interviu | Elena Racu: „Pentru că mi-am dorit să călătoresc cu orice preț, am făcut compromisuri”

Elena Racu este o călătoare cu acte în regulă, cu zeci de ștampile colecționate pe pașaport și mii de kilometri adunați pe hartă. 

Timp de 10 ani și-a pus energia în a construi comunități, în ONG-urile din Iași. Dar, dincolo de birou, viața îi curgea pe alte coordonate: a gustat Europa la pas, cu autostopul, cu cortul în spate sau de pe bicicletă, mereu după orizonturi noi. A călătorit fie cu grupuri de prieteni mari, fie doar în doi, fie singură. În 2020, a pășit pentru prima dată în Asia, mai exact în Vietnam, descoperind ulterior că Asia este un alt „acasă”. 

Din întreaga Asie de Sud și Est, doar China și Laos îi mai lipsesc pentru a putea spune că a văzut toată acea parte a continentului. Iar din puzzle-ul țărilor mari din America Latină, Brazilia și Bolivia sunt încă pe lista de descoperit.
În rest, din Mongolia până în Japonia și în Indonezia, din Mexic până la capătul lumii,  Elena a descoperite aceste locuri ori din rolul unui turist care fuge să le marcheze pe toate, sau a stat mai tihnit, într-un ritm de slow-traveling, pentru a trăi mai bine cultura locală.  Este  la fel de fericită fie că se pierde în piețe aglomerate, rătăcește prin jungle sau doarme la cort în deșert.

În ultimii ani, Elena a fost mereu pe drum, petrecând între 3 și 9 luni legate explorând lumea. A trăit pe pielea ei ce înseamnă să-ți porți casa într-un rucsac și să te bazezi adesea pe bunăvoința sau curiozitatea celor întâlniți întâmplător. Și-a testat limitele de confort și s-a lăsat provocată de necunoscut, de la drumurile lungi cu autostopul până la cine improvizate în bucătării străine.

Astăzi, după tot acest exercițiu de libertate și adaptare, a transformat pasiunea pentru drum într-un proiect dedicat celorlalți: Freckles, prin care organizează aventuri pentru oameni dornici să exploreze țări exotice și să simtă pe pielea lor ce înseamnă să descoperi lumea altfel. Construiește punți între oameni, locuri și povești și îi invită pe ceilalți să afle cum este lumea dincolo de granițele Europei.

Ce conțin drumurile pentru tine?

Drumurile pentru mine sunt o promisiune a noutății. A multor posibilități. Și gândul lor vine cu mult entuziasm. Fiecare plecare la drum este ca o filă albă a romanului vieții mele pe care o voi umple cu multe amintiri. Rătăcirile mele devin pagini bogate în detalii și povești, la care revin mereu cu gândul.

Îmi place să pornesc cu ghiozdanul în spate, să am un plan doar cu unde vreau să ajung ca destinație principală și să accept că necunoscutul poate să mă întoarcă pe dos, dar să mă și recompună în variante ale mele mai curajoase.

Drumurile sunt, pentru mine, cel mai sincer mod de trăi pe deplin: cu ochii larg deschiși spre orinzonturi noi și cu inima pregătită pentru orice. Necunoscutul zilei de mâine vine la pachet cu mult entuziasm, dar în paralel trăiesc și cu multă anxietate, pentru că nu știu exact cum voi putea gestiona totul.

Călătoria schimbă multe. Pentru tine ce schimbă?

Călătoriile mi-au sedimentat câteva percepții despre mine.
Mi-au demonstrat că sunt rezilientă. Faptul că am reușit să trec peste provocări de tot felul, să mă descurc unde nu știam limba sau să găsesc soluții la probleme care mi-au oprit inima, mi-a arătat că pot face față situațiilor dificile. 

Drumurile lungi pe care am fost nu au însemnat doar peisaje superbe și experiențe delectabile. Am rămas blocată prin țări, am negociat cu instituții ale statului, m-am plimbat la poliție și procuratură, a trebuit să mă feresc de abuzurile poliției, am avut accidente din care încă nu-mi vine să cred că m-am ridicat. 

Cred că reziliența asta e unul dintre cele mai valoroase skill-uri pe care le poți avea în viață. Și am realizat că sunt puțin mai liniștită, știind că pot face față multor provocări, oriunde m-aș afla. Viața de acasă mi-a adus și ea partea ei de încercări, desigur, dar călătoriile m-au expus la alte tipuri de probleme. 

