Recenzie, Pe aici au trecut Cuţitarii, Jennifer Egan

on 05.06.2012 at 08:19

Câştigătoare de Pulitzer pentru ficţiune în 2011, cartea lui Jennifer Egan – “Pe aici au trecut Cuţitarii” (Editura Pandora M, 35 lei) este un tur de forţă în America anilor ’70-’80 şi una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit anul ăsta. Ce citit, devorat!

Jennifer Egan îşi construieşte personajele cum ţes păienjenii pânza – în ochiuri mici, care se învârtesc concentric şi te prind în ele. Nu vrei să scapi, pentru că viaţa lui Bennie Salazar, producătorul muzical faimos în jurul căruia se întâmplă toate, şi-a Sashei, cleptomana lui asistentă, te ţintuiesc cu cartea în mâini până când istoria se închide (oare?) undeva în viitor.

E greu de povestit în câteva rânduri la ce să vă aşteptaţi de la romanul ăsta, dar să aveţi lângă voi o foaie şi un creion, ca să faceţi harta personajelor şi-a legăturilor dintre ele, care traversează 30 de ani de istorii personale şi istorie. Mai ales când “timpul e un cuţitar” şi taie în fiecare dintre noi inegal şi cu sete. Măiestria cu care scriitoarea ne poartă prin vieţile personajelor care prind viaţă cu fiecare nou capitol, vieţi noi, pentru ani şi vârste noi, e egalată numai de modul de repede-nainte pe care îl foloseşte ca să ne spună viitorul acestora. “Într-o altă zi, la mai mult de douăzeci de ani de-atunci, după ce Sasha îşi încheiase studiile şi se stabilise la New York, după ce-şi regăsise iubitul din facultate pe Facebook şi se căsătorise cu el şi avusese doi copii, când ajunsese să aibă, ca toată lumea, o viaţă cu multe griji care o enervau şi o copleşeau, Ted, de mult divorţat – şi bunic acum, avea să vină în vizită la ea acasă, în deşertul californian.”

De parcă toate poveştie sunt nişte melodii pe care le derulează cu ffw, doar e epoca în care tot ce se trăieşte se pune pe muzică: “I am the passenger/And I ride and I ride/I ride through the city’s backside/I see the stars come out of the sky. În timp ce ascult, mă gândesc: N-o să ştii niciodată cât de bine te înţeleg.”

Jennifer Egan devine pe parcursul celor 340 de pagini cea mai bună prietenă a ta, cititor – sfredeleşte mintea şi sufletele personajelor sale şi ţi le dezbracă de orice, şi chiar de-ar vrea, ele nu se pot ascunde, pentru că ea, creatoarea lor, nu le lasă: “Cora… o urăşte pe Mindy, dar Mindy nu pune la inimă – e Ură structurală […] O femeie singură, trecută de patruzeci de ani, o va urî structural pe prietena de douăzecişitrei de ani a unui mascul puternic care nu numai că o angajează pe respectiva femeie de vârstă mijlocie, dar îi şi plăteşte această călătorie.”

O să vă ataşaţi de fiecare personaj în parte – chiar şi de generalul acuzat de genocid şi de chitaristul-gunoier, dar mai ales de NY, un oraş căruia puţin îi pasă de tulburările locuitorilor săi: “E unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat aici, la New York: habar n-avem cum sunt oamenii de fapt. Nici măca cu două feţe nu se poate spune că sunt – au, într-un fel, personalităţi multiple.”

Ce am învăţat: nu voi putea fi nicicând în viaţa asta punkistă, pentru că “niciun punkist nu are pistrui”.

În plus: pentru adrenalina neficţionalizată a acelor ani, de citit “Just kids”, carte (auto)biografică a unor oameni şi a lumii ei, scrisă excelent de Patti Smith. (Catalina Miciu)