Festivalul Enescu 2025 / Between Worlds: interviu cu Avi Avital despre mandolină, tăcere și puterea tradițiilor

Primul mandolinist care a semnat un contract cu Deutsche Grammophon, Avi Avital este astăzi unul dintre artiștii ce redefinesc percepția asupra acestui instrument. Născut în din Be’er Sheva, unde a descoperit fascinația pentru mandolină, și format apoi în Italia, el și-a construit un parcurs artistic între tradiție și modernitate. Proiectul său Between Worlds reunește repertorii clasice și populare din diferite culturi, propunând o punte între lumi și sensibilități. Revenit la București în 2025, Avi Avital a adus pe scenă un program ce combină virtuozitatea și rafinamentul clasic cu energia autentică a tradițiilor. Pentru el, muzica nu înseamnă doar sunet, ci și tăcerea dintre note – acea clipă intensă în care emoția devine palpabilă.

V-ați născut la Be’er Sheva, în Israel. Când ați început studiul mandolinei? Ce v-a emoționat de la început la acest instrument?

Am văzut pentru prima oară o mandolină în apartamentul vecinilor mei, pe când eram foarte mic. Îmi amintesc fascinația de atunci, care nu m-a părăsit nici acum. Ce m-a cucerit a fost simplitatea aparentă a felului în care se nasc sunetele – imediat și direct. Nu e deloc simplu, de fapt, dar senzația de imediat e extraordinară. Pui degetul sau plectrul – o simplă bucată de plastic – pe coardă, și sunetul apare instantaneu, aproape magic. Încă îmi amintesc cum m-am îndrăgostit de asta copil fiind. Chiar și azi mă emoționează să ciupesc o coardă și să aud vibrația care prinde viață. Mă entuziasmează de fiecare dată. Este ceva universal. În toate culturile lumii există instrumente cu coarde ciupite, e un gest foarte primar, străvechi. Și ceea ce mă încântă e că această vechime se simte chiar și atunci când cânt muzică contemporană.

Ce discuri v-au influențat copilăria și adolescența?

Cele șase sonate și partite pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach cu Arthur Grumiaux. Nu am mai ascultat această înregistrare de mult timp și mă întreb cum mi s-ar părea acum dacă aș reasculta-o. Pe atunci locuiam într-un orășel, la Be’er Sheva, în sudul Israelului. Părinții mei nu erau muzicieni, așa că eram doar eu, care mergeam la magazinul de muzică să cumpăr CD-uri. Țin minte că secțiunea de muzică clasică era extrem de mică și nu știam mare lucru despre acest univers. Un prieten mi-a spus: „Cumpără sonatele și partitele de Bach. Ia neapărat înregistrarea asta!” Și atunci cred că m-am îndrăgostit de muzică – și, firește, de felul în care cânta Grumiaux.

După ce ați studiat în Israel, ați plecat în Italia, unde ați studiat la Conservatorul „Cesaro Pollini” din Padova. Care sunt cele mai importante lucruri descoperite acolo?

Am studiat cu celebrul mandolinist Ugo Orlandi. M-am mutat în Italia pe la 23 de ani și cred că aceia au fost anii în care, după terminarea studiilor universitare la Jerusalem Academy of Music, am început cu adevărat să mă formez – nu doar ca artist, ci și ca persoană. Sunt anii în care te construiești ca adult, ca personalitate. M-am simțit extrem de norocos să trec prin această etapă în Italia, pentru că este un loc care celebrează arta și acordă o mare valoare esteticii și frumuseții. Cultura de acolo știe să onoreze aceste lucruri într-un mod foarte sănătos: fiecare colț de stradă are frumusețea lui, fiecare orășel e încântător, fiecare farfurie care îți este pusă dinainte e delicioasă. Totul respiră frumusețea vieții. Pentru un artist, tocmai asta e esențial: să transpună acea bucurie și acele emoții intense în concerte, să le recreeze pentru public.