Am devenit mai flexibilă și adaptabilă. Pentru că mi-am dorit să călătoresc cu orice preț, am făcut compromisuri. Mi-am asumat experiențe aventuriere despre care știam că o să vină la pachet cu multe nescunoscute și situații inconfortabile. Am plecat la drum fără să știu unde voi pune capul, am montat cortul la două noaptea în curțile oamenilor, între stânci, pe munți, pe plaje, am împărțit mașina cu străini, am acceptat condiții modeste și am încercat mâncăruri în locuri pe care, dacă le-aș fi văzut în România, le-aș fi trecut cu privirea, din cauza condițiilor de salubritate. Practic, dorința de a explora lumea, m-a modelat să fiu mai deschisă și disponibilă pentru schimbare.

Cu fiecare drum, parcă m-am așezat mai bine în mine însămi, pentru că am devenit mai confortabilă cu disconfortul. Îmi displace rutina și totuși, uneori „drumurile” m-au zguduit mai mult decât mi-aș fi dorit. 

Mulți oameni văd viața „pe drumuri” ca pe o vacanță continuă, dar realitatea este cu totul diferită. În spatele fiecărei destinații stau numeroase ore de documentare, planificare, organizare. Timpul petrecut în tranzit, mutarea dintr-un loc în altul și eterna rutină „fă bagajul, desfă bagajul” pot deveni, la un moment dat, obositoare și chiar iritante. Este ca un part-time job, uneori overwhelming și îmi este greu să găsesc echilibrul între orele de lucru, de explorare, necesitatea de a fi pe drumuri și odihna, pe care corpul o cere. Te desparți de oameni care au fost balsam pentru suflet, pierzi sentimentul de apartanență, bagajul poate să fie prea greu de dus, pot exista episoade de singurătate. Toate acestea se pot întâmpla simultan și se resimt puternic în corp. 

Viața pe drumuri cere efort, răbdare și autocontrol. Nu doar spontaneitate și entuziasm, ci și disciplină și grijă față de tine. 

Deși unele schimbări s-au simțit ca niște rupturi foarte puternice, fiecare plecare, fiecare reconfigurare de plan sau renunțare a devenit un exercițiu de adaptare și blândețe față de mine însămi. Chiar dacă anxietatea încă apare, am învățat să o privesc cu mai multă acceptare și să dau timp procesului prin care vechiul se topește și lasă loc pentru mai multă liniște.

Simt că pot să cuprind mai ușor schimbările, cu mai puțină durere și mai multă încredere că îmi pot recăpăta echilibrul.

Când ai plecat de la turist la călător?

Sunt convinsă că poți fi călător chiar și fără să pleci fizic de acasă. Contează cu ce întrebări pornești la drum, cu ce deschidere și sete de a înțelege. Pentru mine, a fi călător înseamnă să porți mereu în tine curiozitatea, dorința de a descoperi, de a pune întrebări și de a trăi fiecare experiență cu ochii larg deschiși. Să nu cauți răspunsurile ușoare, ci că sapi în sensul lumii în care te afli. A fi călător e mai mult despre atitudine, deschidere și profunzime, și nu neapărat despre mișcarea în spațiu.

Cred că am fost mereu călătoare. Curiozitatea este busola mea încă din copilărie. Îmi amintesc cum îl copleșeam pe tata cu valuri de întrebări, până ajungea să-mi dea răspunsuri inventate, pentru că nu știa cum altfel să-mi potolească setea.

Niciodată nu m-am mulțumit doar cu ce era la suprafață sau în jurul meu. Am purtat mereu cu mine întrebarea “ce se întâmplă dincolo de granițele mele?”, fie că era vorba de lumea de afară, de casele altor oameni sau de poveștile ascunse ale unor clădiri anonime. Mă fascinează oamenii și felul lor de a fi, diferențele mărunte sau esențiale dintre noi. Cred că, în esență, identitatea mea de călător n-a ținut niciodată de un loc, ci de felul în care privesc lumea și aleg să navighez prin ea. Poți să ajungi într-un loc nou și să spui doar că ”uite ce mizerie există, ce insalubru este, mâncarea nu are gust, cazările sunt scumpe”, dar tu mânânci doar la restaurante pentru turiști și cauți doar mega confort. Nu e nimic greșt în a nu-ți plăcea un loc, pentru că am cunoscut câțiva oameni care consideră că țările din Asia de sud-est „sunt nasoale și abia așteaptă să ajungă acasă”, dar ei aveau așteptarea să trăiască ca în Europa, pe când coorodnatele vieții sunt diferite în această parte a lumii. 

