire. Dar, în același timp, în mod paradoxal, cea mai mare violență e și să lași o carte neterminată, să abandonezi personajele. Am făcut și asta și mi-e greu să mă împac cu situația.

„Incertitudinile sunt armele exploratorilor”, scrii. Ce incertitudini îți dau forța de a merge mai departe, chiar dacă lumile respective nu există încă?

Mi-e frică sau nu să scriu despre asta? Cum scriu în așa fel încât să nu-i rănesc pe ceilalți? De ce consum timpul pe care nu-l am, umplând pagini cu lucruri care pot să nu aibă nicio legătură evidentă cu viața mea diurnă? Sunt incertitudini venite dintr-un fond greu accesibil, din prezența multor contradicții, interioare și externe, din ezitările la contactul cu ceea ce așteaptă ceilalți de la mine și din dorința de a ajunge la o voce care să atingă adevăruri fără să lezeze zone vulnerabile.

Indigo este culoarea vânătăilor și a aerului după un abuz. Indigo este și titlul volumului recent publicat la edituraTracus Arte.

Indigo este și foița subțire, pe care aproape nimeni nu o mai folosește, al cărei rost era acela de a salva o copie, oricât de vagă, a unor lucruri de o oarecare importanță. Poezia inversează cumva raportul: realitatea trăită rămâne în altă parte, iar ceea ce pare urma firavă a unor situații recognoscibile capătă pregnanță, prioritate și sens, fără a se desprinde, însă, de dublul ei.

După Tehnica plierii și Devieri, se ajunge la Exerciții pentru jurnalul paralel. Există trepte de urcat/exersat și drumuri care abat până la contactul cu propriul ochi confesiv. Cum e la final, când se dezvăluie ceva intim și celorlalți?

Cred că intimitatea se creează odată cu disponibilitatea cititorului, a celuilalt, de a se deschide unei experiențe. Prin urmare, mi-ar fi greu să spun dacă la final propun eu o zonă mai prielnică unor dezvăluiri mai intime. Pentru cineva care se conectează mai ușor cu mintea din spatele unei cărți, e posibil ca ceva intim să se arate de la primele versuri, sau din câteva rânduri citite la întâmplare. Intimitatea cu o minte necunoscută e o potențialitate absolută, un teritoriu străin, fără prea multe repere. Majoritatea oamenilor se feresc de intimitate, și în viața reală, și în cărți, tocmai pentru că intimitatea îți cere să fii disponibil, empatic, vulnerabil, cu toate temerile și emoțiile la tine, iar asta poate fi solicitant sau, pentru mulți, chiar neobișnuit. Legat de poezia mea, cred că odată ce am decis că anumite forme ies în lume, e necesar să renunț la control. Fără renunțare nu există intimitate.

_

Alina Purcaru (n. 1982) a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. A lucrat în presa cotidiană şi a publicat constant cronici de carte şi articole în revistele Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca, Noua literatură şi Suplimentul de cultură. A debutat cu volumul de poeme rezistență (Editura Cartea Românească, 2016), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) şi coordonatoare a două volume colective: Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom, 2014) și 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017). A scris și o carte pentru copii, Catrina și marele Domn Somn (cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, Editura Cartier, 2017). Este prezentă cu poeme și eseuri în reviste literare și în două volume colective: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte la Editura Polirom, 2017) și Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei conremporane de dragoste, coordonată de Cosmin Perța (Editura Paralela 45, 2018). În prezent, face parte din redacția revistei Observator cultural.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.