Bibliotecă de scriitor – Dan Coman: „Biblioteca mă ajută la câștigarea unui anumit tip de liniște de care am nevoie ulterior scrisului”

Nu puteam să merg la festivalul Poezia e la Bistrița (despre care am scris aici dintr-o perspectivă personală) fără să-i lansez o invitație formidabilului Dan Coman – poet și prozator faimos pentru întrebarea: „Cafea?”. A acceptat să ținem interviul, dar până-n ultima clipă mi-a dat emoții, zicând ba că vom sări peste ședința foto, ba că vom face poze în altă bibliotecă – mai-mai să cred că voi urca în trenul de București fără să-mi îndeplinesc una din cele trei dorințe pentru care călătorisem la Bistrița (a treia, de a-l intervieva și pe Marin Mălaicu-Hondrari pentru rubrica Bibliotecă de scriitor, a rămas în așteptare). 

Au trecut câteva luni de la întâlnirea noastră, însă întâmplările legate de literatură și portretele interesante de cititori nu-și pierd niciodată valabilitatea. Vă las acum cu povești despre cărțile și oamenii care i-au marcat adolescența, despre prieteniile care i-au adus și bucuria lecturii, despre cum și-a descoperit pasiunea pentru cafea și ce întâmplări inexplicabile a trăit în timp ce citea versurile Angelei Marinescu. Bineînțeles, găsiți mai jos și o listă de titluri mai puțin cunoscute (am cumpărat deja de la anticariat Tăunul) și multă poezie, care are o poziție privilegiată în viața și în casa lui Dan Coman. 
— Ema Cojocaru

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă, ții o evidență a lor?

Habar n-am, niciodată nu m-a interesat să le număr. Dar câteodată mă enervez că nu țin o evidență, știi cum e – uneori simt nevoia să recitesc pasaje dintr-o carte de care-mi amintesc și am nevoie de ea atunci, pe loc, și când o caut îmi dau seama că n-o mai am, că am împrumutat-o și n-am mai primit-o înapoi și atunci mă enervez că nu am un soi de inventar al cărților, să zicem, dar îmi trece repede. Cărțile sunt făcute să circule, să fie citite și eu mă bucur să le dau altora.

Dar măcar le-ai ordonat după un sistem anume?

Nu există niciun criteriu – nici nu e nevoie, știu exact fiecare carte cam pe unde e. Singură poezia are rafturile ei – la noi poezia a avut mereu o poziție privilegiată. Și-n ultima vreme s-a întâmplat un lucru foarte frumos, de care mi-am dat seama abia luna trecută când am intrat în cameră la fiică-mea și-am văzut o grămadă din cărțile de poezie din biblioteca de-aici cum au migrat ușor, în timp și s-au dus la ea în cameră. Mi-a plăcut transferul ăsta. Cărțile își găsesc locul cel mai potrivit din casă – și m-a încântat să văd cum a început să miște poezia înspre camera ei. Vorbim des despre cărți, despre poezie mai ales, îmi spune ce-a citit sau îmi cere să-i recomand autori tineri, alteori vin prietenii ei care sunt niște copii formidabili, vin ca să bem ceaiuri și să vorbim despre cărți, să ascultăm muzică și să râdem – e o atmosferă foarte faină de care mă bucur din plin.

Care este povestea bibliotecii tale, cum a luat naștere? Ai cărți și din alte biblioteci, de pildă?

Știi cum se-ntâmplă în studenție, îți tot cumperi cărți, dar te muți dintr-un cămin în altul, dintr-o chirie într-alta și foarte multe cărți s-au rătăcit în felul ăsta, au rămas cine știe pe unde. Nucleul bibliotecii e format din cărțile pe care noi, eu și Crina, le-am cumpărat la Cluj, unde eram studenți, și-am reușit cumva să le aducem când ne-am mutat la Bistrița. În anii ăia – vorbesc de ‘96, ‘97 – librăriile nu aveau o ofertă prea diversă, ca acum – noi nici nu prea intram în librării, ci în anticariate. În Cluj era plin, plin de anticariate și cărțile erau foarte ieftine și cumpăram întruna – doar că multe din cărțile astea au devenit inutilizabile. Chiar săptămânile trecute am vorbit cu cineva despre Abaddon exterminatorul și voiam să recitesc niște fragmente – îmi amintesc exact anticariatul de unde-am cumpărat-o în primul an de studenție –, dar când am deschis-o mi-am dat seamă că aproape nu se mai vedea scrisul. Tiparul era foarte prost, hârtia – de slabă calitate, pagini întregi deveniseră ilizibile. Sunt câteva cărți pe care le țin numai de drag și de amintire, în niște cutii așezate-n balcon – deși pe unele aproape că nu le mai poți citi. 

