Festivalul Enescu 2025 / Interviu cu Bruce Liu, pianistul care caută libertatea sunetului

Prezent pentru a doua oară la București, Bruce Liu, câștigătorul Concursului Chopin din 2021, a cântat în seara zilei de 13 septembrie Rahmaninov, Rapsodia pe o temă de Paganini, alături de Royal Philharmonic Orchestra și Vasily Petrenko. În interviu, ne-a vorbit despre influența diversității culturale – între China, Franța și Canada –, despre modul în care simte și interpretează muzica, despre mentorii săi, Dang Thai Son și Richard Raymond, dar și despre virtuozitate sau despre provocările celebrității.

Părinții dumneavoastră sunt chinezi, dar v-ați născut la Paris și la puțină vreme v-ați mutat în Canada. Cum v-a influențat diversitatea culturală (Canada, Franța, originile chineze) în modul de a gândi și simți muzica?

Cred că această diversitate culturală mi-a oferit o anumită deschidere a minții și o curiozitate naturală. M-a plasat foarte devreme la intersecția diferitelor moduri de a gândi, mai ales de a simți și chiar de a trăi muzica. În China există o cultură marcată de disciplină, de căutarea perfecțiunii, iar în Canada am găsit libertate, toleranță și dorința de a experimenta. Cred că acest amestec în abordarea mea muzicală înseamnă că nu caut să urmez o tradiție unică; încerc mereu să găsesc un limbaj mai degrabă personal, o poezie cu o anumită prospețime, o combinație de rădăcini și experiențe care îmi hrănesc interpretarea.

Când ați început studiul pianului și când v-ați dat seama că e mai mult decât o pasiune?

Am început la opt ani – deci nu chiar atât de devreme! –, dar la început era într-adevăr un fel de distracție. Era un joc, o modalitate de a descoperi sunetul. Cred însă că în adolescență am înțeles că pianul nu era doar o pasiune, ci o cale care cerea un angajament total. Am participat la câteva concursuri, am întâlnit profesori și muzicieni inspirați. Am visat mereu ca asta o să fie meseria mea, dar nu am crezut niciodată că poate deveni realitate. Cred că momentul hotărâtor este atunci când accepți disciplina, orele de muncă și mai ales procesul emoțional pe care îl trăiești în această călătorie, dar continui să simți bucurie, în ciuda tuturor greutăților. Atunci înțelegi că muzica e mai mult decât o simplă activitate – e o vocație.

Care au fost maeștrii sau înregistrările care v-au marcat cel mai mult în copilărie și adolescență?

Am ascultat multă muzică, pe marii pianiști, pentru că tatăl meu, care era pictor, adora muzica clasică; avea o serioasă colecție de discuri. Evident, acolo erau toate numele – Brendel, Kempff, Horowitz, Richter – care m-au marcat profund, fiecare în felul său.

Cine a fost mentorul dumneavoastră?

Am avut șansa să lucrez cu mai mulți profesori, care mi-au transmis nu doar tehnică, ci și o filozofie a muzicii. Dar adevăratul meu mentor a fost, probabil, Dang Thai Son [câștigător al Concursului Chopin în 1980 – n. P.C.], care m-a influențat enorm prin exigența lui, profunzimea muzicală și marea sa umanitate. La Conservatorul din Montréal l-am avut profesor pe Richard Raymond, de la care am învățat bazele meseriei de muzician: cum să citești o partitură, cum să înțelegi frazarea – încă răsună în minte ceea ce spunea despre formă și structură.

În 2021 ați câștigat Concursul Chopin și, peste noapte, ați devenit foarte cunoscut și, firește, ați fost solicitat să cântați pretutindeni. Cât de riscant este pentru un tânăr pianist să devină celebru peste noapte? Ce v-a speriat cel mai mult după obținerea acestui premiu? Cum vi s-a transformat viața?

