Cristina Ispas | Poezia românească din 2022

Nu ştiu dacă se poate număra printre cei mai spectaculoşi ani pentru poezia contemporană (autohtonă, dar şi traduceri), dar 2022 are cu siguranţă meritul de a fi confirmat încă o dată faptul că poezia românească traversează o perioadă bună în ultimii ani, în care scriitori din toate generaţiile continuă să publice volume bune şi foarte bune, şi foarte diferite în ceea ce îşi propun.

Mai jos, sunt câteva volume pe care am ales să le prezint separat, pentru că împreună înfăţişează un tablou destul de exact al anului 2022 în poezie.

1. Judith Mészáros, Îngeriada, Editura Cartier, antologie

Judith Mészáros a publicat, într-o perioadă deosebit de tulbure din istoria noastră recentă, două volume de poezie, Îngeriada (1993) şi We all live in a yellow submarine (1994), care la începutul anilor 2000, când am început eu să le caut, deveniseră deja imposibil de găsit, circulând doar sub forma unor copii xerografiate. Iar în următoarele două decenii nu doar că s-a pierdut cu totul urma lor, dar însuși numele autoarei, care ajunsese la mine deja învăluit în mister, a fost practic cu totul uitat. Prin urmare, volumul Îngeriada de la editura Cartier (ediţie îngrijită de Claudiu Komartin, cu o prefață de Rita Chirian și o postfață de Anastasia Gavrilovici), care reia ambele volume menţionate mai sus, integral, plus câteva poeme inedite (apărute în periodice), face mult mai mult decât să ofere o simplă selecţie, un best of, din opera unei autoare interesante, propunând spre lectură o voce practic necunoscută generațiilor mai noi. Impactul va fi, fără îndoială, unul puternic, pentru că Judith Mészáros scrie o poezie încărcată de tensiune, în care universul interior şi cel exterior, la fel de frământate, se ciocnesc fără oprire, năvălesc unul peste altul, cu brutalitate. În plus, dacă primul volum impresionează prin forţa viziunii, înfăţişând un peisaj apocaliptic, o cruciadă a îngerilor, cel de-al doilea, purtând titlul celebrului hit al formaţiei Beatles, al cărui ritm semăna cu cel al unui cântecel pentru copii, impresionează prin precizie, aici poeta construind un univers distopic plin de coduri şi subînţelesuri, dominat de gesturi mecanice, care se reproduc fractalic. Singura care mai poate salva ceva pare să fie, la final, poezia, privită ca mărturie şi depozitar al memoriei. O carte-eveniment, după cum spuneam.

2. Adrian Schiop, nu e dragoste, Editura Cartier

Adrian Schiop, un prozator iconic, autorul „primului roman gay” din literatura română (Soldaţii. Poveste din Ferentari, Polirom, 2010), după cum s-a spus, publică în 2022, tot la editura Cartier, o colecţie de poeme scrise între anii 1999 şi 2008, majoritatea fiind postate la vremea respectivă pe platforma clubliterar.com, cenaclul online al generaţiei 2000. Într-un „Cuvânt înainte al autorului”, acesta explică faptul că poemele au apărut într-o perioadă în care homosexualitatea abia fusese decriminalizată în România, atrăgând astfel atenţia şi asupra valorii istorice, de document, a volumului. Poemele în sine ilustrează, recompunând-o din fragmente, din fotografii disparate, povestea înduioşătoare a unui băiat gay care se formează într-o perioadă ostilă, întunecată, de dezmorţire foarte lentă, a unei societăţi ignorante, înapoiate. Pe fundal se desfăşoară, aşadar, România de tranziţie, cu tot ce are ea mai atractiv (la nivel de subculturi) pentru un tânăr artist din Est, şi, implicit, cu problemele ei sociale. Deşi nu este poet şi se foloseşte de cele mai basic tehnici pentru a face aceste texte să funcţioneze, Adrian Schiop are o foarte bună intuiţie artistică şi poemele sale, oricât de transparente şi repetitive uneori la nivel de construcţie, rămân seducătoare. Din toate aceste motive, şi în ciuda misoginismului care se mai strecoară din când în când printre versuri, nu e dragoste mi se pare o lectură obligatorie.

