Andrei Gorzo | Filmele românești ale anului 2022

Notă: La întocmirea acestei retrospective am ținut cont numai de acele filme care au fost distribuite în cinematografele locale – care, cu alte cuvinte, au fost proiectate în săli în mod repetat și nu doar în contexte festivaliere – pe parcursul lui 2022. Dintre acelea, voi lăsa nemenționate destule titluri – fie din clemență, fie pentru că le-am găsit complet neglijabile, fie pentru că n-am reușit până în momentul de față să le prind pe ecrane.

Dintre toate filmele românești ale anului, cele mai vizibile internațional au fost R.M.N. (de Cristian Mungiu) și Metronom (de Alexandru Belc), ambele concurând la Festivalul de la Cannes (Mungiu în competiția principală, Belc în secțiunea „Un certain regard”, al cărei premiu de regie l-a și câștigat). În R.M.N., Mungiu ficționalizează pe picior mare incidentul xenofob și rasist petrecut în comuna harghiteană Ditrău la începutul anului 2020, când câteva sute de localnici de etnie maghiară au boicotat o fabrică de pâine pe motiv că angajase ca muncitori doi imigranți din Sri Lanka. Rezultatul poate fi descris drept spectacolul unui Mungiu alergând disperat după teme și grile explicative la zi (de la recrudescența iliberalismului în toată Europa până la „masculinitatea toxică”), bifând în dreapta și în stânga; spectacol regizat cu o virtuozitate sclipitoare, însă oarecum mecanică. În ceea ce privește Metronom-ul lui Belc, e un film despre o liceană din București (Mara Bugarin), care într-o seară din 1972 descoperă limitele libertății îngăduite de regimul politic în care trăiește. (Momentul istoric în care e plasată povestea e ales cu schepsis: la un an după ce Nicolae Ceaușescu dăduse „Tezele din iulie”, care puseseră capăt perioadei de liberalizare și de deschidere spre Occident, dar ale căror efecte nu apucaseră încă să se simtă.) Filmul conține câteva momente de grație cu liceeni la un „ceai” – asta până ca securiștii să năvălească peste ei –, unduind cuminți pe piesa folk-rock „Cu pleoapa de argint” (de Mircea Florian), arătând nu foarte diferiți de niște contemporani de-ai lor dintr-o țară mai puțin represivă. Ce se întâmplă însă după năvălirea securiștilor încetează să mai fie interesant artistic: liceenii de pe ecran și spectatorii filmului primesc o lecție – deja auzită și răs-auzită punct cu punct – despre adevărata natură (i.e., de carceră) a României lui Ceaușescu. Actorul Vlad Ivanov, care-l joacă pe securistul șef, e folosit ca un ready-made: e chemat să facă lucruri chintesențial-ivanoviene (să citească texte de lege etc.) în timp ce CV-ul lui (de specialist în arta intimidării pe ecran) lucrează pentru el. Lucrul lui Belc cu Ivanov și cu personajul acestuia e opusul oricărei creativități – și la fel procedează cu Mara Bugarin (care e doar o generică adolescentă fragilă într-o rochie vișinie), cu Mihai Călin în rolul tatălui ei (clișeul liberalului luminat, dar impotent) etc.