Tot atunci am descoperit și cât de bogată și de diversă este cultura locală din Italia, lucru care a avut o influență directă asupra proiectului pe care îl aducem acum la București, Between Worlds. Înainte să mă mut acolo, priveam Italia ca pe o unitate – bucătăria italiană, limba italiană, muzica italiană. Dar trăind acolo, am înțeles că fiecare regiune are propria identitate: dialectul, obiceiurile, chiar și rețetele. Eu am locuit la Pavia, la 30 km de Milano, și acolo aveau un accent diferit, un dialect ușor diferit și, bineînțeles, o rețetă „corectă” pentru risotto, în contrast cu cea „greșită” din Milano – și invers. M-au încântat aceste nuanțe culturale și felul în care oamenii își celebrează tradițiile.

În alte părți ale lumii vezi mai degrabă uniformitate: aceleași magazine, aceeași mâncare, aceleași haine. Desigur, și lucrul ăsta își are rostul lui, mai ales într-o lume globalizată. Dar păstrarea acestor diferențe și tradiții, atunci când se face într-un mod sănătos, e ceva de mare valoare. Aceasta a fost ideea de bază a proiectului nostru Between Worlds: să aducem culturi străvechi într-un context modern.

Sunteți primul mandolinist care a încheiat un contract cu Deutsche Grammophon. Al doilea disc al dumneavoastră, Between Worlds, cuprinde muzică bulgară, galeză, sefardă și klezmer. Ce au în comun, muzical vorbind, piesele sefarde și piesele klezmer, cu cele două limbi atât de diferite ale lor: ladino și idiș. Și ce le diferențiază?

Primul pas a fost al doilea meu album la Deutsche Grammophon, din 2014, intitulat Between Worlds. Acolo a apărut pentru prima dată ideea de a crea o punte între muzica clasică și cea tradițională. Acum doi ani am format un nou ansamblu numit Between Worlds, inspirat de conceptul albumului. Cu el am venit, acum doi ani, și la Festivalul Enescu, cu programul Black Sea. Luna trecută am lansat un nou album, Between Worlds: Song of the Birds, care include și cântece ladino. Îi invit pe ascultători să-l descopere – se găsește pe toate platformele de streaming și în format fizic. Titlul albumului, Song of the Birds, trimite și la tradiția evreiască. Eu am rădăcini sefarde, iar această tradiție a evoluat diferit, în funcție de zonele culturale în care s-a dezvoltat. Muzica sefardă, în ladino, poartă amprenta muzicii spaniole, în timp ce klezmerul este mai apropiat de cea balcanică și est-europeană. Toate împărtășesc un fel de ADN comun, pe care muzicologii îl pot defini mai bine decât mine. Pe acest album am înregistrat cinci cântece ladino, foarte apropiate de inima mea, dar în aranjamente noi. Le-am încredințat compozitorului Jonathan Keren, rugându-l să își imagineze că este un fel de Béla Bartók contemporan. Nu să copieze, ci să pornească de la ideea lui Bartók: de a culege melodii tradiționale și a le transforma prin contrapunct, armonie și structură într-o muzică ce are complexitatea și rafinamentul muzicii clasice. Și exact asta a făcut cu aceste cântece ladino.

Ca spectator, care sunt concertele cele mai extraordinare la care ați asistat?

Îmi amintesc câteva concerte care mi-au schimbat viața. Primul care îmi vine în minte este ciclul Călătorie de iarnă de Schubert, cu Christian Gerhaher și Daniel Barenboim la pian. Era la Berlin, era iarnă, gri, mohorât și frig. Era un matineu de duminică, iar interpretarea a fost cea mai intensă Călătorie de iarnă pe care am auzit-o vreodată. Totul se potrivea perfect. Mă aflam de puțină vreme în Germania și abia începeam să înțeleg limba, să înțeleg de unde vine această muzică, iar asta a completat experiența într-un mod profund. Desigur, unul dintre CD-urile mele preferate fusese Călătorie de iarnă cântat de Dietrich Fischer-Dieskau, dar îl ascultasem acasă, în Be’er Sheva, la 40 de grade. Era complet altceva. Acum, iarna, trăiam pe pielea mea sensul acelei „călătorii de iarnă”.

