Anca Vieru: ”Scrisul umple un gol.”

Anca Vieru a publicat texte în volumele colective Moș Crăciun & co. (Art, 2013), Ficțiuni reale (Humanitas, 2013), în revista de proză scurtă Iocan și în revista Familia. În 2016 a participat la festivalul de literatura Lofest organizat la Bucuresti, iar în 2022 a fost invitată la FILIT.  La Editura Polirom au apărut Spulberatic (2018), Felii de lămâie (2015), și Fără poză de profil (2022). Karmen Florea a discutat cu scriitoarea despre fotografie, scris, experiențe literare și despre întâlnirile cu cititorii.  

De ce ți s-a părut important să scrii povestirile din volumul Fără poză de profil și de ce ai ales fotografia ca element central al prozelor? Ai început să scrii cu gândul că se va închega un nou volum sau ideea s-a concretizat pe parcurs?

Povestirile mele pleacă de obicei de la un sâmbure de nemulțumire. De la o întâmplare care m-a deranjat, de la o imagine sau de la o replică. Uneori de la o persoană pe care am pierdut-o. Știu că am mai zis asta, dar mereu se întâmplă așa.

Scrisul umple un gol. Fiecare povestire completează ceva în mine și speranța mea este ca și cititorii să simtă asta. 

Cu fotografia a fost un altfel de proces. Scrisesem deja câteva povestiri despre viața de cuplu, despre dragoste și prietenie, când am observat că fotografia apare în toate ca un fel de personaj suplimentar: le regăseam în albume de familie, pe social media și în bloguri culinare, pe Google StreetView. Și m-am întrebat atunci cum ar fi viața modernă fără fotografii. Așa s-a născut una dintre povestiri. Și așa s-a născut și ideea fotografiei ca liant al volumului. 

Care a fost cea mai dificilă parte în procesul creativ, mă refer la acest ultim volum de proză scurtă publicat. 

Au fost două povestiri care s-au scris mai greu: Dragă Mirela și Despre dragoste, numai de bine. Pentru că amândouă vorbesc, mai mult sau mai puțin, despre abuz și despre felul cum poți să treci peste o experiență de acest fel. Am încercat să nu cad în capcana unei abordări facile, melodramatice dar, pe de altă parte, am vrut ca cititorii să se simtă atinși de poveste. Să simtă emoție. 

Te-ai gândit să scrii nonficțiune?

Da și nu, încă mă mai gândesc la aspectul ăsta.

Care sunt tehnicile narative la apelezi cel mai des în proza ta sau pe care le preferi? Din ce motiv?

Îmi place să folosesc pluriperspectivismul, să analizez o întâmplare prin prisma mai multor personaje, să văd cum fiecare adaugă ceva și ia altceva înapoi, iar în final povestea ajunge un puzzle în care unele piese lipsesc, altele nu se îmbină cum trebuie și rămâne o nesiguranță, o ceață fină peste personaje și întâmplări. Am folosit metoda asta în romanul Spulberatic. 

În povestiri însă nu am o tehnică preferată, vine oarecum de la sine și se pliază pe ideea de la care am pornit.

Cum te-ai simțit în postura de scriitoare invitată la cursurile de creative writing, după ce ai participat tu însăți la astfel de întâlniri? Ce ai vrut cel mai mult să împărtășești din experiența ta?

Am avut, în primul rând, un sentiment de nostalgie după acele vremuri în care scriam fără să mă gândesc că voi publica. În care eram doar eu cu textul, cu neliniștile și nesiguranța pe care îmi închipuiam (ce greșeală!) că un scriitor publicat nu le va mai avea. Da, a fost interesant și incitant ca, la aproape zece ani de când am participat ca scriitor aspirant, să devin scriitor invitat la Creative Writing Sundays. 

Mi-a plăcut întotdeauna formatul acestor întâlniri, au ceva din experiența cenaclurilor literare, o comuniune care se creează între oameni cu aceleași preocupări, scriitori și cursanți (care uneori sunt și ei scriitori). Iar acum mi-am dat seama că schimbul de informații este în ambele direcții, că pregătirea unui astfel de curs te face să pui sub semnul întrebării metode și stiluri, să încerci abordări noi.

Tema pe care am dat-o cursanților a fost tot pe linia multiperspectivismului, o poveste care să fie spusă de două personaje de vârste diferite. Și au ieșit câteva texte grozave, le găsiți pe site-ul Revistei de povestiri.

În ultima carte semnată Eshkol Nevo și tradusă la noi cu titlul Ultimul interviu, scriitorul vorbește la un moment dat despre cum a folosit o parte dintre poveștile familiei și ale cunoscuților în romanele sale. Menționează că a fost acuzat de furt de vieți. Ți s-a întâmplat să folosești ca mobil sau chiar ca parte din poveste întâmplări care chiar s-au petrecut celor pe care îi cunoști?

