Ana Maria Sandu | „Dacă transformi totul într-o poveste, realitatea devine mai suportabilă”

Recent, la editura Frontiera a apărut În țara vacilor fericite, de Ana Maria Sandu, în colecția „Mic roman”, cu ilustrații de Oana Ispir. După debutul cu volumul de poezie Din amintirile unui Chelbasan, au urmat romanele Fata din casa vagon, Omoară-mă!, Aleargă, volumul de proză scurtă Pereți subțiri, cel de eseuri Mama îmi spune că am o viață frumoasă și biografia romanțată Hortensia Papadat-Bengescu. Interviul de față pornește de la micul roman În țara vacilor fericite și poartă cititorii în multiple timpuri și spații ale copilăriei:

În țara vacilor fericite, editura Frontiera, este primul tău mic roman pentru copii. Ce ai descoperit despre tine scriindu-l?

Există o putere pe care ți-o dă scrisul și, dacă transformi totul într-o poveste, realitatea devine mai suportabilă. Nu mi-am imaginat niciodată că scrisul pentru copii ar fi un lucru ușor sau neserios. Din contră, cred că un text care ajunge să fie important și atașant pentru micii cititori e unul prețios și bine făcut. Senzația nouă pe care am experimentat-o anul trecut când am scris romanul a ținut mai degrabă de o seninătate care a venit la pachet cu aventurile personajelor mele. Și cu faptul că m-am distrat foarte tare, mai ales că ce scriam dimineața devenea, de multe ori, povestea de seară a unei fetițe, care nu avusese până atunci răbdare să i se citească texte mai lungi de o jumătate de pagină. 

Crezi că vei mai continua? 

Am făcut-o deja. În vacanța de iarnă, când știam că o să mă revăd cu nepoțica mea, care o să vrea să-i citesc din nou și din nou povestea cu pisica Vadú și musca Gina, am scris despre o altă aventură, în care pleacă aceste personaje, de data asta în Portocalia. În primul rând, pentru că voiam și eu să mai ascult altceva. Mă plictisisem. Mi se pare incredibilă această dorință a celor mici de a asculta același text la infinit. Cred că nici eu nu eram cu adevărat pregătită să mă despart de eroinele din Țara vacilor fericite. Mi-am dorit, de altfel, să aduc și un omagiu tuturor cărților de călătorie, așa că că dacă în acest prim roman e vorba despre un drum cu mașina, în cea de-a doua e despre unul cu avionul și, în cel de-al treilea, ar trebui să fie unul cu vaporul.

Cum ți se pare literatura pentru copii scrisă de autorii români? În ultimii ani tot mai mulți poeți sau prozatori scriu și cărți pentru copii. Ce-ți place ție la cărțile pentru copii? 

Chiar se scrie foarte mult pentru copii în ultima vreme. Mult, în comparație cu ce se întâmpla în deceniile trecute. Există deja cărți și autori vedete, edituri mari, care și-au fidelizat în timp publicul, dar mereu am crezut mai degrabă în destinul cărților. Îmi amintesc că, când am ajuns prima dată la Salon du Livre la Paris, am văzut standul imens al Editurii pentru copii și tineret L’École des Loisirs. Arătau senzațional și erau foarte multe, pentru fiecare segment de vârstă. Nu o să creștem un public de literatură, dacă nu antrenăm cititori de la vârste mici. Poate că, acum mai mult ca oricând, când concurența cu toate celelalte medii e atât de mare, să reușești să câștigi cititori de cursă lungă e un lucru extrem de prețios. Și, în fond, și dacă un copil așteaptă nerăbdător să vadă ce se întâmplă în poveste mai departe e un lucru mare. Și un dar nesperat pentru un autor. Cred că mă emoționează mai mult cititorii copii decât oamenii mari. 

Mi se pare că arată din ce în ce mai bine cărțile de copii. Sunt ilustratori foarte buni, cu maniere și estetici diferite, devine greu să alegi. Dar, sub umbrela asta de cărți pentru copii, intră atâta culoare încât e greu să compari o carte pentru copii foarte mici cu una pentru cei mai mari și tot așa. Așadar, chiar dacă se publică mult nu cred că putem vorbi de o saturație.

Preferatele tale în copilăria anilor ’80 erau… 

Am citit Povești nemuritoare, o carte cu albine, care mă fascina pentru desenele ei, Hansel și Gretel, tot așa, pentru că visam ilustrațiile ei. Și prima carte pe care m citit-o singură, cap-coadă, a fost Singur pe lume. Luna trecută, într-un anticariat din sudul Franței, am dat peste o ediție ilustrată a textului. Pur și simplu mi s-a părut un cadou peste timp. Mi-am adus atât de bine aminte de fetița care descoperise într-o seară de iarnă acea poveste și toată lumea din jur dispăruse. 

Ți-au rămas întipărite ilustrațiile cărților pentru copii din copilărie? Ce te atrăgea la ele? Se aseamănă ilustrațiile de atunci cu ilustrațiile de astăzi? 

Da, de asta poate, când am primit de ziua mea, de la unchiul meu, într-un an, o ilustrație semnată de Adriana Mihailescu, din Hansel și Gretel, am fost extrem de fericită. O am pe perete, în fața biroului la care scriu. E în continuare ca o poză din copilărie, care mi-e foarte dragă. Cred că există un fel de magie care se creează între desen și text, un dans subtil, în care se suțin reciproc. 