Îmi place să caut dedesubturile lumii, să înțeleg cât mai multe despre un loc, inclusiv să pășesc în umbrele unei destinații. Care sunt problemele societății respective? Cum afectează turismul dezvoltarea locală? Cum putem să avem o amprentă cât mai mică în drumurile noastre?

Care sunt țările care ți-au rămas aproape de suflet?

Toate au venit cu poveștile lor proprii și nu aș da timpul înapoi, să șterg experiența anumitor locuri. Până și țările care au venit cu experiențe mai puțin plăcute, tot au contribuit la modelarea ma. Dar țările la care mă întorc cu gândul foarte des sunt: 

• Vietnam – pentru forfota străzilor, mâncare, munții de carst, străduțele cu miros de supă și oamenii care mi-au părut prietenoși. Pe alocuri erau și puțin comentatori la adresa mea :)), dar m-am amuzat de cele mai multe ori, mai ales că nu înțelegeam ce zic, mă ghidam doar după limbajul corpului. Doamnele din Vietnam oricum vorbesc ca și cum te-ar certa tot timpul.

• Sri Lanka – pentru prietenia localnicilor, pentru peisajele fabuloase,, animalele care umblă prin junglă și pe străzile locuite de oameni. Am văzut elefanți sălbatici în parcuri naționale, păunii umblă peste tot, varani liberi pe șosele și câte și mai câte animale.

• Taiwan – pentru contrastul între modern și tradițional și pentru un miros specific pe care nu-l pot reproduce. America mai poartă așa amintire olfactivă. Sunt puține țări pe care să le asociez cu un miros puternic. 

• Japonia – pentru că este un alt univers. Am simțit că am călcat pe altă planetă. Oamenii, tradițiile, regulile, arhitectura, frumusețea țării, disciplina de acolo… toate creează un univers unic.

• Cuba – la fel ca Japonia, s-a simțit ca un alt univers.  Să vezi cum alții încă trăiesc în comunism, stau la cozi pentru rația lunară de orez și carne, să vezi puține magazine și cu rafturi goale… M-am născut în 1989, deci cunosc comunismul mai mult din povești. A fost cutremurător să văd aceste realități în carne și oase. Dar cu toate acestea, există foarte multă muzică și dans în cultura lor. Să-i citez „suntem săraci, nu avem ce mânca, însă nimeni nu ne poate lua muzica și dansul. Este modul prin care noi ne bucurăm de viață.” Te doare stomacul, dar am plecat cu multe lecții de acolo.

Cum se simte sufletul unei țări?

Sufletul unei țări se simte, înainte de orice, prin oameni. E în felul în care te primesc, în râsul pe care-l împart cu tine dintr-o privire sau în tristețea din ochii lor, în gesturile mărunte sau în invitația la o masă de familie. Simți sufletul unei țări din acele conversații întâmplătoare cu localnici, povestite în grabă sau la un ceai. Se mai simte în ospitalitate sau în acea grijă discretă a oamenilor care te face să nu mai fii străin.

Ce iei din fiecare călătorie? 

Din fiecare călătorie rămân, mai întâi de toate, cu o confirmare simplă: oamenii sunt, în marea lor majoritate, buni. Fie că mi-au întins o mână de ajutor când n-am întrebat, fie că mi-au zâmbit pur și simplu pe stradă, am învățat să am mai multă încredere în cei pe care îi întâlnesc. Bunătatea asta anonimă, întâlnită de la un continent la altul, cred că e cel mai de preț suvenir. Am avut și experiențe neplăcute, care s-au dezvoltat într-un scurt PTSD, însă am avut totuși parte de mai multe experiențe pozitive.

Ca obiective fizice colecționez inele. Sunt parte din identitatea mea și port fiecare țară la mână. Sunt ca o mică istorie a locurilor vizitate și conțin  multe dialoguri, povești și nuanțe. Nu am inele chiar din fiecare țară în care am călcat, dar mi-am făcut un obicei să le caut. 