Ai idee care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Nu sunt prea sigur… Poate că asta e cea mai veche: Dicționarul universal al limbei române, tipărit în 1914. A treia edițiune revăzută și adăogită.

Nu sunt un colecționar de cărți și nu pun preț pe cartea ca obiect. Pe mine mă interesează să citesc, să mă bucur de lectură și să am cu cine vorbi despre asta.

Și chiar dacă aud de multe ori, de la părinți sau bunici, replici de genul: „Mai aruncați și voi din cărțile astea, că doar țin praf și-atât!” – și pot înțelege perfect perspectiva lor –, eu sunt încântat că-s înconjurat din toate părțile de cărți. Repet, fără să fiu un colecționar sau un om care ține cu dinții să păstreze anumite cărți în bibliotecă.

Cum a început pasiunea pentru lectură? 

Era perioada anilor ’80 când eu locuiam într-un sat cu părinții mei, unde trăiau și neamurile noastre, iar mătușile și unchii mei sunt profesori sau învățători cam toți. Taică-meu e preot, maică-mea e învățătoare, mătușile sunt învățătoare toate – în fine, una dintre ele e profesoară de limba română. Și când mergeam la ele, tot timpul le vedeam citind și-mi plăcea foarte mult asta. Își împrumutau cărți polițiste, romane – nu prea se găseau în librării, dar aveau ele sursele lor.

Am încercat de câteva ori să văd și eu ce citesc ele și m-am plictisit teribil, eram totuși prea mic și o vreme n-am fost prea bun prieten cu cititul, să știi. Eram un copil care umbla pe dealuri creanga – e vorba de un cătun, Gersa, o zonă superbă, ăla e Raiul meu.

Sigur, erau lecturile obligatorii din școală, dar nu luam eu cartea s-o citesc, o citeam pentru că trebuia, că mă puneau ai mei. Crina îmi povestește cum își lua cartea și mergea în grădină, de exemplu, era pe clasa a șasea sau a șaptea, și citea cu o voluptate nesfârșită, îți dai seama, zilele astea de vară, în grădină, la sat, e o minunăție, dar eu n-am avut pasiunea asta a lecturii – pe mine mă interesa să joc ruble, fotbal, să urc în copaci.

Cred că bucuria lecturii, descoperirea ei a venit odată cu primii prieteni foarte apropiați și lucrul ăsta s-a-ntâmplat chiar la începutul liceului – a fost un noroc orb pe care l-am avut în viață de-a-ntâlni foarte repede niște oameni care vorbeau despre cărți și trăiau cumva în fascinația asta a literaturii.

E vorba de Florin Partene, de Silviu Borș – fostul director al bibliotecii ASTRA de la Sibiu –, de Ioana Nicolaie, o gașcă absolut incredibilă. Ei începuseră și un cenaclu condus de un tip care n-avea niciun fel de studii, Viorel Paraschivoiu, și care ne-a influențat hotărâtor pe toți. Vorbea cu o pasiune uluitoare despre literatură, ne-a dat să mâncăm poezie pe pâine. A trăit și-a murit doar cu asta, nu l-a interesat nimic altceva. 

Și atunci am descoperit pasiunea lecturii, care vine cumva din pasiunea prieteniei, a împărtășirii experiențelor – să ai cu cine să te bucuri, să ai cu cine să polemizezi, dacă e nevoie. Am descoperit-o relativ târziu, dar a fost minunat.

Sunt convins că există oameni care descoperă singuri bucuria lecturii, dar la structura mea și la tipul meu de dinamică interioară am nevoie de oameni cu care să vorbesc despre literatură.

Când citesc o carte de poeme sau un roman extraordinar, abia aștept să-i sun pe prietenii mei sau să mă-ntâlnesc cu ei și să vorbim – pentru mine contează foarte mult asta. 