Scurtmetrajul lui Radu Jude, Potemkiniștii, a fost prezentat și el în premieră la Cannes (înainte de a fi difuzat pentru scurt timp în câteva cinematografe românești, alături de alte cinci „scurte” de-ale lui Jude, sub titlul Almanah Cinema). E mult mai interesant decât R.M.N. sau Metronom. Pornește de la un fapt istoric nu foarte discutat: în 1905, după răzmerița de la bordul crucișătorului țarist Potemkin (imortalizată în 1925, de către marele regizor sovietic Serghei Eisenstein, într-unul dintre cele mai admirate și mai influente filme din toate timpurile), cei 700 de marinari răsculați s-au refugiat (cu navă cu tot) la Constanța. (Regele Carol I le-a acordat azil politic după ce-au amenințat că pun tunurile pe port.) Jude își imaginează un sculptor român (splendid jucat de Alexandru Dabija) care, în zilele noastre, ar vrea să le închine un monument; mai exact, ar vrea să refasoneze Monumentul Tineretului de la Straja (lângă Constanța) – un colos de oțel datând de la apusul epocii Ceaușescu și ulterior căzut în paragină – cu statui inspirate de Crucișătorul Potemkin al lui Eisenstein și de eroii acestuia. Unele dintre statuile respective ar arăta foarte comic – așa cum i le descrie sculptorul unei birocrate de la Ministerul Culturii (Cristina Drăghici), pe care a târât-o prin soarele de vară până la baza monumentului, ca s-o convingă să-i susțină viziunea. Oricum, funcționara nu pare deloc încântată de perspectiva finanțării prin Ministerul Culturii a unui monument care ar glorifica un mit revoluționar comunist: lumea i-ar sări în cap, cu atât mai mult cu cât, după cum îi amintește ea sculptorului, lucrarea s-ar înălța pe malul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dar monumentul n-ar elogia comunismul, contraargumentează sculptorul cu vervă oarecum dubioasă, de vânzător de bullshit; ar elogia actul de sfidare al Regelui Carol la adresa țarului, demnitatea cu care România – brodează tot mai înfierbântat sculptorul, care e și un pic golan – „a dat o mare muie Rusiei”. În concluzie, monumentul ar fi exact ce trebuie în actualul climat anti-Putin. Potemkiniștii constă în acest ping-pong verbal dintre sculptor și funcționară, pe care Radu Jude (un regizor foarte liber din punct de vedere stilistic) îl mai întrerupe cu fragmente din Crucișătorul lui Eisenstein sau îl mai punctează din când în când cu imagini pastorale de la situl monumentului. Aparența pastorală e, desigur, jucată ironic: situl respectiv e un palimpsest – straturi peste straturi de istorie traumatizantă și controversată. Jucându-și ultima carte cu funcționara de la Ministerul Culturii, sculptorul avansează (greu de spus cât în glumă și cât în serios) o grandioasă formulă de împăcare a caprei cu varza: un monument pe care s-ar regăsi atât potemkiniștii eroici, cât și victimele Canalului din anii ’50 (când pentru construirea lui s-a recurs la muncă forțată) și din anii ’80 (când satul Straja a fost demolat pentru a-i face loc). Și sculptorul își încheie pledoaria asigurând-o că haloimăsul obținut ar fi ușor de justificat atât cu argumente estetice (colaj postmodern), cât și cu argumente politico-filozofice (secolul al XX-lea ca secol „al tuturor ororilor”). Dialogul artist-birocrat își găsește astfel o foarte satisfăcătoare poantă finală, însă, după cum observă Veronica Lazăr într-un studiu pe care l-am dedicat împreună filmelor lui Jude, o poantă al cărei cinism nivelator, care a renunțat la efortul de a mai încerca să distingă între ideologii, nu trebuie confundat cu poziția filmului lui Jude; aceasta e cu siguranță alunecoasă și insolentă, dar ea incorporează și un salut sincer-omagial și melancolic adresat Potemkin-ului – ca navă, dar și ca film – și speranțelor pe care le-a simbolizat într-un moment în care secolul trecut era încă tânăr, iar istoria sa încă nu amestecase și nu compromisese toate simbolurile. În 18 minute, Potemkiniștii atinge tot felul de teme, de la relațiile artei cu memoria istorică până la tradițiile românești în materie de rusofobie. O face ușor și în joacă, dar dând în permanență de gândit. Și reușind în tot acest timp să rămână comic.

Pe parcursul lui 2022 s-au lansat în cinematografele noastre destul de multe comedii comerciale: Teambuilding, Mirciulică, Fără prelungiri, Nunți, botezuri, înmormântări, #dogpoopgirl. Dintre ele, Mirciulică a vândut multe bilete (peste 320.000), iar Teambuilding fenomenal de multe (aproape un milion).

Două vorbe despre acest fenomen. În spatele său e o parte din aceeași echipă care a ieșit în 2019 cu 5Gang: Un altfel de Crăciun (345.000 de bilete vândute) și în 2020 cu Miami Bici (550.000). Jucătorul-cheie pare să fie Matei Dima (sau Bromania), co-regizor, co-producător și actor principal al lui Teambuilding. Acesta joacă aici rolul unui corporatist naiv, persecutat și disfuncțional erectil, deci simpatizabil, care, ajuns în fruntea unui departament format tot din loser-i ca el, trebuie să învingă echipele altor trei filiale ale corporației (Craiova, Iași și Cluj) într-o serie de probe (de la karaoke la paintball) din cadrul unui teambuilding. Ca și Miami Bici, Teambuilding e primitiv, cras-comercial și regresiv-băiețos, dar e o comedie cinematografică mai lucrată – mai multe personaje, mai multă structură, o mai mare elaborare a glumelor –, care pune tunurile pe public de la bun început, nu-l slăbește două ore și, în timpul acesta, le permite mai multor comedianți talentați să strălucească. (Printre cei care punctează apăsat se numără Cosmin „Micutzu” Nedelcu – nu doar actor, ci și co-regizor al filmului –, Sorina Ștefănescu, Anca Munteanu, Anca Dinicu și, nu în ultimul rând, Șerban Pavlu.)