Cel din imagine, colorat, este făcut din hainele reciclate ale indigienilor din munții Argentinei. Cât eram în Mexic, am văzut un inel absolut superb într-un magazin din Oaxaca, la care m-am gândit încontinuu. M-am întors după o zi să-l cumpăr, dar totul era închis. Am reținut de la vânzătoare că era creat de un artist din America Latină și l-am căutat 2 ani de zile pe internet, prin cuvinte-cheie. Și am l-descoperit! Le-am descoperit, de fapt, pentru că erau două surori, din Buenos Aires, care locuiau acum în Mendoza. Oraș în care am și ajuns ulterior, după o întâmplare nefericită în Chila. Dar asta e altă poveste de zis. Am scris din timp artistelor, era fix noaptea învierii în Argentina și una dintre creatoare a venit la mine la cazare, mi-a întins pe masă tot ce avea în colecție și mi-am ales un colier și un inel. 

Cum te pierzi?

Nu-mi este ușor să mă pierd în sensul clasic, pentru că am (aproape) mereu hărțile salvate offline, mi-am făcut un obicei din asta. Totuși, îmi place să părăsesc traseele populare, să ies din zona cunoscută, să văd ce se ascunde pe străzi „fără nume”. 

Ce ai descoperit despre tine?

Că, deși sunt o persoană cu foarte multe frici, de fapt asta mă face curajoasă. Deși călătoresc mult și singură, mi-e mai teamă de o viața plictisitoare și rutinată. 

Curajului nu e despre bravură demonstrativă, ci despre a-mi da voie să simt orice emoție, să admit vulnerabilitatea și să merg mai departe cu ea. Alternativa, o existență în care nu încerc nimic nou, mi se pare infinit mai înspăimântătoare.

Așa am ajuns să mă văd nu ca pe o persoană fără temeri, ci ca pe cineva care știe să le transforme în motoare de creștere. Fiecare drum mi-a arătat că frica nu e capăt de linie, ci doar un pod pe care trebuie pot să-l traversez.

Ce rutine de călător ai?

Negreșit, trebuie să ajung în piețe locale și supermarketuri. Acolo simt că se ascunde ADNul fiecărei țări, în coșuri cu fructe ciudate și rafturi cu cutii colorate de mirodenii pe care le adulmec cu multă satisfacție. Am o colecție imensă de condimente acasă. Îmi place să mă opresc la rafturile de snacksuri, să citesc etichete, să văd ce soiuri de băuturi stranii inventează fiecare țară. Mă fascinează sticlele de sosuri ciudate și dulciurile cu ingrediente necunoscute. Asia are, spre exemplu, o legumă taro, care se folosește în deserturi. Are un gust așa nutty. De obicei e ca o cremă pe care o pun în chifle de pâine dulce sau în înghețată. Ador să mănânc mai orice cu taro. Îmi mai place și pandanul, un extras dntr-o frunză, care este folosit tot în deseturi și aduce la gust a nucă și vanilie.

Pentru mine, piețele și supermarketurile sunt ca niște muzee vii ale fiecărei culturi. Întotdeauna plec de-acolo cu revelația că lumea are mereu ceva nou de oferit.

Un alt ritual atunci când călătoresc este să închiriez un scuter. Îmi aleg pe hartă un punct care sună interesant, apoi mă urc pe scuter și pornesc fără foarte multă planificare. Libertatea pe care o simt când mă plimb prin sate, printre oameni și pe drumuri mai puțin turistice, este, pentru mine, esența unei călătorii reușite. Ador să descopăr viața departe de agitația locurilor turistice, acolo mi se pare că lumea pulsează altfel.

Îmi mai place să găsesc o cafenea frumoasă oriunde ajung. Nu caut doar să beau o cafea, ci urmăresc acel loc care îmi vorbește prin design, atmosferă și detalii. Să pot să mă așez într-un mediu boem, să privesc oamenii, să notez câteva gânduri sau să-mi fac planuri de drum. Aceste momente, în care stau așezat cu mine și cu gândurile mele, se transformă în cele mai frumoase amintiri. Pentru că reușesc să absorb toate detaliile, să-mi spun că sunt norocoasă să mă aflu acolo și să mă relaxez suficient cât să integrez toate aceste energii bune. 

La ce ții foarte mult să se întâmple la fiecare călătorie?

Să încerc cât mai multe din gastronomia locală. Pentru mine, explorarea unei țări începe cu farfuria. Simt că în fiecare gust local descopăr povești, tradiții și arome care nu se aseamănă cu nimic de acasă. Îmi doresc mereu să aflu ce mănâncă oamenii locului, la piață, pe stradă, în restaurante mici sau la mesele improvizate dintr-un colț de piață. Atât bucuria de a încerca mâncăruri noi, cât și curiozitatea de a simți ce înseamnă cu adevărat „acasă” pentru cei de acolo, mă fac să caut neobosită gusturi, combinații și condimente pe care altfel nu le-aș fi descoperit niciodată. Pentru mine, gastronomia e un fel autentic în care lumea își spune povestea.