Concursul Chopin a fost un moment decisiv, aproape ireal: de la o zi la alta, totul s-a schimbat în viața mea – invitații la concerte, atenția presei, așteptările imense ale publicului. E o șansă extraordinară, dar și o provocare uriașă în același timp, pentru că pericolul este să devii prea repede foarte cunoscut și să te pierzi în acest vârtej. Ești tentat să spui „da” la tot, să alergi în toate locurile și să nu mai ai timp pentru tine, pentru a-ți regăsi resursele interioare. Asta m-a speriat după victorie: să nu mai am spațiu de reflecție, să-mi pierd autenticitatea artistică în fața presiunii. Dar viața mi s-a schimbat mult, desigur; călătoresc enorm, întâlnesc muzicieni noi, mulți oameni extraordinari. Încerc mereu să rămân cu picioarele pe pământ. Pentru mine, esențial este să rămân fidel muzicii, să continui să învăț și să mă întreb dacă fac bine ce fac. Concursul este o poartă de intrare, e un început, nu un scop în sine.

De multe ori, mai ales în zilele noastre, virtuozitatea este percepută ca abilitatea pianistului de a interpreta (cel mai adesea cu viteză) lucrări extrem de dificile din punct de vedere tehnic. Există și recorduri de genul „cel mai rapid violonist din lume” etc. Dar virtuozitatea înseamnă și calitatea sunetului – pentru care ați fost atât de des apreciat – sau știința frazării. Ce înseamnă pentru dumneavoastră virtuozitatea?

Într-adevăr, virtuozitatea e asociată adesea cu viteza și capacitatea de a aborda cele mai dificile piese, dar pentru mine tehnica pură este doar un instrument. Nu are valoare decât dacă servește muzicii. Adevărata virtuozitate este stăpânirea tuturor parametrilor interpretării la pian: bogăția sunetului, varietatea culorilor, subtilitatea frazării, capacitatea de a transmite o emoție sau o idee cu fidelitate. A fi virtuoz nu înseamnă să-ți arăți forța, ci să pui tehnica în slujba poeziei. În acest sens, virtuozitatea nu este o demonstrație, ci o libertate: atingerea unui nivel de stăpânire care permite uitarea constrângerilor tehnice și exprimarea deplină cu sinceritate și imaginație.

Unii pianiști din secolul trecut puteau fi identificați după sunetul lor, iar câteva cazuri foarte cunoscute sunt Emil Gilels, Alfred Cortot, Arturo Benedetti Michelangeli. Credeți că ceva s-a pierdut în felul de a preda pianul? Sau tușeul e ceva cu care pur și simplu te naști?

E adevărat că, atunci când ascultăm înregistrări din secolul trecut, recunoaștem imediat anumite personalități: noblețea lui Gilels, poezia imperfectă, dar atât de umană a lui Cortot sau perfecțiunea sculptată a lui Michelangeli. Azi ai uneori sentimentul unei anumite uniformizări – poate vine din sistemul de învățământ, care pune accentul pe tehnică, pe „cum se face corect”, și mai puțin pe afirmarea unei identități sonore. Dar nu cred că e chiar o fatalitate. Tușeul, sunetul sunt parțial legate de natura pianistului, de sensibilitatea lui fizică și interioară, dar pot și trebuie cultivate prin căutarea unui anumit sunet, lucrul pe nuanțe, ascultarea, experimentarea – nu doar în muzică, ci și în viață.

Astăzi, cu rețelele sociale, suntem influențați de ideea că există o singură manieră „bună” de a trăi. În trecut nu știai ce se întâmplă în viața altora. Cred că epoca s-a schimbat, globalizarea face ca referințele să circule peste tot și e mai greu să te diferențiezi, dar ceea ce contează, de fapt, este sinceritatea și personalitatea artistului. Un pianist care are ceva de spus va găsi întotdeauna un sunet unic pentru a exprima acel lucru.

Cum vedeți evoluția rolului pianistului sau a interpretului de muzică clasică, în general, în secolul XXI, într-o lume dominată de digital și de atenția fragmentată?