(Îi spun cât de faine mi se par aceste întâlniri fortuite dintre oameni cu aceeași pasiune, care adeseori duc la ceva mai mult, pentru că își stimulează reciproc creativitatea, sau cel puțin așa arată varianta idealizată din capul meu – n.r.) Vreau totuși să precizez că eu aveam o bibliotecă acasă, nu cu foarte multe cărți, dar biblioteca exista, iar maică-mea-mi zicea mereu: E bine să citești, trebuie să citești, citește, citește și mă enerva cumplit când mă punea să citesc – era vorba de lecturile obligatorii pentru școală. Aproape toți ceilalți, de la Ioana Nicolaie la Florin Partene și Marin Mălaicu sau Silviu Borș veneau dintr-un mediu rural în care munca de la câmp făcea legea și în care ți se spunea Nu mai citi că-ți strici ochii, e o prostie, lasă asta. Florin Partene are niște povești fabuloase despre cum trebuia să se-ascundă ca să poată citi. Adolescenți fiind, ei au muncit verile, mergeau la arat sau la coasă, în construcții sau la cules de struguri ca să facă bani. Iar când ne-am întâlnit, pasiunea asta pentru cărți a căpătat și mai mare forță, deși veneam din lumi diferite. 

Am o curiozitate: părinții nu te-au îndemnat să citești cărți religioase? 

Am fost mereu un norocos. Și maică-mea, și mătușile, și bunicii mei citeau tot timpul din Psaltire sau alte cărți religioase, dar niciodată nu mi-au impus să citesc așa ceva – iar aici taică-meu a fost esențial. Norocul meu a fost că el m-a lăsat în pace, deși într-un sat foarte mic fiul preotului trebuie să meargă permanent la biserică și să cânte în cor sau să fie mâna dreaptă a diacului la slujbe. Însă taică-meu e un tip formidabil, cu adevărat un preot foarte credincios, care mergea pe ideea că nu trebuie să forțezi nimic, ci mai degrabă să faci totul prin învăluire și am avut noroc că m-a lăsat destul de liber și nu mi-a impus lecturi de-astea doctrinare. Am învățat și eu, ca tot copilul la grădiniță, Înger îngerașul meu și altele. Nu știu dacă la voi era așa, dar la noi, când venea Moș Gerilă și-ți aducea cadouri, trebuia să spui rugăciuni – ăsta era testul în tot satul, nu doar la noi în familie.

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Evident. O carte la care țin enorm e Familia și echilibrul indiferent al lui Iustin Panța. E o carte pe care eu am descoperit-o odată cu autorul ei. Eram foarte tineri, la începuturile liceului, și la un moment dat Marin (Mălaicu-Hondrari – n.r.) ne-a zis: Haideți la Sângeorz, pe la mine – urma să aibă lectură un scriitor de care noi tot auzisem și-l citisem deja prin niște reviste, iar Viorel Paraschivoiu, tipul ăla de la Năsăud care ne-a dat să mâncăm poezie pe pâine, ne vorbise despre un poet extraordinar, Iustin Panța. În mintea noastră se crease așa, imaginea unui om bătrân, și când l-am văzut la Sângeorz ne-am mirat că era un bărbat tânăr și frumos și extraordinar de deschis. A fost primul om care ne-a luat cumva sub aripa lui ocrotitoare, ca și cum am fi prietenii lui mai tineri, și care a avut și încredere enormă în noi. Am umblat cu cartea în geantă luni de zile, în cătunul ăla și mă opream din când în când în pădure și citeam din Familia și echilibrul indiferent. Îmi plăcea enorm starea pe care-o regăseam acolo. E o carte care și-a pus amprenta asupra adolescenței mele și a însemnat enorm pentru destinul meu. În plus, pe ultima copertă e o poză cu Iustin Panța cu o ceașcă de cafea în mână – pare mahmur, într-o superbă dimineață de toamnă.  Eu nu băusem în viața mea cafea pentru că nu mă interesa, însă din clipa aia am devenit unul dintre cei mai mari fani ai cafelei – și în mintea mea e tot timpul acea cafea formidabilă din Familia și echilibrul indiferent. 

Și deși eram deja adolescent, am descoperit întâmplător la una din mătușile mele Aventurile lui Habarnam, ediția cu coperta bleu cartonată. Vai, m-am îndrăgostit pe loc de cartea aia! Țin minte că citeam și reciteam și citeam și reciteam în buclă. Mi se părea atât de ingenioasă, atât de naturală încât am înțeles cumva intuitiv faptul că și o carte pentru copii te poate cuceri total indiferent de subiect, de temă, că de fapt stilul e cel care contează, care te cucerește.   