Mi s-a întâmplat, bineînțeles, așa cum cred că se întâmplă tuturor scriitorilor de ficțiune. Uneori voit, alteori fără să-ți dai seama te inspiri din întâmplări trăite de tine sau de alții, din întâmplări auzite. Să dau un exemplu: povestirea Roibu, din ultimul volum, s-a născut dintr-o poveste spusă de un prieten. I-am zis că o să scriu despre ea și a fost de acord s-o folosesc. Dar ăsta e un caz rar, de obicei scriitorul fură întâmplări și personaje, le amestecă puțin, le combină, până nu mai sunt recunoscute. Și, desigur, există și situația în care un cititor se recunoaște într-o poveste, chiar dacă povestea n-a fost despre el. E complicat să fii prieten cu un scriitor, mi-a zis la un moment dat cineva, se supără și te face personaj negativ.

Irene Vallejo spunea, legat de biblioteca personală că este ”o arhitectură armonioasă împotriva haosului. O sculptură în nisip. Vizuina în care protejăm tot ceea ce ne temem că am putea uita. Memoria lumii. Un dig împotriva valului devastator al timpului.” (Infinitul într-o trestie) Ce înseamnă pentru tine biblioteca pe care ți-ai creat-o? Ce ne poți spune despre ea? 

Biblioteca mea (care s-a ramificat cam peste tot prin casă) este într-o veșnică dezordine, un spațiu cu o viață proprie, în care cărțile dispar de unde le-am pus și apar unde nu te aștepți. Și nu-mi place ideea de a-mi face cataloage cu cărți și liste cu ceea ce dau cu împrumut. Poate e o reacție împotriva ordinii din copilărie, mama mea a fost bibliotecară și aducea acasă ordinea din biblioteca de la serviciu. M-am mutat de curând și am ordonat cărțile după edituri, scriitori români și scriitori străini, ficțiune, non-ficțiune, poezie, dar e în zadar, fiindcă sunt așezate pe două, uneori trei rânduri și găsirea unei cărți devine o chestie de noroc. Mi se întâmplă adesea să caut o carte și, fiindcă nu e acolo unde îmi închipuiam, să iau alta și să mă afund în ea.

Aș zice că biblioteca mea este o lume haotică în care vrei să te rătăcești. Cititul, în schimb, este o îmblânzire a haosului. 

O întâlnire memorabilă cu o carte?

Pentru că am vorbit atâta despre fotografie, o să spun că a fost memorabilă întâlnirea cu Susan Sontag și cartea Despre fotografie. Citisem fragmente, dar nu toată cartea. Lectura ei a fost, poate, acel element subliminal care m-a orientat către fotografie ca liant al povestirilor din volumul Fără poză de profil. Fiindcă dintotdeauna am fost nemulțumită de acea sintagmă care ne spune că „O fotografie face cât o mie de cuvinte”. Mi se părea că nedreptățește povestea. O imagine singură arată un moment, însă, pentru a înțelege, e necesar și contextul. Iar contextul e deja poveste. Ce a fost înainte. Ce a fost după. Locul. Personajul, dacă este. E frumos să vezi o imagine și să-ți imaginezi singur, dar te poți înșela. Am citit undeva despre niște experimente cu fotografii arătate unor oameni, să spună ce cred despre personajele din ele. Și mi-a rămas în minte una. Un tânăr cocoțat într-un copac înflorit, care se uita la ceva, dar în fotografie nu se vedea ce din cauza crengilor înflorite. Oamenii întrebați au vorbit despre tinerețe, vigoare, primăvară. De fapt tânărul era un fotograf care poza o manifestație împotriva războiului din Vietnam. De asta spun că e nevoie de contextul pe care doar cuvintele îl pot da. Altfel rămânem la stadiul de reverie în fața unei poze. 

Și, ca să mă întorc la cartea lui Susan Sontag, m-a scos din această concurență fotografie-cuvânt și m-a făcut să mă gândesc la multele fațete ale fotografiei. Fotografiile ca instanțe ale memoriei. Fotografiile care creează o lume duplicat. Fotografia ca ritual social și cale de apărare împotriva tristeții. Fotografia ca instrument al puterii. Fotografia ca modalitate de certificare a experienței. Fotografia care oferă iluzia participării. 

E o carte scrisă în 1977, dar cât se poate de actuală și, în timp ce o citeam, mă gândeam ce ar spune Susan Sontag de evoluția și sensurile fotografiei de după apariția rețelelor sociale.