Pe cât de intens a fost deplânsă la mine în bulă exploatarea crasă a unor stereotipuri regionale de către Bromania și echipa lui, pe atât de rare au fost obiecțiile la adresa felului în care noul film al lui Paul Negoescu, Oameni de treabă, ajunge până la final să confirme toate stereotipurile despre Moldova rurală ca Est Sălbatic. Ce-i drept, Negoescu și scenariștii lui, Radu Romaniuc și Oana Tudor, încep prin a semnaliza că sunt conștienți de stereotipuri și porniți să le deconstruiască, instrumentul deconstruirii fiind relația dintre polițistul local Ilie (Iulian Postelnicu) și mai tânărul său coleg de la oraș (Anghel Damian). Bobocul de la oraș e clar prezentat ca un imberb plin de principii înalte, dar și de prejudecăți, iar publicul e făcut să simpatizeze cu Ilie atunci când acesta îl ia peste picior („Noaptea pe-aici atacă zombi!”). Dar joaca asta agilă cu clișeele, care promitea un bun buddy movie comic, lasă repede loc unei exploatări a lor pe bune și tot mai lipsite de wit. Popa și primarul (Daniel Busuioc și Vasile Muraru) cărora Ilie le este vândut sunt făcuți să fie nu doar veroși, ci rizibil de malefici: snopesc în bătaie polițiști de la oraș, terorizează văduve (o Crina Semciuc prea glamorous) și oficiază în plină zi tranzacții între traficanți înarmați până în dinți. Drama de conștiință a personajului lui Postelnicu e înecată în clișeu: oare își va vinde sufletul cu totul ca să aibă și el livada lui (căci e genul de omuleț umil care a visat toată viața să aibă și el o livadă) sau își va îndrepta până la urmă spinarea, lepădându-se de primar și popă? E o dramă care de fapt n-are unde să se ducă interesant – nu poate decât să devină tot mai artificială și mai histrionică. Postelnicu a fost foarte lăudat pentru rolul pe care-l face aici – felul în care își ține corpul cocoșat, felul în care lasă să-i cadă falca etc. E un actor cu imense resurse de dăruire și de concentrare, iar compoziția pe care o face aici e foarte lucrată pe detalii, dar din păcate este pusă în slujba unei dileme sintetice și a unor clișee. Paul Negoescu (n. 1984) e un regizor pe care l-am urmărit cu interes încă de pe când era student. Până acum n-a dobândit un profil clar de autor, dar a dezvoltat o mare – și inteligentă – fluență în genuri diferite: felia de viață cu ambiții generațional-radiografice (O lună în Thailanda, 2012), comedia intelectualistă despre „relații” (Povestea unui pierde-vară, 2018) sau comedia populară cu pedigri înalt-literar și disciplină stilistică (Două lozuri, din 2016, care rămâne cel mai bun film al lui). Oameni de treabă conține cea mai spectaculoasă secvență regizată până acum de Negoescu – masacrul semi-comic de la final. Pentru secvența aceea merită văzut – și pentru frumusețea locurilor (din județul Botoșani) unde a fost filmat (de Ana Drăghici).

Dintre documentarele românești distribuite în cinematografe pe parcursul anului, două mi-au plăcut mult – de fapt, mai mult decât orice lungmetraj autohton de ficțiune: Pentru mine tu ești Ceaușescu (de Sebastian Mihăilescu) și Omul cu umbra (de Dragoș Hanciu).

Pentru mine tu ești Ceaușescu e un documentar experimental al cărui realizator cheamă niște adolescenți la un casting, le pune la dispoziție o documentație despre tinerețea lui Ceaușescu și îi filmează cum încearcă să-și apropie acest material, jucându-se cu el și discutându-l – cu propriul vocabular, cu propriile referințe, din perspectiva cărora trecutul abordat, perioada de activism ilegalist a lui Ceaușescu, poate apărea în unele momente ca o țară foarte străină și îndepărtată. Filmul e interesant prin accesul pe care ni-l oferă nu la Ceaușescu, ci la acești tineri contemporani, cu background-uri și experiențe diverse, cărora (folosindu-l pe Ceaușescu drept pretext) regizorul le pune la dispoziție un spațiu pentru joacă, pentru autoprezentare, pentru interacțiuni spontane, pentru schimburi de opinii. Sebastian Mihăilescu are meritul de a nu fi paternalist cu ei, de a nu insista să-i învețe despre Ceaușescu, ci de a se interesa tocmai de lipsa de bagaj cu care ei se raportează la acesta.