În urmă cu mulți ani, când Stela Lie vorbea despre tinerii ilustratori români, încă erau puține proiecte pentru ei. Ca să fii din ce în ce mai bun trebuie să lucrezi, să fii provocat. Așa se întâmplă și în zona asta. Cred că, în momentul de față, piața a crescut, deci ilustratorii au devenit din ce în ce mai interesanți. 

În acest mic roman sunt diverse informații utile pentru copii, pe care le asimilează fără să-și dea seama, atrași în firele narative. 

De-a lungul anilor, am lucrat în atelierele de citit și de scris, pe care le-am ținut cu Svetlana Cârstean, cu mulți copii. Pentru cei mai mulți dintre ei, călătoriile sunt ceva normal. Lumea în care am crescut noi, cei care mergeam o dată pe an la mare, în cel mai fericit caz, s-a schimbat cu totul. Apoi, mulți au rude care trăiesc în altă parte. Fenomenul emigrației face și el parte din desenul  familiilor de azi. M-a interesat, așadar, și această parte care ține nu doar de călătorie, ci și de diferențele culturale pe care le descoperim într-un spațiu nou. Recitisem Scrisorile persane ale lui Montesquieu cu puțin înainte de a mă apuca să scriu În țara vacilor fericite, așa că textul meu, păstrând proporțiile, trage puțin cu ochiul la ironia și fascinația cu care „străinul” descoperă și vede altfel un loc în care ajunge. Adaptabilitatea, schimbarea, lucrurile noi pe care suntem uneori nevoiți să le facem, obiceiurile, mâncărurile noi, de exemplu, pe care le încercăm, toate fac parte din geografia culturală a unei țări. Și, când vine vorba despre o pisică și o muscă care pleacă de la București mai bine de 2000 de kilometri și ajung să vândă clătite și cafele într-o cafenea elvețiană, chiar devine amuzant totul.

Întâlnirea dintre tine și micuța Sophie a avut urmări dintre cele mai creative. Te așteptai să întâlnești o muză copil? 

Mereu mi-am dorit o fetiță. S-a întâmplat să am o nepoțică. Ea n-a fost neapărat muză, ci o ascultătoare iubită și nărăvașă, pe care mi-am dorit s-o îmblânzesc. De fapt, n-aș fi suportat gândul să știu că nu pot să scriu ceva care să-i placă. Orgoliu de mătușă, ca să zic așa. Apoi, mi-am dat seama că și ideea că scriu cărți pentru copii cei care sunt și părinți e doar o prejudecată. Marile cărți pentru ei din literatura română, cel puțin, au autori care n-au avut propriii copii, mă gândesc la Gellu Naum, Nina Cassian, Ana Blandiana, în primul rând. Știu că timpul petrecut cu Sophie anul trecut a contat enorm, nu doar pentru cartea noastră, ci pentru relația noastră. Iar faptul că în continuare toate pisicile sunt Vadú și nu mai putem omorî muște pentru că imediat zice: „Stop, dacă e musca Gina?” mă amuză nespus. 

Sunt multe situații în acest volum care îi scot pe copii din zona de confort și îi proiectează în unele situații care implică și responsabilități. Unul dintre punctele forte ale cărții, aș zice! Cum e să ai și cititori, și „stagiari”? 

Într-un fel, cuplul ăsta improbabil, format din pisica Vadú și musca Gina, c’est moi. Nu sunt prea curajoasă, am făcut cam aceleași lucruri, iar partea practică a lumii îmi e destul de străină. În același timp, sunt curioasă și nu mă iau prea în serios. Poate de asta, din când în când, Sophie mă întreabă amuzată: „Ana, tu ești copil sau adult?”. Așadar, cred că mereu avem de învățat unii de la alții. Și rolurile se schimbă nu de la o zi la alta, ci de la o oră la alta.

Cum ai descrie ilustrațiile cărții, dacă te-ar întreba un mic cititor, mai ales văcuțele mov și gri? 

Oana Ispir, ilustratoarea cărții, a făcut niște ilustrații foarte elegante și fresh, deși mai desenase pisici. Cărțile de la Editura Frontiera mi s-au părut mereu foarte frumoase, deci am ales cu inima și cu ochii, ca să zic așa. Cred că e un spirit al cărții în desenele ei, așa că unui mic cititor i-aș spune că țara asta desenată și decupată de Oana e și reală, și imaginară deopotrivă, că e colorată și serioasă, că o muscă și o pisică pot face lucruri incredibile, cu cea mai mare naturalețe.

Ce a zis Sophie după ce a citit cartea?

Sophie a împlinit de curând 5 ani. Cartea a fost cadoul meu pentru aniversarea ei. S-a uitat prima dată la personajul care îi poartă numele, apoi la celelalte. Am citit din nou povestea, a decis că noi două am scris-o, ceea ce e adevărat. Doar că avem o altă problemă, apropo de limba străină în care trebuie să învețe să trăiască personajele din carte. Sophie vorbește română acasă și franceză la școală. În țara vacilor fericite e o carte doar pentru acasă, așa cum sunt pijamalele, nu poate să le-o arate copiilor, că n-ar înțelege despre ce e vorba. Asta simt că o derutează și o face să fie puțin nefericită. Dar nimic nu e perfect pe lumea asta. 

Interviu realizat de Andra Rotaru

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.