3. Răzvan Andrei, Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+, OMG Publishing

Răzvan Andrei scrie deja dintr-o poziţie pe care am putea-o numi, cu multă amărăciune, privilegiată, în raport cu poziţia din care îşi scria Adrian Schiop poemele cu tematică gay despre care vorbeam mai sus, el având libertatea de a spune foarte direct (şi o face) lucruri care păreau de neconceput altădată (adică la începutul anilor 2000). De altfel, volumul său de debut, Jazz pentru iguane (Brumar, 2018), este şi primul de poezie LGBT+ din literatura română, în contextul în care Schiop şi-a adunat abia anul trecut într-o colecţie poemele apărute mai înainte cu zece ani. Astfel, poezia pe care o scrie Răzvan Andrei este una a afirmării fără ascunzișuri, ceea ce face ca vocea pe care o emană ele să pară uneori foarte rece şi sfidătoare, dacă nu am şti că, în realitate, nu de sfidare, ci de disperare este vorba. Foarte sugestiv în acest sens este şi titlul volumului, Raport către Walt Whitman, cuvântul „raport” trimițând, în general, la o relatare oficială, rece, fie în scris, fie în faţa unei adunări, într-un cadru de obicei sobru, solemn, prin care cineva (sau o instituiţie) îşi prezintă realizările, acţiunile întreprinse într-un anumit interval de timp. Iar acest raport, cu aerul lui oficial, îi este adresat aici lui Walt Whitman, un poet extrem de original şi influent (printre cei mai influenţi, de fapt), care a trăit la sfârşitul secolului al 19-lea şi despre care mulţi critici spun că ar fi fost gay, chiar dacă nu afirmă niciunde el însuşi acest lucru. Ciclul care poartă titlul volumului, şi care este de fapt un singur poem lung, imită chiar forma poemelor lui Whitman, fiind un poem manifest, politic, despre identitate şi traumă istorică. O poezie complexă, densă, cu un mesaj puternic.

4. Elena Vlădăreanu, ce pot distinge în întunericul sălii, Editura Cartier, antologie

Dintre poeţii douămişti care continuă să publice poezie, Elena Vlădăreanu este probabil cea care s-a îndepărtat cel mai puţin de vocea ei iniţială, cea de la debutul ei cu pagini (Timpul, 2002). Desigur, a schimbat şi ea registrele de câteva ori, forma poemelor, tonalitatea s-au mai modificat, tematicile s-au diversificat, dar mizele centrale ale poeziei ei, mesajul feminist şi observaţiile sociale au rămas aceleaşi. Ceea ce este remarcabil, în contextul în care climatul este cu totul altul, faţă de acum douăzeci de ani, în timp ce poezia ei este mai relevantă astăzi ca niciodată. Cu alte cuvinte, Elena Vlădăreanu (care a devenit între timp fondatoarea Premiilor Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei) a fost cea mai articulată dintre poetele douămiiste în ale căror volume se puteau distinge astfel de accente feministe, indiferent cât de mult a conştientizat ea însăşi acest lucru la vremea respectivă. Antologia pe care ne-o propune editura Cartier din poezia ei, ce pot distinge în întunericul sălii, arată foarte bine acest lucru, iar momentul apariţiei ei este foarte oportun, pentru că primele volume ale autoarei nu se mai găsesc deja de mult timp.

5. Alina Purcaru, Tot mai multă splendoare, Editura Cartier

Alina Purcaru se reinventează în acest nou volum de poezie, cel de-al treilea, îşi redescoperă vocea, mult mai puternică şi mai sigură pe sine decât era în primele două volume, rezistenţă (Cartea românească, 2016) şi indigo (Tracus Arte, 2018). De altfel, titlurile volumelor în sine mi se par suficient de elocvente în acest sens. Deşi poemele din Tot mai multă splendoare au apărut mai întâi, în calupuri consistente, într-o serie de antologii tematice, şi anume: Generaţia de aur (frACTalia, 2020), coordonată de V. Leac şi de mine, o antologie care avea ca temă sportul, Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, coord. Medeea Iancu (frACTalia şi LtFem, 2020), cu o tematică evident feministă, şi Perturbări în desfăşurare. O antologie a prezentului, coord. V. Leac (frACTalia, 2021), cu o tematică ecologistă, nu se simte deloc ruptura între aceste secţiuni, care sunt unite de vocea puternică, în primul rând prin modul în care îşi asumă şi protejează propria identitate. Un volum feminist, politic, a cărui forţă vine dintr-o asumare a propriei fragilităţi, a propriei identităţi feminine (şi ar merita să fie citată aici Simone de Beauvoir, ca o deschizătoare de drumuri), tăios şi plin de sclipici în acelaşi timp, în care autoarea îşi reinterpretează propriul traseu biografic, reclamând astfel controlul asupra propriei vieţi.