Cred că rolul unui interpret s-a schimbat mult azi și continuă să se schimbe. Trăim într-o lume dominată de digital, în care atenția e din ce în ce mai fragmentată. Muzica clasică, care cere timp și concentrare, poate părea puțin în decalaj față de această realitate, dar tocmai aici cred că e misiunea noastră: să oferim un spațiu diferit, aproape o respirație. Pentru că pe scenă nu e vorba doar de a cânta notele, ci de a crea o experiență umană și sensibilă care se sustrage banalității cotidiene.

În același timp, mijloacele digitale sunt o șansă. Ele permit conectarea cu un public mai larg, împărtășirea muzicii cu oameni care nu ar merge niciodată la un concert. Provocarea este să rămânem fideli esenței artei noastre. Cred că rolul interpretului este dublu: să păstreze o tradiție și, în același timp, să dialogheze cu lumea de azi, pentru ca muzica să rămână vie și plină de semnificații.

Ca spectator, care este cea mai extraordinară experiență muzicală pe care ați trăit-o?

E greu să aleg un moment anume ca spectator, dar sunt multe care mi-au rămas în suflet. Astfel de experiențe îmi amintesc de ce facem muzică – datorită acestei legături directe, aproape magice, între artist și public. Nu e vorba doar de perfecțiunea tehnică, ci de acea intensitate imposibil de exprimat în cuvinte. Să asist la asemenea momente este pentru mine o sursă de inspirație permanentă. Dacă ar fi să aleg, totuși, cred că ar fi atunci când am văzut la Royal Opera House o producție cu Wozzeck.

Chopin rămâne un compozitor central pentru dumneavoastră. Primul disc apărut la Deutsche Grammophon cuprinde înregistrări din Concursul Chopin. Ați publicat un al doilea disc, Waves, cu muzică de Rameau, Ravel și Alkan, apoi al treilea, cu Anotimpurile lui Ceaikovski. Ați vrut cumva să nu înregistrați exact ce aștepta toată lumea, adică Chopin? Să evitați să deveniți pentru public un specialist în Chopin?

Chopin este, desigur, o figură centrală în viața mea de muzician, iar concursul a întărit această legătură. Dar de la început nu am vrut să mi se atribuie această etichetă. Este o onoare imensă să fiu recunoscut în acest repertoriu, dar muzica e mult mai vastă, iar curiozitatea mă duce mereu în alte direcții. De aceea, după discul de la concurs, am ales să explorez alte universuri cu Waves. Era acolo ideea de fluiditate, de mișcare, dar și de diversitate: Rameau, Ravel și Alkan – trei lumi foarte diferite, care arată alte fațete ale personalității mele artistice. Cu Anotimpurile lui Ceaikovski, am mers într-o altă direcție, mai narativă, mai intimă. Cele 12 luni ale anului sunt un fel de jurnal intim personal, pe care încerc să-l citesc în timpul turneelor – să am o călătorie prin tot anul în cele 40 de minute cât durează Anotimpurile nu e deloc rău. În fond, ceea ce mă motivează este să construiesc un parcurs care să rămână fidel curiozității și plăcerii mele de a cânta, mai degrabă decât să răspund doar așteptărilor publicului. Chopin va fi mereu prezent, dar vreau ca fiecare proiect să deschidă o nouă ușă.

Pe prima pagină a site-ul dumneavoastră există o cugetare care îndeamnă la reflecție: What we have in common is our difference.

Poate părea paradoxal pentru unii, dar pentru mine e simplu. Ceea ce ne leagă unii de alții nu e faptul că suntem identici, ci, dimpotrivă, că suntem diferiți. Cred că fiecare poartă o poveste, o sensibilitate, o identitate unică, iar în muzică acest lucru e și mai adevărat: doi pianiști pot cânta aceeași lucrare, dar nu vor avea niciodată exact același sunet, aceeași frazare, aceeași viziune. Epoca noastră are tendința să uniformizeze, oamenii caută modele sau standarde pentru a fi acceptați. Dar ceea ce ne îmbogățește și ne unește cu adevărat sunt diferențele. Asta am vrut să exprim prin acea frază: să celebrăm diversitatea ca pe un teren comun.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.