Mihai Mănescu: „Legendele pot încă să funcționeze ca busolă emoțională pentru copiii de azi”

Romanul de aventuri Comoara lui Harap-Alb de Mihai Mănescu, publicat la editura Humanitas Junior, cu ilustrații de Bianca Bratu, a fost recompensat cu premiul Cartea de literatură pentru copii a anului, în cadrul celei de a doua ediții a Premiilor Cărturino. În curând, va fi adaptat pentru marele ecran, în regia lui Igor Cobileanski. Am discutat cu autorul despre acest roman, dar și despre particularitățile de astăzi ale climatului informațional în care cresc copiii și despre cum ajung basmele românești la ei:

Încă de la primele pagini ale cărții se creează mult suspans și cititorii sunt ținuți cu sufletul la gură. Teama de accident este una dintre cele mai puternice și des întâlnite angoase. Ai în general mai multe variante de început atunci când vrei să captezi atenția cititorilor încă de la primele rânduri? 

Pentru mine, începutul unei povești este esențial. Lucrez mult cu structura narativă, în special cu „Călătoria eroului”, și știu că primele rânduri sunt, de fapt, un pact cu cititorul. Dacă nu reușești din prima să captezi atenția și să setezi tonul corect, e foarte greu să mai recuperezi pe parcurs. Cititorii, în special cei tineri, nu prea mai au răbdare să aștepte să descopere povestea, așa că trebuie să o pornești cât se poate de repede. 

În ceea ce mă privește, de obicei caut un început care să aibă un impact emoțional puternic și un rol clar în construcția poveștii. Îmi plac deschiderile care te pun imediat într-o stare de tensiune, care arată concret ce îi lipsește personajului principal. În cazul romanului Comoara lui Harap-Alb am știut de la început că primul capitol va fi cel al accidentului. Nu am avut alte variante. Nu e un moment dramatic ales de dragul dramatismului, ci o alegere de structură: lipsa personajului principal trebuie să fie vizibilă încă din primele pagini, pentru ca cititorul să înțeleagă de ce începe călătoria și ce îl mână în luptă pe eroul principal.

În alte povești, explorez mai multe variante de început. Încerc să găsesc acel moment-cheie care introduce cel mai bine personajul, lumea din jurul lui și conflictul interior. Pentru mine, începutul trebuie să conțină deja informații esențiale despre miza întregii povești.

Unele situații prin care trec personajele reflectă niște realități dificile ale zilelor noastre – raporturile de putere, bullyingul… Cum te-ai documentat pentru a crea situațiile, contextele și personajele?

Fiind activ de ceva vreme în zona educației, am avut contact direct cu realitățile din școli. Am lucrat în proiecte cu profesori, părinți și copii și am ascultat multe povești reale, care mi-au rămas în minte. Acolo vezi cum funcționează, de fapt, raporturile de putere, cum apare bullyingul, cum reacționează copiii când se simt excluși sau nevăzuți.

Pentru mine, literatura pentru copii trebuie să fie în primul rând relevantă. Dacă nu vorbește despre ce trăiesc tinerii cititori acum, în 2025, atunci e doar decor sau o poveste care-i mulțumește pe părinți. Copilăria mea și a celor din generația mea este extrem de diferită față de cea a copiilor de astăzi, așa că încerc să mă detașez cât se poate de experiențele copilăriei mele și să construiesc situații recognoscibile pentru copiii de astăzi. Și ce mi se pare cel mai important, construiesc personaje care nu sunt perfecte, dar care simt, greșesc, se schimbă și evoluează.

Personajele din Comoara lui Harap-Alb sunt construite cu atenție și au coerență narativă. Nu scriu la întâmplare. Fiecare personaj are un rost clar în poveste, dar și o identitate proprie, recognoscibilă. Dacă un copil se regăsește în Horia, Leti sau chiar în Lupi, și începe să-și pună întrebări despre sine sau despre ceilalți, atunci cred că povestea mea și-a atins scopul.

Mai știi când te-ai întâlnit pentru prima oară cu opera lui Ion Creangă și, în mod special, cu Povestea lui Harap-Alb?

Nu mai știu exact când m-am întâlnit prima dată cu Povestea lui Harap-Alb. Probabil ca toți copiii, în școală, la orele de română. A trecut oarecum pe lângă mine. Era acolo, în fundal, dar nu m-a atins cu adevărat. Și cred că asta spune ceva despre cum ajung basmele românești la copiii de azi. Mulți dintre ei cresc cu Harry Potter, Percy Jackson sau Nevermoor, și când dau de textele clasice din literatura română, le simt îndepărtate, prea formale, fără miză personală și lipsite de relevanță.