Mai sunt și altele… Tot în biblioteca unei mătuși am descoperit Paiața, de Eugène Sue – era în două volume și mi se părea fascinantă. În primul rând că nu arăta ca niciuna din cărțile pe care le știam eu, era mai mică și cu o copertă lucioasă, hârtia avea un miros special pe care nu-l mai simțisem niciodată și știu că am citit cartea aia cu o plăcere nebună și cred că a fost prima dată când de ziua mea i-am cerut mătușii să-mi dea cadou cele două volume. Ce să facă, săraca, mi le-a dat – le mai am și astăzi, dar au rămas în biblioteca părinților, aceeași bibliotecă de când eram copil. 

A, da, și mai era Tăunul, de care vorbește și Mircea Cărtărescu în Solenoid, că aia a fost pentru el cartea care-a deschis totul. Eu o vedeam pe maică-mea că citea Tăunul și tot timpul vorbea despre el. E un roman cu mister, cu aventură, dar în același timp foarte straniu – nu știu dacă-nțelegeam eu prea mult, dar eram fascinat de atmosfera care se degaja din cartea aia. Autoarea e Ethel Lilian Voynich. 

Ce fel de cititor ești?

Nici nu știu cum să mă descriu… Un cititor impulsiv, deloc ordonat. Adică nu citesc riguros, după program sau ce alte criterii mai au unii și alții.

Trebuie zilnic să citesc poezie, e plăcerea mea, dar în același timp sunt un cititor avid de romane, beletristică, îmi plac foarte mult și studiile de filozofie.

Am redescoperit recent, prin intermediul băieților de la Universitatea din Sibiu, plăcerea de a citi teorie literară, dacă-ți închipui, pentru că au scos niște titluri ale unor teoreticieni extraordinari. (Îl întreb dacă nu sunt niște lecturi prea aride – n.r.) Sunt studii științifice serioase, universitare, un cititor obișnuit nici n-ar avea ce să facă cu ele. Dar dacă te interesează teorii legate de zona filozofiei sau de zona poeziei, atunci găsești aici niște chestii fantastice. Sunt teoreticieni excepționali care au intrat mai greu pe piața noastră – astea cred că sunt primele traduceri în limba română.

Sunt genuri literare de care nu te-apropii?

Foarte multă vreme, adică zeci de ani, n-am putut deschide o carte de teatru. Nu conta că era Cehov sau Caragiale, mă enerva în primul rând structura textului, ca să nu mai zic că nu puteam intra deloc în convenția legată de dinamica personajelor. Dar când l-am descoperit pe Vișniec cu Groapa din tavan, mi s-a părut o splendoare. Am citit volumul ăla cum citesc poezie, am reluat anumite piese doar din bucuria de a le reciti. Teatrul ăsta extrem-contemporan funcționează un pic pe alte paliere, e mult mai poetic, merge mai degrabă spre zona poeziei decât a dramaturgiei clasice și asta m-a încântat.

Și iarăși multă vreme n-am înțeles povestea cu jurnalele – mă enervau, mă plictiseau. Între timp m-am împrietenit și cu genul ăsta. Dar ce evit eu cu adevărat… A, da, SF. În viața mea n-am citit o carte întreagă de SF, nici măcar astea clasice. În adolescență, prietenii mei citeau ca nebunii SF, pe lângă cenaclul nostru participau și la un club de SF, iar eu nu înțelegeam – nici astăzi nu înțeleg ce-i cu SF-ul, dar nici n-am făcut eforturi să m-apropii de genul ăsta. Degeaba mă-nebuneau ei, așa cum încearcă acum Marin și Partene să mă facă să mă uit la Formula 1 – nu-nțeleg, nu mă atrage. 

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Da, da, am furat. Nu știu cât de neobișnuit e. N-aveam bani, eram liceeni, era perioada cu prietenii pe care îi tot pomenesc. În Năsăud era o singură librărie la parterul unei case, aproape de școală și noi urmăream colecția de poezie de la Univers, o știam de la omul ăsta care tot zic eu că ne dădea să citim poezie pe pâine, avea acasă colecția aia unde ieșiseră și Frank O’Hara, și Edgar Lee Masters și Hart Crane și nouă ni se părea formidabilă. Și într-o zi am văzut noi în librăria din Năsăud Salvatore Quasimodo și Umberto Saba, exact în colecția respectivă. Și-am zis: Gata, ni le cumpărăm. Noi n-aveam bani nici de Carpați fără filtru, așa că…pofta-n cui. Țin minte c-am ieșit dezamăgiți, de fapt ne-a alungat vânzătoarea, pentru că nu era o librăreasă, ci o vânzătoare, și-am zis ok, avem două variante: ori le furăm, ori trecem pe-aici până le terminăm de citit – dar e poezie și poezia se cere mereu recitită, deci niciuna dintre strategii n-ar fi funcționat. Plus că voiam să le avem pentru noi, să ne citim unii altora, să stăm să discutăm poemele – aveam noi locurile noastre, pe malul Someșului, în RockBar, în cimitir. Și-atunci pur și simplu le-am furat, una eu, una un prieten. Dup-aia ne-am certat între noi care să păstreze cărțile și cât timp. Nu știu cum s-a făcut, dar am rămas eu cu amândouă – le am și acum. 