Să am ocazia să vorbesc cu un localnic. Nimic nu egalează bucuria sau surpriza unei discuții cu cineva care chiar trăiește acolo. Întotdeauna îmi doresc măcar o conversație cu un localnic. Pentru că de la ei aflu nu doar răspunsuri la curiozitățile mele, ci și povești de viață, perspective neașteptate, confirmări ale teoriilor mele sau, poate mai important, fragmente din realități care demontează rapid concluziile mele grăbite. Așa văd dincolo de suprafață, înțeleg mai bine nu doar locul, ci și oamenii care îl fac viu.

Zi-mi trei mâncăruri care ți-au plăcut foarte mult sau care te-au surprins. 
Bun-cha: este o supă vietnameză ușor dulce, cu chiftele și grătar de porc, tăieței lipicioși, ridiche albă și morcov proaspăt, care se inundă cu usturoi tăiat mărunt și plante aromatice (busuioc, mentă, coriandru și alte plante locale pe care nu mi le amintesc acum).

Mornign glory: este o legumă verde care crește pe apă, având textura între spanac și brocoli. În bucătăria asiatică, mai ales în Vietnam și Thailanda, e trasă la wok cu usturoi și, uneori, ardei iute. E o legumă standard la ei, o găsești în foarte multe „restaurante”.

Stinky tofu: adică tofu fermentat și este un preparat iconic din Taiwan. Are un miros extrem de puternic și destul de neplăcut la început. Deși mirosul poate descuraja, pentru că este înțepător și-l simți de la metri distanță, gustul este mult mai bun decât te-ai aștepta. Saramura în care se fermentează poate fi din legume, carne, fructe de mare etc. Nu sună sexy, știu. Însă servit cu mult usturoi… omaga. 
După cum observați, îmi place mult usturoiul. Sunt o fată destul de simplă la baza. Aș pune usturoi în orice. 

Trei amintiri plăcute din experiențele tale?

Să văd triburile din Nordul Vietnamulu, în mediul lor natural, nu îmbrăcați în hainele tradiționale ca un spectacol pentru turiști. 

Să stau la câțiva centimetri distanță de Silver-leaf monkeys. 

La complexul de temple Angkor Wat, din Cambogdia, sunt 10.000 de vizitatori pe zi. Eu am mers acolo în 2022, când abia se deschiseseră porțile pentru călătorit și am fost aproape singură printre temple.

Să înot singură cu țestoase enorme. 

Să ajung în satele mici din Nordul Argentinei, puțin turistice, cu doar câteva sute de locuitori, și să văd femeile bătrâne îmbrăcate în portul lor local, colorat. 

Trei experiențe mai puțin plăcute.

Să descopăr că mâncarea din Mexic nu este pe atât de bună/gustoasă pe cât mă așteptam. Nu folosesc multă sare, puține condimente și realitatea s-a suprapus parțial cu așteptările mele. Am găsit și câteva locuri care m-au impresionat, dat am fost mai mult șocată de gusturile slabe. Mi-am zis că trebuie să mă întorc în Mexic și să caut mult mai bine. 

Mi s-a furat telefonul din mână, cât îl foloseam, în Santiago de Chile. A urmat o saga de câteva săptămâni, cu conturi sparte, poliție, FBI :)) (I kid you not) și… e o poveste pe care o spun pe viu grai și îmi ia cam jumătate de oră să ating și toate picanteriile și detaliile care stârnesc râsul. 

Mi-am văzut moartea cu ochii. Am căzut cu motocicleta în mijlocul pustietății, între 2 sate din Vietnam și m-am accidentat tare. Era oribil să mă pun și să mă ridic din pat. But I am here today, aproape întreagă. Am rămas cu câteva cicatrici și cu piciorul vizibil umflat. 

Cum s-a născut Freckles?

Îmi place să călătoresc, în special în moduri care-mi oferă multă libertate de mișcare (scutere, motociclete, mașini, bicicletă). Prima mea aventură a fost la 24 de ani, când am plecat 3 săptămâni cu autostopul și cortul prin Europa, iar de acolo au urmat tot felul de aventuri în viața mea. Am mai plecat hai-hui cu autostopul prin lume, am dormit la străini acasă, am făcut ture pe bicicletă, iar în 2020 am călcat în Asia pentru prima dată.