6. Raluca Boantă, La marginea bună a corpului, OMG Publishing, debut

În La marginea bună a corpului, volum de debut pentru care a primit premiul Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, Raluca Boantă ne invită la o reconectare cu propriul corp, care este privit de data aceasta dintr-un unghi protector, cu blândeţe, la antipod faţă de modul schizoid în care era tratat corpul în poezia douămiistă neoexpresionistă, unde era expus cu brutalitate, la modul obscen, violent, chiar morbid, până în profunzimea viscerelor etc. Deşi o oarecare filiaţie se poate stabili totuşi între modul în care înţelege Raluca Boantă să combine elementul biografic cu această atenţie specială acordată corpului şi poezia utilitaristă a lui Adrian Urmanov, inclusiv această zonă a poeziei douămiiste era cu mult mai violentă decât ceea ce ne propune aici Raluca Boantă. În acelaşi timp, perspectiva ei este diferită şi de cea accentuat politică pe care o întâlnim de obicei în poezia feministă, în care prioritară este demascarea modului în care a fost obiectivat corpul femeii de-a lungul timpului. O voce foarte specială în peisajul poeziei noastre contemporane.

7. Mihnea Bâlici, Cazzo, OMG Publishing House

Unul dintre cele mai aşteptate debuturi din zona poeziei în ultimii ani este cel al lui Mihnea Bâlici, un foarte asumat şi vizibil critic de stânga. Volumul lui, Cazzo, apărut în sfârşit în 2022, se înscrie foarte clar şi previzibil în aceeaşi zonă de stânga, având o miză socială clar precizată. Astfel, tema centrală a volumului este migraţia, un fenomen social de amploare în România postcomunistă, iar formula aleasă este una cum nu se poate mai potrivită, fiind vorba de o poezie narativă, într-un sens destul de exact, cu narator şi personaje şi poveşti. Încadrându-se, cu alte cuvinte, undeva între formula poetică a lui Timotei Drob (minus pletora de voci, stratificarea discursului) şi cea a unui Valeriu A. Cuc, care practică o poezie confesivă, folosindu-se de soluţia autodenunţării (a privilegiilor de care beneficiază, de rasă, clasă, gen) pentru a se apăra de orice eventuale acuze îi sunt servite de obicei stângii, Mihnea Bâlici apelează la un ingredient neaşteptat pentru un progresist, în căutarea unei formule proprii: melancolia. Vorbim însă de o melancolie care nu mai are nimic romantic în ea, încordată, în care contemplarea nu este niciodată dusă până la capăt, fiind înţeleasă ca o formă de escapism de la peisajul social şi problemele lui. Un debut serios, valoros, dar şi ataşant.

8. Olga Ştefan, Resursa, Casa de Editură Max Blecher

Ceea ce mi se pare remarcabil la poezia Olgăi Ştefan este faptul că stilul ei, extravagant împodobit, cu o densitate mare de figuri de stil, de la cele mai basic, cum ar fi mult hulitul epitet, până la cele mai elaborate construcţii metaforice de genul alegoriilor (evit să refolosesc cuvântul „baroc” şi aş vorbi mai degrabă de un set complet de bijuterii statement, pe care autoarea le coordonează impecabil cu ţinuta) bifează în negativ aproape toate căsuţele din dreptul regulilor de compoziție sau trendurilor tematice sau conceptuale pe care le urmează majoritatea poeţilor contemporani, şi o face cu maxim succes. Pentru că Olga Ştefan nu scrie nici poezie (auto)biografică, nici confesivă şi nici nu face terapie cu ajutorul poeziei. Ea doar consemnează şi vine cu observaţii, pe care le aranjează frumos în buchete complicate şi spectaculoase, în spatele cărora se poate, într-adevăr, ghici un eu deziluzionat, dar hiperlucid, inteligent, sofisticat, chiar dispreţuitor. Cu alte cuvinte, poeta se concentrează pe maleabilitatea şi bogăţia limbajului, în logica unei gândiri asociative, extrem de mobile pentru a proiecta impresii auditive şi vizuale care se fixează ca nişe earworms în mintea cititorului. Din toate aceste motive, poezia Olgăi Ştefan creează adicţie, inclusiv printre cei care nu ar prefera, în mod normal, genul acesta de formulă poetică.