Ai obiceiuri de lectură sau de scris, în afară de ritualul cafelei de dimineață?

Eu mă trezesc foarte de dimineață în primul rând pentru cafea. Iar cafeaua e legată în mintea mea mai degrabă de scris decât de citit. Nu știu un alt moment al zilei care să mă facă mai fericit decât dimineața foarte devreme, înainte să crească lumina și să-nceapă zgomotele vieții.

În același timp, asociez vara cu cărțile lungi și grele, care necesită o anumită lentoare a lecturii, iar iarna o asociez cu poezia.

Cele mai bune texte ale mele, dacă or fi existând, le-am scris iarna. Iarna și citesc altfel, sunt mult mai apropiat de poezie. 

Acum trei ani l-am avut invitat la Bistrița pe György Dragomán și la un moment dat a povestit că l-au întrebat prietenii lui: Măi, dar ce tot citești tu poezie, care-i faza? Și el a zis: Păi, uite, în fiecare zi mă spăl pe dinți, durează două, trei minute. E o chestie de igienă personală – și nu durează mai mult să citesc un poem, tot pentru igiena mea personală. Elementar, dragul meu György.

Eu nu mi-am propus să citesc zilnic poezie, o fac aproape fără să-mi dau seama. E o plăcere. Vin acasă, mănânc ceva și până m-apuc de treabă iau o carte și citesc două-trei poeme. O fac dintr-o mare bucurie și o necesitate interioară. Dacă și descopăr autori noi, mai ales tineri, bucuria e cu atât mai mare.

Ce-mi recomanzi dintre cele mai recente volume de poezie pe care le-ai citit?

Îți spun foarte rapid câteva titluri, pe de-o parte e vorba de niște debuturi care consider că sunt extraordinar de frumoase și de importante pentru noua generație – e vorba de Cătălina Stanislav cu Nu mă întrerupe, pe Cătălina am avut-o anul ăsta și la Festivalul de poezie de la Bistrița, apoi Anastasia Gavrilovici care e o poetă fantastică, să ai o carte de debut ca Industria liniștirii adulților e incredibil, pentru că e scrisă impecabil. M-am bucurat enorm când am citit cartea Ralucăi Boantă – La marginea bună a corpului. (Între timp, volumul Ralucăi a primit Premiul Sofia Nădejde la categoria Poezie debut – n.r.) Sau Fotocrom Paradis, Deniz Otay. Sau Elena Boldor cu Traxx, ea e mai aproape de ce face Deniz Otay, sunt mult mai experimentale, mai apropiate de poezia care se scrie în Occident. Sau uite, Gabriela Feceoru, o poetă care-mi place foarte mult – sunt încântat că am putut să-i edităm la Charmides cea mai recentă carte, Vax, o bijuterie. 

Dar nu i-aș uita nici pe cei care se ocupă de poezie de mai multă vreme și care reușesc să facă o treabă formidabilă. Mă gândesc la Radu Vancu cu Psalmii lui, chiar dacă au trecut ceva ani, la Teodor Dună cu flașneta babel – abia așteptam cartea asta, ca și cartea lui Merlich Saia, Cutia toracică, care pe mine m-a bulversat. Una din marile surprize poetice pe care le-am avut anul ăsta e Ofsaid, cartea Monei Stănilă care a ieșit tot în colecția Vorpal, e o carte nouă despre fotbal, literatură și război, un experiment formidabil. 

Vai, îmi vin în minte o grămadă de titluri, aș turui întruna despre cărțile de poezie. Vom avea și două debuturi la Charmides, abia le aștept – nu pot să dau încă detalii, dar e vorba de doi tineri, un băiat din Iași și o fată care locuiește la Viena, și când ni s-au propus cele două cărți nici eu, nici Marin n-am stat o clipă pe gânduri, am zis: Astea sunt cărți puternice de tot. După cum Ion Buzu și Alexandru Vakulovski au ieșit amândoi la Charmides cu cărți absolut minunate de poezie – Realist și egal, respectiv A cui e casa asta. 