În trecut, făceam partea de comunicare pentru un proiect de călătorie pe care nu-l conduceam eu. Și am decis că vreau să-mi asum să definesc propriile aventuri pentru oameni, să ofer experiențe după valorile mele.

La bază, am structura unei project manager: am coordonat multe tipuri de proiecte, am organizat evenimente, am lucrat cot la cot cu oameni, am gestionat echipe, idei și entuziasm. Îmi place să fiu printre oameni și, mai ales, să creez cadrul în care ei să se simtă inspirați, văzuți și puși în valoare. Mă regăsesc în rolul de catalizator, adică să pun în mișcare proiecte și întâlniri care nu doar bifează niște obiective, ci chiar schimbă perspectiva și lasă urme bune în cei care le trăiesc.

Astfel, Freckles s-a născut firesc, la capătul unui drum de (auto)descoperire, unde experiența mea de project manager se întâlnește cu pasiunea pentru călătorit și cu dorința de a le permite și altora să-și croiască povești care să conteze. Îmi place să facilitez experiențe prin care oamenii să se cunoască mai bine pe ei, să descopere culturi noi, inclusiv cu zonele ei de gri, ca apoi fiecare om să se recompună într-o altă versiune a sa. 

Spune-mi o poezie care s-ar potrivi cu călătoarea din tine?

De Nina Cassian, „Am vrut să rămân”:

Voiam să rămân în septembrie

pe plaja pustie și palidă,

voiam să mă-ncarc de cenușa

cocorilor mei nestatornici

și vântul greoi să-mi adoarmă

în plete cu apă năvoade;

voiam să-mi aprind într-o noapte

țigara mai albă ca luna,

și-n jurul meu – nimeni, doar marea

cu forța-i ascunsa și gravă;

voiam să rămân în septembrie,

prezentă la trecerea timpului,

cu-o mână în arbori, cu alta-n

nisipul cărunt – și să lunec

odată cu vara în toamnă…

Dar mie îmi sunt sorocite,

pesemne, plecări mai dramatice.

Mi-e dat să mă smulg din priveliști

cu sufletul nepregătit,

cum dat mi-e să plec din iubire

când încă mai am de iubit…

Mă regăsesc în nevoia Ninei de a absorbi fiecare detaliu: lumina, mirosul, vântul, tăcerea. O dorință universală de a îngheța momentul, de a transforma efemerul într-o amintire vie. 

Cred că dorul este unul dintre cele mai frumoase daruri ale călătoritului. Dorul nu este doar absență sau lipsă, ci devine o culoare intensă în paleta vieții. Dorul este forma trecutului de a rămâne în prezent. Adică retrăiesc din plin amintiri și mă transpun în „locurile mele” din lume. Călătoriile mi-au oferit această șansă, de a-mi crea multe spații în care să mă retrag pentru a retrăi un eveniment frumos. Să mă simt vie în prezent datorită trecului. 

Și muzica?

De obicei dezvolt obsesii pentru anumite melodii care mă însoțesc, săptămâni, chiar luni.
Când eram în Vietnamul de Nord, pe motocicletă, ascultam November Ultra – The winner takes it all. O melodie destul de molcomă și tristă ca vibe, pentru o călătorie care era foarte energică, la pas rapid. Dar era un soi de desfătare, avea o intensitate care putea să cuprindă puterea emoțiilor mele. 

În Buenos Aires și Mongolia aveam Pastlives de la Sapientdream pe repeat. La un hostel, am rugat o fată cu o mandolină să mi-o cânte. Nu a mai auzit-o, dar a învățat-o rapid și ne-a vrăjit pe toți – eram cam 5 oameni care o ascultam și o rugam să cânte diverse. Uneori muzica unește oamenii mai mult decât o fac cuvintele.
În Bali mă delectam cu Sharon Van Etten – Seventeen.

Zi-mi o carte sau un autor care-ți place și îți exprimă ideea de călătorit.
I looooove Elena Ferrante! Te poartă, efectiv, prin toate straturile unui suflet și ale unui oraș. Am citit cu multă poftă câteva dintre cărțile ei și încă revin des la felul ei unic de a explora universul psihologic, dialogul intern și relațiile dintre oameni.

Ce ador cel mai mult la Ferrante este că, pe lângă profunzimea poveștilor, reușește să transforme Napoli într-un personaj principal. Plimbările pe străzile acestui oraș devin reale: simți, vezi, miroși și aproape că te pierzi în cartierele napoletane alături de personaje. Eu mi-am pus Napoli pe my bucket list după ce i-am citit cărțile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.