De asta am simțit nevoia să reinterpretez povestea lui Creangă. Mi-am dorit să spun o poveste în care Harap-Alb să revină, la propriu, în lumea noastră, îmbătrânit, dar încă încăpățânat să creadă în magie. E un personaj viu, nu doar o amintire literară, și îi cere ajutorul unui băiat de 13 ani care tocmai a trecut printr-o traumă profundă. Împreună, pornesc într-o aventură care nu e despre zmei sau fiare fantastice, ci despre cum treci prin durere, cum găsești speranță în prietenie și cum legendele pot încă să funcționeze ca busolă emoțională pentru copiii de azi.

Textul tău e și un labirint de idei și posibilități, problematizează ceea ce se poate întâmpla cu persoanele în vârstă, deriva, lipsa contactului cu realitatea, izolarea, abuzurile, dar și energia și speranța cu care vin cei tineri, în căutarea unor surse de speranță și rezolvare la problemele mari ale omenirii. 

Mi-am dorit ca romanul Comoara lui Harap-Alb să vorbească despre ce facem cu poveștile vechi, dar și despre ce facem cu oamenii vechi. Harap-Alb e aici un bătrân despre care nu știm sigur dacă e nebun sau chiar spune adevărul. Trăiește singur, într-o casă dărăpănată, izolat, ignorat. Mi se pare că asta spune ceva despre felul în care societatea românească privește bătrânețea. O pune între paranteze, o ascunde, o caricaturizează sau o elimină din peisaj.

În același timp, bătrânul Harap-Alb nu e doar victimă. E un om care a trăit, care cunoaște lucruri, care a iubit, care a pierdut. Și mai are o misiune de dus la capăt. El are nevoie de copii nu doar ca să-l ajute, ci ca să creadă din nou în el. Aici apare sensul profund al relației dintre generații: bătrânii aduc povestea, dar copiii o reactivează. Iar când cei mici aleg să creadă în el, nu o fac doar din naivitate, o fac pentru că vor să repare ceva. Să înțeleagă lumea, să salveze o bucățică din ea. Și asta mi se pare frumos: că la 13 ani, chiar dacă ai în tine experiențe sau frici pe care adulții de cele mai multe ori le subestimează, ai vârsta la care ai puterea să crezi că o comoară chiar există. Nu una cu diamante sau smaralde, ci una care schimbă ceva în tine sau în ceilalți. Și ai curajul să pornești după ea. E o formă de speranță pe care doar copiii o mai au cu adevărat și pe care noi, adulții, am face bine s-o luăm în serios.

Te (și) distrezi când ești împreună cu personajele trasându-le viitorul, modificându-le trăsăturile, structurându-le? 

Pentru mine, totul pornește de la structură. Nu mă apuc să scriu până nu înțeleg foarte clar arcul fiecărui personaj și rolul lui în ansamblu. Sunt un mare admirator al lui Joseph Campbell, așa că lucrez constant cu structura „Călătoriei eroului”, pentru că oferă un cadru solid în care pot construi tensiune, evoluție și sens. E un instrument care mă ajută să construiesc personaje care trec prin transformări reale, nu doar prin întâmplări.

Un alt element pe care îl folosesc foarte mult este arhetipul. Acesta mă interesează nu ca o etichetă a personajului: Mentorul, Umbra, Paznicul Pragului, ci ca o funcție dramaturgică ce pune în mișcare protagonistul. Îmi place să văd cum se modifică aceste roluri pe parcursul poveștii. De exemplu, în Comoara lui Harap-Alb, Harap-Alb e un Mentor atipic, fragil, care are și el propriul arc interior, dar asta nu înseamnă că pe parcursul romanului nu se transformă și nu îndeplinește și alte roluri, chiar și pe cel de erou.

Nu scriu niciodată fără să am o direcție. Îmi place să știu de ce e acolo fiecare scenă, fiecare replică, fiecare decizie a personajului. Când simt că structura e solidă, pot să merg mai departe și să-i las pe cei din poveste să respire. Dar dacă fundația nu e clară, totul se clatină. Așa că da, mă entuziasmează să le trasez destinul, dar într-un sistem clar, coerent, cu reguli bine structurate. Pentru mine acolo începe adevărata libertate.

„Trebuie să fii cine ești tu”, spune un personaj. Pentru mulți, acesta e unul dintre cele mai grele lucruri din lume! Cum ai găsit particularitățile și identitatea personajelor tale?