Biblioteca te ajută în vreun fel la scris?

Nu existența în sine a cărților în bibliotecă, mai ales că eu nu scriu aici, în sufragerie, ci la masa din bucătărie – dar fac asta dintr-un motiv destul de pragmatic: acolo e singurul loc în care pot fuma. Și din păcate nu pot scrie fără cafea și fără țigări.

Mai degrabă biblioteca m-ajută la câștigarea unui anumit tip de liniște de care am nevoie ulterior scrisului. Scrisul te scoate în afară, cărțile te readuc în sine și te reașază în lumea ta interioară.

Să fiu înconjurat de scrisul celorlalți mă liniștește și-mi face bine, pentru că mă simt ca într-o comunitate care împărtășește acest obicei straniu (scârța-scârța pe hârtie) și răsuflu ușurat că nu e doar un gest în zadar, adică mai sunt și alții care fac asta – invers decât zic unii, că dom’le, nici nu-ți mai vine să scrii când vezi câte cărți sunt pe lumea asta. Eu sunt convins că toate cărțile se fac din cărți, deci nu doar din realitate, din experiență. Literatura e și meșteșug, nu doar talent. Pentru că stilul în care spui o poveste contează mai mult decât povestea în sine.

Îmi poți povesti un episod memorabil, amuzant sau tragic din viața ta de cititor?

Nu știu dacă e o poveste amuzantă, dar o s-o zic. Oamenii care vin de obicei la noi acasă nu găsesc nimic ieșit din comun aici, tot ce există în casa asta, inclusiv cărțile, li se pare firesc. Dar lucrând ca profesor, mă vizitează și grupuri de elevi de-a XII-a, care la absolvire vin acasă la profesor, cântă o serenadă și profesorul îi primește cu mâncare, băutură etc. (Observă expresia mea nedumerită – n.r.) Voi n-aveți serenade, așa-i? E o tradiție legată de absolvire, și noi am făcut-o când eram în liceu. Se cântă Gaudeamus igitur, chestii de genul ăsta. Majoritatea sunt tineri inteligenți din familii înstărite, muncesc enorm la școală, merg spre Medicină, spre Drept. Prima reacție a tuturor generațiilor mele a fost: Extraordinar! Dar de ce țineți atâtea cărți în bibliotecă? Și a doua, imediat după: Da’ le-ați citit pe tăte? Dacă eu zic da, mă întreabă invariabil: Păi și-atunci de ce le mai țineți? E pe jumătate amuzant, pe jumătate tragic. Li se pare șocant să vadă atâtea cărți la un loc. Nu mai înțeleg necesitatea cărților în casă, mai ales dacă sunt deja citite, și n-au idee de existența relecturii, de importanța interconectării dintre cărți. E vorba de multe generații cu care se întâmplă exact același lucru. Eu știu deja care e prima lor reacție când intră în casă, așa că nici măcar nu mă mai amuz.

Alte povești… A fost o nebunie la un moment dat, asta-i chiar o întâmplare foarte stranie. Poate părea puțin credibilă, dar s-a petrecut exact cum povestesc, și anume: descoperisem poezia Angelei Marinescu, eram la Sângeorz cu prietenii mei, eram foarte tineri și Marin avea nu știu de unde Var, una din primele antologii din poezia ei, apărută la Cartea Românească prin ‘80 și ceva. Băi, și eram înnebuniți de cum scrie Angela și topiți după ea și țin minte că atunci când m-am mutat la Bistrița în apartamentul ăsta și puneam cărțile în bibliotecă, mi-am dat seama că eu n-am nicio carte de-ale Angelei Marinescu. Am făcut rost cu greu de două sau trei volume și-ntr-o zi am zis: Ia să recitesc eu câteva poeme. Am deschis o carte și-n clipa în care am început să citesc – îmi amintesc și acum, reciteam Parcul, un poem lung, pe mai multe părți –, jumătate din tavan s-a dus jos: pfffiiii! Ok, n-am făcut nici o legătură. Am lăsat cartea deoparte, am reparat tavanul, pam-pam. După o vreme, am recitit Fugile postmoderne – țin minte că era vară, se pornise o ploaie torențială, eu citeam Angela Marinescu și brusc, pe lângă bec și pe la toate colțurile, a început să țâșnească apa. Am adus ligheane, oale, pături. Apoi apartamentul s-a inundat din nou, la vreo jumătate de an după asta, tot într-o zi cu ploaie, tot când citeam poeme de Angela Marinescu. E drept, stăm la etajul patru, acoperișul e pulbere, dar tot mi s-a părut o stranietate. Prima oară n-am făcut nicio legătură, a doua oară am zis că e o coincidență, dar când s-a întâmplat și a treia oară… Atunci mi-am zis: Hopa, nu mai citesc Angela Marinescu. Și o vreme n-am mai citit. După care lucrurile s-au rearanjat și nu s-a mai întâmplat nimic de genul ăsta.