Cât despre Omul cu umbra, e un documentar al cărui realizator, care la vremea când l-a filmat era student al Facultății de Film de la UNATC, face portretul afectuos al unui mentor din facultate – un tehnician de la laboratorul foto analog. Sună ca un film adresat unei nișe absolut minuscule din și din jurul UNATC, dar are o bătaie mai largă – e o meditație despre obsolescența oamenilor și a tehnologiilor.

Trei filme supraestimate în general de critică au fost, după părerea mea, Miracol (de Bogdan George Apetri), Crai nou (de Alina Grigore) și Imaculat (de Monica Stan și George Chiper-Lillemark).

Unul dintre atuurile lui Apetri (regizor stabilit în SUA) în ochii publicului român este că încearcă să repună în drepturi plăcerile povestirii cinematografice cu întorsături și lovituri de teatru, care te plimbă și te păcălește. Dar pe mine nici filmul lui de anul trecut, Neidentificat, și nici Miracol nu m-au convins. În Miracol, el semnalează inițial că va pune în scenă un fel de dezbatere între ateism agresiv și credință populară, dezbatere pe care până la urmă o tranșează printr-un incident narativ ambiguu-miraculos care smulge covorul de sub picioarele spectatorului, rămânând însă un simplu gimmick mecanic. Colegul meu Mihai Fulger, care a admirat Miracol, a adus în discuție filmul din 1955 al lui Carl Theodor Dreyer, Ordet – una dintre capodoperele artei filmului și una dintre cele mai faimoase reprezentări cinematografice ale unui miracol –, dar comparația nu pune într-o lumină favorabilă felul vulgar-calculat în care Apetri folosește religia ca ingredient narativ picant. Nu m-am înnebunit nici după faptul că, în Miracol, momentul violării și uciderii unei femei e tratat ca un pretext pentru un număr de bravură tehnică. Altminteri, Apetri e mai stăpân aici pe mijloacele lui decât în filmele lui precedente.

Tema debutului regizoral al Alinei Grigore, Crai nou, e familia (middle-class) ca iad: un univers ale cărui componente, după cum a formulat Constantin Pârvulescu într-o cronică laudativă, sunt „claustrofobia, situațiile de sadism și autodevorarea de tip sindrom Stockholm”. Tema respectivă e, desigur, una pe care Noul Cinema Românesc a întors-o, dacă nu pe toate fețele, atunci, în orice caz, pe multe din ele, însă Crai nou are momentele lui de originalitate. Ioana Chițu este excelentă în rolul unei fete de 22 de ani, Irina, prizonieră a unei familii de tip clan, din ale cărei tentacule încâlcite nu are puterea de a se elibera. Frapantă e relația ei sado-masochistă cu o brută de văr (Mircea Postelnicu) – el pare să se fi obișnuit de mult să se descarce lovind-o, iar ea îl tot insultă ca să-l provoace. Încă și mai interesante din punct de vedere dramatic sunt interacțiunile ei cu un bărbat căsătorit (Emil Măndănac): fac cunoștință într-o seară în care sunt amândoi beți (Irina bea până își pierde cunoștința), iar el abuzează de ea, după care încep o relație în care ceea ce-și spun e adesea imprevizibil și mereu încărcat de trăiri negative nearticulate. În fine, e interesant că Alina Grigore alege să dramatizeze condiția de prizonierat a Irinei într-un spațiu deschis, în aer liber – undeva la munte, unde verii ei dețin un hotel. Ca scenaristă, Grigore are însă momente când e inabil-expozitivă, punându-și personajele să-și aducă aminte unul altuia de lucruri pe care ar trebui să le știe prea bine, iar ca regizoare are o slăbiciune pentru secvențe de grup care, în doi timpi și trei mișcări, se sfârșesc cu țipete și rude îmbrâncindu-se și alte rude sărind să le despartă, ca și când Grigore ar fi construit acele secvențe pornind de la improvizații actoricești, iar improvizațiile s-ar fi plafonat la un nivel zgomotos și neimaginativ.