Trăim într-o societate obsedată de ideea de autenticitate, dar paradoxul e că mulți o caută în rețete. Vor un panaceu, o scurtătură, o formulă sigură care să le spună cum să fie „ei înșiși”. Dar autenticitatea nu vine din exterior. E în fiecare dintre noi, și apare în momentul în care avem curajul să ne expunem, să fim vulnerabili, să luptăm pentru ce credem, să ne asumăm visurile, chiar dacă par imposibile. Când nu te mai sperie ce zic X sau Y despre tine, proiectul sau visul tău, abia atunci începi cu adevărat să fii tu. Și asta, în lumea de azi, e o armă rară și foarte valoroasă.

Asta e și povestea lui Sebastian. Și, într-o anumită măsură, și a mea. Mi s-a spus de multe ori că nu se poate. Că nu am cum să duc la capăt un proiect, că nu sunt fonduri pentru proiectul meu, că sunt prea mic pentru un proiect atât de mare. Dar exact genul ăsta de neîncredere m-a motivat. M-a forțat să găsesc o voce, să îmi asum drumul, chiar și atunci când părea greu de dus. Iar odată cu această determinare vine și ceva esențial: încrederea în tine. Nu cea arogantă, ci aia tăcută, care te ține pe drum, motivat. Și care, într-un fel, cred că e cheia întregii povești.

Una dintre nevoile esențiale ale copiilor este să fie crezuți și ascultați, indiferent de cât de ciudate pot arăta circumstanțele. Adulții uită însă deseori cum gândesc copiii! E o carte pe care o recomanzi și adulților, să vadă unele situații prin ochii copiilor?

Eu am spus mereu că adulții ar trebui să se apuce să citească mai multă literatură pentru copii. Nu ca să evadeze, ci ca să învețe din nou să vadă lumea fără filtrele cinice pe care le acumulăm odată cu vârsta. Copiii au un mod direct, radical și extrem de sincer de a percepe realitatea. Iar una dintre cele mai mari nevoi ale lor e să fie ascultați și crezuți, chiar și atunci când ceea ce spun pare „absurd” din perspectiva unui adult.

Comoara lui Harap-Alb e și pentru adulți. Pentru toți cei care vor să-și aducă aminte cum e să fii copil. Adică despre cum să-ți fie teamă, dar să mergi mai departe sau despre cum să speri chiar și atunci când nimeni nu te ia în serios. Dacă un adult citește cartea, e posibil să înțeleagă mai bine cât de important este să nu desconsidere fricile, pasiunile sau poveștile unui copil. Pentru că, uneori, în spatele fanteziei sau al jocului, copiii spun lucruri profund adevărate. Problema e că noi, adulții, de multe ori nu mai avem răbdarea sau atenția să le auzim.

„Oamenilor le plac poveștile neobișnuite” spune personajul principal. Ce fel de povești neobișnuite te-au inspirat când erai de vârsta personajelor tale?

Adevărul e că citesc mai multă literatură pentru copii acum decât citeam la 12 ani. Atunci nu aveam acces la cărțile la care au acces astăzi copiii de 12 ani. Abia ca adult am descoperit cât de puternice pot fi poveștile bine scrise pentru copii și adolescenți. Două cărți care m-au marcat profund și care, cred eu, se simt în tot ce am scris până acum sunt Chemarea monstrului, de Patrick Ness, și Cartea cimitirului, de Neil Gaiman. Sunt povești despre speranță, durere, pierdere, curaj, dar spuse cu sinceritate, fără menajamente, exact așa cum copiii merită să li se vorbească. Și da, sunt neobișnuite. Dar tocmai de aceea rămân cu tine. 

Comoara lui Harap-Alb a primit premiul Cartea de literatură pentru copii a anului, în cadrul celei de a doua ediții a Premiilor Cărturino. Cât de importante ți se par aceste premii pentru scriitori și ilustratori? 

Am fost sincer surprins când Comoara lui Harap-Alb a primit Premiul Cărturino. Nu pentru că n-aș fi crezut în carte, ci pentru că nu mă așteptam să fie chiar „cartea de literatură pentru copii a anului”. Dar recunosc, astfel de distincții contează. Sunt forme de validare și confirmare care îți dau curaj și încredere în ceea ce scrii. În plus, ajută enorm la vizibilitatea unei cărți: creează notorietate, deschid uși, ajută povestea să ajungă mai repede la cititori.

În cazul romanului Comoara lui Harap-Alb, premiul a devenit și un atu important pentru proiectul de film, fiindcă ecranizarea cărții urmează să se filmeze în 2026, iar o astfel de recunoaștere adaugă un plus semnificativ de legitimitate pentru poveste.  

Cred și că Premiile Cărturino sunt o motivație reală pentru scriitorii și ilustratorii de cărți pentru copii. Ca în orice competiție, premiile îți dau un impuls să mergi mai departe și, poate cel mai important, te fac să simți că efortul tău e văzut și apreciat. Iar pentru asta sunt extrem de recunoscător. 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.