(Îl îndemn să-mi mai spună povești, dar până una-alta facem o pauză, mergem la bucătărie să fumeze, eu mănânc ciocolată și beau limonadă preparată de Crina, vorbim toți trei la masa din bucătărie, e o lumină blândă de după-amiază care-mi trezește melancolii, din depărtare se aud acorduri de muzică populară de la festivalul din centru. Apoi revenim în sufragerie – n.r.)

O întâmplare faină s-a petrecut la Cluj, când așteptam pe cineva în fața librăriei Universității. Am intrat înăuntru, unde era o lansare de carte – mie nici atunci, nici acum nu-mi plac deloc lansările de carte, mai ales în calitate de autor, genul acela de eveniment formal unde cinci oameni deștepți vorbesc despre o carte și autorul zâmbește admirativ, în schimb îmi plac lecturile, îmi plac dialogurile. Era o lansare a lui Ion Mureșan, o carte de eseuri despre care vorbea Liviu Petrescu și-mi amintesc cât de frumos vorbea acest universitar clujean, cu o bucurie atât de mare, încât se vedea clar nu doar că i-a plăcut foarte mult cartea, ci și că a schimbat ceva în el. Cred că era vorba de Cartea pierdută (o poetică a urmei). Și mi-am dat seama atunci că să auzi pe cineva vorbind așa despre cărți, cu voluptate și pasiune, e un lucru care poate să-ți schimbe inclusiv traiectoria ta de cititor. 

După ce ne-am mutat la Bistrița, aveam un ritual în fiecare zi de miercuri: așteptam după-amiaza și mergeam aproape de piața Petru Rareș la unul din chioșcurile de ziare, unde vindea un domn care era tot timpul foarte atent îmbrăcat, dar cum nu prea avea clienți, stătea pe jumătate ieșit în afara gheretei, cu coatele sprijinite pe ziare. Deja mă cunoștea pentru că eu cumpăram de fiecare dată toate revistele literare, era plăcerea mea teribilă. Erau anii 2000, atunci se tipăreau foarte multe, de la Revista Cultura, care apărea într-un format extraordinar, la România literară, Tribuna, Orizont – pe toate le cumpăram și le citeam cu o plăcere nebună. Uneori mai luam și câte-o carte, de-acolo am Dansând cu Jupuita a lui Adrian Oțoiu. Iar domnul ăsta, de câte ori mă vedea venind, striga din depărtare: Vine cultuuuuraaa! Și după ce îmi dădea ziarele zicea de fiecare dată: Hmm. N-aveți pă ce strica banii. Numai dumneavoastră cumpărați astea și nu știu ce găsiți în ele – dar o spunea nu doar cu ironie, ci și cu o anumită admirație. Țin minte că m-am întristat foarte tare când chioșcul a dispărut. L-am căutat pe domnul cu vine culturaaaaa la celelalte chioșcuri din oraș, dar nu l-am reîntâlnit niciodată, n-am mai dat de urma lui.

În orice orășel de genul ăsta sunt așa-numiții scriitori locali, care nu participă decât la evenimentele lor, ei între ei, în rest nu-i interesează – niciodată n-au venit la Poezia e la Bistrița. Dar ei sunt faini, în felul lor. Nu vin la festival, dar nici nu-l atacă, e ca și cum pentru ei nu există. A fost unul dintre ei la care noi am ținut foarte mult, toată viața lui a trăit doar în spiritul poeziei. Cât era ziua de lungă umbla de-a lungul orașului cu una sau două plase dintr-alea de plastic, pline cu cărți, și de fiecare dată când ne întâlneam cu el, se oprea, se uita în pungă și ne dădea câte o carte – nu cărți de-ale lui, ci ale autorilor locali sau din biblioteca lui sau pe care le găsise el cine știe unde. Alexandru Cristian Miloș se numea, noi îi spuneam poetul SF pentru că scria doar despre lumi paralele. A murit în pandemia asta din cauza virusului, era deja în vârstă, dar niciodată nu l-am auzit să se plângă. Nu era un om al străzii, avea casă, și nu era puțin lucru să vezi un om îndrăgostit de cărți și pe deasupra generos, care de fiecare dată avea ceva de dăruit. Era un personaj minunat. Asta e o mare părere de rău, că nu am apucat să-l chemăm să citească măcar la o ediție a festivalului. Era un poet interesant, de nișă. 