Și cea mai intensă emoție trăită pe scenă?

Cred că experiențele pe care le avem acum cu ansamblul Between Worlds sunt cu adevărat speciale, pentru că în fiecare program colaborăm cu un artist invitat, un adevărat maestru al tradiției sale, un cântăreț de folclor. La București, de exemplu, o aducem pe Alessia Tondo, maestră a folclorului sud-italian, care va cânta tarantele și pizziche.

Este pur și simplu uimitor, pentru că noi stăpânim în profunzime muzica clasică, cu nuanțele și mecanismele ei, iar apoi împărțim scena cu un muzician care a dedicat la fel de mult timp și energie perfecționării într-un alt gen muzical, care nu este deloc „specialitatea” mea. Punând aceste lumi împreună, se creează o experiență incredibilă.

Pentru mine este o lecție continuă. Chiar și atunci când cred că știu multe despre muzică, apar artiști din alte genuri care evocă emoții intense printr-o abordare complet diferită. Creează muzică în același fel, dar cu un mecanism diferit, și mă trec fiorii doar când mă gândesc la acest lucru. În același timp, învăț enorm din astfel de întâlniri.

Într-un interviu recent ați vorbit despre importanța tăcerii dintre sunete. Ce muzicieni v-au impresionat în această știință a utilizării tăcerii? Îmi vin în minte doi pianiști: Artur Schnabel și Glenn Gould.

Cred că fiecare mare artist are propria știință a tăcerii. Îmi vin în minte/ Mă gândesc la câteva momente care m-au inspirat: de pildă, Barenboim, pe care l-am văzut dirijând – iar asta e ceva ce, într-o înregistrare, poți doar să intuiești. Sau clarinetistul Giora Feidman, gigantul interpret klezmer alături de care am avut bucuria să merg în turneu – de la el am învățat enorm despre cum tăcerea dă viață sunetului.

Noi, muzicienii, ne concentrăm toată viața pe cum să facem sunetul mai frumos, mai bogat, mai colorat. Dar simt că următorul pas este să înțelegi cum sunetele încadrează tăcerea, și nu invers. Cele mai intense momente pentru mine sunt adesea la finalul unei piese – sau chiar înainte să înceapă. Acele clipe când o mie sau două mii de oameni stau împreună în liniște și lasă experiența să-i cuprindă. Atunci vibrez cel mai puternic.

Ca muzician, ai și puterea de a modela aceste momente: să închei o piesă într-un fel care prelungește emoția, să controlezi momentul astfel încât aplauzele să izbucnească doar după acea tăcere de două secunde, care pare eternă. La fel se întâmplă între părțile unei lucrări, înainte ca muzica să înceapă sau – cum ați spus despre Glenn Gould – între note. Tăcerea dintre note creează accentele. Sunt, pentru mine, clipele cele mai încărcate emoțional dintr-un concert.

Cu ce muzician din secolul XX v-ar fi plăcut să cântați?

Cu un cântăreț, cred… Da, dacă aș putea alege, ar fi Dietrich Fischer-Dieskau. Îmi plac muzicienii la care vezi că nu depun niciun efort când fac muzică, ca și cum ar fi cel mai natural lucru din lume. Iar pentru mine vocea este o categorie supremă, care întotdeauna m-a fascinat: nu există lemn, coarde între tine și muzică. Nu voi deveni niciodată cântăreț, evident, dar privesc această formă de expresie ca pe ceva suprem. Noi, instrumentiștii, trebuie mereu să ne confruntăm cu acordajul, cu mecanica instrumentului. Sigur, cântăreții îți vor spune că nici pentru ei nu e ușor, dar, în imaginația mea, cei care o fac atât de natural, fără niciun efort aparent – ca Fischer-Dieskau –, ating un nivel aparte. Cu siguranță, există și azi cântăreți extraordinari, dar acel fel de naturalețe rămâne pentru mine idealul.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.