Imaculat e un film adesea intens despre experiența unei liceene heroinomane, Daria (Ana Dumitrașcu), într-o clinică de dezintoxicare. El poate fi descris și ca un fel de exercițiu de patinaj pe granița dintre se-întâmplă-aievea și tipa-halucinează, o graniță care ca topos cinematografic e destul de prăfuită, deși prezintă avantajul de a nu te obliga să asumi până la capăt nimic din ce arăți. De pildă, cum sunt tratați pacienții în clinica aceea – bine sau rău? Nu prea aflăm: co-regizorii Monica Stan și George Chiper-Lillemark iau decizia de a nu ne arăta aproape deloc personalul medical, lăsând impresia, pe porțiuni întinse din durata filmului, că pacienții își improvizează singuri terapia. Atunci cum e comunitatea pacienților? Uneori pare un grup de într-ajutorare și susținere psihologică reciprocă, care redescoperă inocența copilăriei; alteori, interacțiunile stau sub semnul abuzului. Imaculat conține momente interesant-incomode, în special cele având de-a face cu fostul pușcăriaș Spartac (Vasile Pavel). Pe de-o parte, acesta o declară pe Daria sora lui, se oferă să-i fie mentor și se erijează în protector al purității ei. Pe de altă parte, nu-și poate da mâinile jos de pe ea. O tratează ca pe un copil și în parte ca pe un pet – un șoricel, să zicem –, dar îi e greu să se înfrâneze de la a o pipăi. Insistă ca ea să doarmă în brațele lui de Shrek, iar faza cu ea strofocându-se să se elibereze din strânsoare, iar el „jucându-se” de-a „nu-ți dau drumul, nu-ți dau drumul”, se repetă. (Încă și mai greu de privit – și apoi de uitat – e o fază în care Spartac insistă ca ea să mănânce ciocolată din mâna lui. După un timp, Daria începe să protesteze slab în timp ce el îi bagă în gură tabletă după tabletă – e problema lui în general că nu știe să se oprească.) În film mai sunt și momente de coșmar pornografic, cu tremurând-pasiva Daria martirizată de mulțimi cu bale la gură și ochi ieșiți din orbite – imagini care aproape că ar putea să provină și dintr-un film de Dan Pița din epoca Hotel de lux (1992). Unii dintre noi ne simțeam destul de eliberați prin anii 2000, când Noul Cinema Românesc părea să ne fi scos din epoca aceea.

În fine, notabil mi s-a mai părut și lungmetrajul de debut al lui Octav Chelaru, Balaur. Într-un mediu conformist de oraș mic (s-a filmat la Râmnicu Vâlcea, însă, pe ecran, orașul nu are prezență, e un fundal oarecare), soția (Mălina Manovici) unui preot posac (Alexandru Papadopol) se lasă atrasă de un băiat de 16 ani (Sergiu Smerea), coleg de școală de-al fiului ei. Nu trece mult și regizorul Chelaru începe să-l lumineze pe tânăr astfel încât acesta să pară sinistru, dar era clar de când deschisese prima dată gura că e obsedat de maică-sa, gelos pe amanții ei etc. Ditamai semne pe care eroina filmului, soția de preot, nu le vede – doar e legea numărul doi a subgenului Atracție fatală că protagoniștii nu le văd (legea numărul unu fiind că nu există safe sex, e o contradicție în termeni, sexul extradomestic fiind prin definiție periculos). În fine, deși din recuzită nu lipsește „vitrionul”, Balaur e călâi atât pe partea de suspans, cât și ca melodramă. Personajele nu au biografii în afara câtorva date imediat-relevante în poveste, iar Chelaru nu dă dovadă de multă imaginație cinematografică – sexul nu e interesant filmat nici cu soțul (el zvârcolindu-se un pic undeva în spatele ei, ea privind în gol), nici cu tânărul amant (clișeistica încleștare gâfâită în penumbră). Dar filmul e construit lucid și știe unde merge.

🔹🔹🔹

Andrei Gorzo a studiat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” (unde în prezent conduce departamentul Scenaristică-Filmologie al Facultății de Film) și la New York University. A început să publice cronici de film în 1996 și a scris asiduu în presa culturală românească; în perioada 2003-2015 a fost titularul unei rubrici săptămânale de cinema în revista Dilema veche. În afara României, scrierile lui au apărut în publicații ca Film Criticism, Cahiers du Cinéma și Bright Lights Film Journal. Cea mai recentă carte publicată: Viața, moartea și iar viața criticii de film (Editura Polirom, 2019). 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.