În ceea ce privește peisajul editorial al publicării de poezie, acesta e destul de divers și vă propun, în loc de încheiere, o scurtă trecere în revistă a celor mai importante apariții de la editurile care au în portofoliu colecții importante dedicate poeziei sau cele care publică exclusiv poezie.

Editura Cartier a continuat seria Cartier de Colecţie, care arată excepţional, cu noi selecţii consistente din poezia unor autori care fac parte din generaţii diferite: Magda Cârneci – Vremea poemului înalt, (poeme alese de Al. Cistelecan, fotografii de Ana Toma), Mariana Codruţ – Zonă complice (poeme alese de Bogdan Creţu), Cosmin Perţa – În mijlocul unei istorii tragice, imobile (poeme alese 2002-2022), Robert Şerban – Învederatul (poeme alese 1994-2022), Elena Vlădăreanu – ce pot distinge în întunericul sălii (poeme alese 2002 – 2020, fotografii de Alexandra Turcu). Cea mai spectaculoasă apariţie din această colecţie rămâne însă, fără îndoială, Judith Mészáros – Îngeriada (ediţie îngrijită de Claudiu Komartin, cu o prefață de Rita Chirian și o postfață de Anastasia Gavrilovici), şi voi arăta mai jos de ce.

Tot la Cartier a apărut anul trecut o serie de cinci volume de poezie, dintre care le voi menţiona pe cele patru semnate de autori care practic fac parte din aceeaşi generaţie, 2000, dar ale căror volume sunt scrise în registre cu totul diferite: nu e dragoste, de Adi Schiop, Tot mai multă splendoare, de Alina Purcaru (care a debutat mult mai târziu decât douămiiştii, dar cel puţin biologic face parte din această generaţie), Inoculare. Hore pentru zădărnicirea combaterii, de Claudiu Komartin, un volum în care autorul recreează în cheie postironică atmosfera şi discursurile (paranoice) care au proliferat în pandemie, Poetic: interfaţa sonoră. 365 de poeme de dragoste postumane şi unul uman, un nou volum de poezie experimentală semnat de Răzvan Ţupa, în care mediile se ciocnesc şi se întrepătrund, generând poeme-hibrid, ciudate şi neliniştitoare.

Editura Casa de Pariuri Literare a publicat şi anul trecut un număr mare de titluri de poezie, dintre care mi se pare important să menţionez selecţia amplă din poezia lui George Geacăr, Nu eşti în siguranţă. Opera poetică (ediţie îngrijită de Ioana Geacăr şi Diana Geacăr), un foarte bun poet biografist, optzecist, dacă ar fi să ne luăm după criteriul biologic, deşi a debutat foarte târziu, noua colecţie de prozopoeme liniştitoare şi în acelaşi timp uşor nevrotice marca Doina Ioanid, Poeme de trecut praguri, debutul Andei Vahnovan, Sârme, cu o serie de poeme autobiografice despre copilăria trăită în perioada comunistă, care au în acelaşi timp şi o importantă valoare documentară, dar şi debutul Iuliei Stoichiţ, cu BoJack is Payne, un volum de poezie în care teribilismul ascunde de fapt o mare fragilitate şi derută existențială.

La editura Charmides a apărut un nou volum de poeme biografice şi confesive marca Gabriela Feceoru, Vax, în care autoarea continuă să exploreze, cu sinceritatea şi directeţea care îi sunt caracteristice, din perspectivă feministă, tema maternităţii, dar şi un volum de debut interesant, atipic, transcender, semnat de Bogdan Alexandru-Petcu, în care poetul pare să apeleze la întreaga istorie/experienţă a omenirii în încercarea de a înţelege ce se petrece în jurul lui, în viaţa de zi cu zi.

frACTalia revine cu trei debuturi noi şi puternice în zona de poezie queer şi/sau feministă, semnate Bianca Ela (un pseudonim), poame divine, poezie feministă, Nóra Ugron, orlando postuman, un volum de poezie queer şi feministă, care are şi o componentă ecologistă, postumanistă, foarte bine articulată, şi stilizări, ap, de Alexandru Adam, un volum de poezie queer/conceptuală.