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin cunoscute care ți-au plăcut mult și crezi că merită citite?

Prima care mi-a venit în minte instantaneu e o carte pe care eu o iubesc de la cap la coadă și de la coadă la cap, e o bijuterie de o stranietate absolută, dar și de o frumusețe incredibilă – e vorba de În zahăr de pepene și e scrisă de Richard Brautigan. Un roman sofisticat și un poem de o simplitate absolută, în același timp o simfonie și un cântec minimalist, e toată literatura lumii spusă în pasaje foarte scurte, de o frumusețe care-ți taie respirația.

O a doua recomandare, hai să aleg și o carte de poezie, e a unei autoare foarte stranii, și ca biografie dacă vrei – unii zic că trăiește încă, la Salonta sau cine știe pe unde, alții că a murit, dar când am descoperit-o și am citit Submarinul galben, am rămas paf. E o poetă formidabilă a literaturii române, o cheamă Judith Mészáros. E nouăzecistă, să zicem, generația lui Iustin Panța, Cristian Popescu… Știu că și Komartin încearcă să o reediteze, dar nu se știe cui aparțin drepturile. Când va fi reeditată, cu cele două cărți de poezie ale ei – două știu eu, poate sunt mai multe –, va ieși la lumină o poetă extraordinară. E o bijuterie poetică, de o fragilitate și o forță incredibile.

Ce-aș mai putea recomanda… Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată, a unui tip pe care-l cheamă Jon McGregor. Eu multă vreme am citit proză scurtă doar așa, cu țârâita, nu foarte constant. După ce-am descoperit acest volum m-am îndrăgostit de proza scurtă. Vreau să zic că impactul a fost așa de mare, încât m-am apucat să scriu și eu povestiri. Cred că e unul dintre cei mai mari prozatori pe care i-am citit eu vreodată. Cartea are o finețe și o inteligență impecabile.

La fel mi s-a întâmplat cu o altă carte de povestiri, a fost pur și simplu ca o lamă care poate să pătrundă și prin sticlă, și prin carne – Păsări în gură se numește, e scrisă de Samanta Schweblin, o argentiniancă care trăiește la Berlin. E un tur de forță extraordinar din punctul meu de vedere. Iar când am fost în State cu bursa la Iowa, am avut o bucurie incredibilă, pentru că înainte să plec din țară am citit Carmen Maria Machado, Corpul ei și alte desfătări. Sunt câteva proze acolo care pe mine m-au năucit. Când am ajuns în State am văzut cartea ei la rafturile de bestseller și am fost încântat!

Dacă intrăm și în zona de non-fiction, am descoperit un autor care mi se pare monumental, Moehringer cu Dulcele bar. Este o capodoperă a genului – dacă aș ține cursuri de creative writing pe zona de non-fiction, cartea asta ar fi Biblia. 

Stai că mai aveam una de care voiam neapărat să-ți spun. Nu-mi amintesc acum titlul… E o carte scoasă la Art, e vorba de amintiri din perioada de aur, un autor român care a făcut și desenele – o minunăție. (Ne lămurim în cele din urmă că e vorba de „Epoca mea de aur” de Daniel Horia, apărută la Grafic – n.r.)

Sunt autori de care ți-e frică?

Da, sunt mulți. În primul rând mi-e frică de amploarea operei lor, cum e cazul lui Marcel Proust.  Am tot încercat să-l citesc, mai din obligație, mai din curiozitate, dar n-am înaintat foarte mult, și nu știu de ce mă simt cumva impostor citindu-l, parcă nu reușesc s-ajung la el, să țin ritmul lui. Dar sunt și autori de care mă tem să nu mă dezamăgească la vârsta mea de-acum. Pentru că sunt câțiva autori pe care i-am citit în adolescență și pe care-i percep într-un anumit fel – uite, mă gândesc de exemplu la Thomas Mann, care mi se părea absolut uriaș, imens, aproape strivitor prin forța scrisului lui, și din diverse motive nu l-am mai recitit și mi-e teamă să o fac acum, mi-e teamă de felul cum l-aș recepta acum. În timp s-a tot amplificat această aură teribilă de zeu intangibil, aproape incomensurabil.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.