Crezi că un scriitor are nevoie mai degrabă de singurătate sau trebuie să petreacă timp printre oameni, observându-i?

Un scriitor are nevoie și de singurătate, în fond scrisul este o îndeletnicire solitară și îndelungată, dar și de contactul cu oamenii, pentru că despre ei scrie. Credeam, la un moment dat, că îmi ajung interacțiunile minimale, ca să pot păstra cât mai mult din timpul meu pentru scris. Dar apoi a venit pandemia, izolarea, și atunci mi-am dat seama că substanța scrisului meu se hrănește tocmai din astfel de interacțiuni și observații, din replici și momente, din gesturi și trăiri în mijlocul oamenilor.

Mi-am dat seama că am nevoie și de singurătate, dar și de oameni.

Publicarea înseamnă și faptul că scriitorul trebuie să participe la întâlniri cu cititorii, să dea interviuri, să meargă la lansări și festivaluri. Intimitatea are de suferit în aceste cazuri. Cum te-ai acomodat cu lucrurile acestea? Din câte știu, ești o persoană destul de retrasă. 

E ceva cald în întâlnirile cu cititorii, o bucurie neașteptată atunci când cineva îți spune cum s-a simțit în cartea ta, cum a văzut-o și înțeles-o. Așa este, pierzi din intimitate în contactul cu cititorii, dar scriitorul pierde din intimitate din momentul în care scrie și publică, fiecare carte mai dezvăluie ceva despre el, oricât ar încerca să stea retras.

Anul trecut ai fost invitată la FILIT. Ne poți împărtăși câteva impresii despre festival și despre experiența de acolo?

FILIT a fost într-adevăr o experiență fantastică, ceva care mi-a rămas în suflet și la care mă întorc în momentele de îndoială. M-am întâlnit cu scriitori pe care de mult îmi doream să-i cunosc, cu jurnaliști și traducători, am participat la evenimente și discuții interesante, am avut întâlniri cu cititori și, ceea ce a fost neașteptat de reconfortant, cu elevi de liceu. Un festival organizat cu grijă și entuziasm, cu niște voluntari minunați. N-am mai avut așa o senzație de comuniune între scriitori, o senzație că scrisul contează cu adevărat, că fără el pierdem esența a ceva care ne definește. 

Și să nu uit, mi-am cumpărat un munte de cărți și am băut niște cafele grozave. Am plecat cu regretul că, din dorința de a nu rata evenimentele organizate la FILIT, n-am apucat să mă plimb pe străduțe și să ajung în locuri pe care nu le-am mai văzut de mult. M-aș întoarce oricând, de atunci Iașiul mi se pare cel mai prietenos și frumos oraș. 

Ce urmează, rămâi la proza scurtă sau pregătești un roman?

Scriu la un roman, dar nu renunț la proza scurtă. Pentru mine, povestirile sunt ca o gură de aer în timp ce scriu un roman, îmi dau senzația de pe vremuri când citeam pe furiș în loc să-mi fac temele. Când scrii un roman rămâi timp îndelungat în mintea unui personaj, în mijlocul unei lumi, iar o povestire te face să ieși, pentru scurt timp și apoi să te întorci cu o viziune mai fresh.  

O carte publicată în 2022 care te-a impresionat și pe care ai recomanda-o? 

O recomandare e întotdeauna subiectivă și, în plus, știu că răspunsul meu va nedreptăți multe cărți bune apărute anul trecut, cărți care așteaptă încă să fie citite. Dar ca să răspund la întrebare: chiar acum citesc și îmi place mult Abraxas, de Bogdan Alexandru Stănescu. O citesc încet, în paralel cu cartea de poezie Adorabilii etrusci, publicată de același autor în 2021, fiindcă se completează cumva.

Mi se pare o carte-lume, o carte care te trimite la alte cărți, la alte lumi, e o ramificație din care parcă nu mai ieși, dar parcă nici nu vrei să ieși. 

În decembrie anul trecut s-a desfășurat târgul de carte Gaudeamus. Care a fost atmosfera? Cum a părut piața de carte și care sunt premisele pentru anul viitor?  

A fost lume multă, neașteptat de multă dacă ne gândim că în același timp era la televizor Campionatul mondial de fotbal. Nu pot aprecia cât s-a cumpărat, dar am văzut cititori cu sacoșe pline, am văzut îngrămădeală la lansări, cozi la autografe. Era îngrămădeală și la cărțile pentru copii și asta îmi dă speranță pentru viitor.

Despre Karmen
Ce fac: caut ineditul în lucrurile mărunte. Visul meu a fost să am o librărie, însă pentru că am navigat cu sau fără voie către alte domenii, am adunat în schimb o biblioteca frumoasă acasă și am adoptat una la Cărturești.   
Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.