OMG Publishing a continuat şi în 2022 să mizeze pe debuturi fresh semnate de autori tineri şi foarte tineri, dintre care voi menţiona volumul devenit deja hit al lui Ioan Coroamă – colectiva, în care vom descoperi o poezie pentru care nu găsesc alt atribut decât „totală”, în care toate dimensiunile cunoscute devin elastice, fluide, şi toate noțiunile care altădată păreau clare devin superflue, creându-se astfel un univers care ne pare în acelaşi timp cunoscut şi foarte străin, aşa cum numai viitorul poate fi, mult aşteptatul volum al lui Mihnea Bâlici – Cazzo, pledoaria pentru corp a Ralucăi Boantă – La marginea bună a corpului, Crisalidă a Mădălinei Căuneac, un volum sensibil, nostalgic, foarte fresh ca viziune, dar şi surprinzătorul volum al Laurei Francisca Pavel, o teoreticiană care debutează târziu cu poezie, cu această colecţie spectaculoasă, jucăuşă, perfect liberă de orice nevoie de aliniere la trenduri sau de evitare a unor tabu-uri, intitulată Trucuri urbane, şi Raportul către Walt Withman al lui Răzvan Andrei.

Casa de Editură Max Blecher ne-a propus în 2022 câteva volume noi de autori deja consacraţi, dintre care voi menţiona Resursa Olgăi Ştefan, hangare de Ionel Ciupureanu, în care poetul ne propune un univers poetic fragmentat, în primul rând pentru că îl dinamitează tot timpul el însuşi, din neîncredere faţă de ordine, care înţepeneşte, blochează lucrurile, şi ascunde adevărul, şi Fire lungi de wolfram, de Radu Andriescu, în care poetul îşi reconstituie (doar pentru a o lărgi şi a o complica) istoria personală, adunând o galerie întreagă de personaje, cu întâmplările asociate. De asemenea, de neratat este selecţia consistentă pe care Manuela Klenke şi Joachim Umlauf o fac din poezia germană contemporană, în Salutare, barbarilor! (antologie de poezie germană, de la Elke Erb la Yevgeniy Breyger, în traducerea Manuelei Klenke, antologie îngrijită de Manuela Klenke şi Joachim Umlauf), pentru că e clar că am avea nevoie de mult mai multe astfel de traduceri din poeţi care scriu în alte limbi decât engleza accesibilă tuturor.

La editura Nemira a apărut un volum interesant, experimental prin multitudinea de teme şi direcţii pe care le propune, ofsaid, semnat de Moni Stănilă, care pare să fi pornit de la aceeaşi antologie pe care o menţionam mai sus, Generaţia de aur. Un volum seducător, surprinzător, în care poeta se ambiţionează să ne propună simultan cam toate ipostazele în care ne-a lăsat să o cunoaştem până acum, prin scrisul ei, ceea ce nu e deloc puţin.

Editura Prut Internaţional publică Făină de oase, carne de tun, de Mitos Micleuşanu, care întruneşte poezii scrise între anii 2010 şi 2019, un volum experimental, destul de eclectic ca stil, dar unitar ca viziune parodică, (auto)ironică, satirică etc.

La Tracus Arte a apărut o importantă ediţie bilingvă – Poesii/Poezie – din poezia lui Pier Paolo Pasolini (selecţie şi traduceri de Smaranda Bratu Elian şi Dana Barangea), căruia îi este dedicat şi ultimul număr din revista Poesis internaţional (nr 30, 2/2022).

🔹🔹🔹

Cristina Ispas este poetă şi critic literar. A debutat în 2007, cu volumul fetiţa. mixaj pe vinil (Vinea), urmat de rezervaţia (Casa de pariuri literare, 2011) şi 40. să înceapă jocurile (frACTalia, 2018), volum care a primit premiul Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei. A publicat poezie şi cronică literară în majoritatea revistelor importante din ţară, colaborând constant cu reviste precum Observator cultural şi Astra şi, mai recent, Timpul. Selecţii din poeziile ei au apărut în mai multe antologii şi au fost traduse în limbile maghiară, spaniolă şi engleză.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.