Bibliotecă de scriitor – Adina Rosetti: „Cititul e modul meu de a înțelege lumea și, în același timp, de a mă ascunde uneori de ea”

După câteva încercări sabotate de pandemie, iată că am reușit să aducem rubrica „Bibliotecă de scriitor”* în casă nouă, pe blogul Cărturești. Autoarea care inaugurează noua serie de interviuri este Adina Rosetti, îndrăgită de micii cititori datorită personajului Domnișoara Poimâine. După un roman pentru adulți, Deadline, și un volum de proză scurtă, De zece ori pe buze, Adina Rosetti s-a îndreptat spre literatura pentru copii, avându-i ca sursă permanentă de inspirație pe Clara și Anton, cei doi copii ai ei.

Ne-am întâlnit în apartamentul cu trei camere suspendat deasupra turlei unei biserici. O după-amiază de iarnă, cu soare. Eu, cu mască, încercând să fiu cât mai eficientă și să nu mă întind prea mult la povești și la fotografii. Adina Rosetti, calmă și zâmbitoare, o gazdă mai puțin sobră decât mă așteptam. O bibliotecă compactă, cu cărțile așezate pe trei rânduri – un amănunt care nu se observă în imagini. Picturi de Cristiana Radu, care decorează atât camera lui Anton, cât și peretele de deasupra biroului Adinei. Anton, deschis și volubil, m-a primit în camera lui să-i fotografiez rafturile cu cărți, dar s-a fofilat când i-am cerut câteva recomandări de lectură. 

Dar mai bine să închei introducerea (am emoții, după o pauză atât de lungă de la seria de interviuri) și să o las pe Adina Rosetti să povestească despre biblioteca ei și cărțile preferate. ☺ 

*Rubrica „Bibliotecă de scriitor” a fost inițiată în 2016 pe site-ul Bookaholic, unde a strâns câteva zeci de interviuri cu autori români. 

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Nu am nici cea mai vagă idee, eu tot cumpăr, cumpăr și la un moment dat constat că nu mai am loc, așa că încep să rearanjez, să comand corpuri suspendate sau să mai dau din cărțile la care știu că nu mă voi reîntoarce vreodată. Probabil sunt coșmarul oricărui bibliotecar (sau al unui om mai organizat), căci nu, nu am nicio evidență, așa încât de multe ori mi se întâmplă să caut o anume carte, îmi amintesc că mă tot împiedicam de ea pe vreun raft, iar acum ia-o de unde nu-i! 

Organizarea e pur emoțională și reflectă mai degrabă pasiuni și perioade din viața mea – am, de pildă, rafturi cu autori pe care i-am citit obsesiv într-o vreme, cum ar fi Vargas Llosa, Rushdie, Pamuk sau Saramago. Am câteva rafturi cu autori români contemporani, din perioada exploziei Ego.Proză, un raft cu poezie contemporană românească, vreo două cu cărți din diverse colecții – Cartea de buzunar de la Polirom, Anansi Fiction de la Pandora M –, dar și un corp cu cărți în engleză, ficțiune și nonficțiune, la care țin mult. În lockdown m-am amuzat, de plictiseală, să aranjez cărți în rafturi pe culori sau să fac mici dialoguri din titluri ☺

Și mai e biblioteca cu cărți pentru copii, care se află în camera lui Anton (băiețelul meu), în care păstrez o mulțime de volume dragi din copilăria mea, dar și a copiilor mei.

Biblioteca are o poveste a ei? Sunt mai mult cărți cumpărate de tine sau ai și volume din alte biblioteci – cea părintească, de pildă?

E o bibliotecă tânără, cu cărți cumpărate exclusiv de mine în ultimii, să zicem, 20 de ani, adică după terminarea facultății. Diversele mutări și schimbări de domiciliu au făcut ca mare parte din cărțile pe care le-am citit până atunci să rămână în special în biblioteca părinților, de unde mai târziu au fost mutate în casa de la țară. În fiecare vară redescopăr acolo, în după-amieze leneșe și dogoritoare, cărți pe care le-am iubit la 12, 16 sau 18 ani, și-mi face o plăcere imensă să le recitesc, legănându-mă în hamacul din curte. În ultimele veri am recitit de la Cireșarii la Theophile Gautier și Edgar Allan Poe (pe care îi adoram prin gimnaziu), de la Tolstoi și Maupassant la Săptămâna nebunilor lui Eugen Barbu. Revenind la subiect, la mine acasă sunt în principal cărți noi, dintre aparițiile ultimilor ani, mai ales literatură contemporană, albume ilustrate și romane grafice, un gen pe care l-am descoperit târziu, datorită copiilor mei, și de care m-am îndrăgostit. Am și o mini-colecție de cărți de bucate pe care s-a așternut praful – e mult mai simplu să gătești după rețete de pe net ☺

Cum a apărut pasiunea pentru lectură?

Am avut o copilărie magică, la Brăila, la bunicii mei materni, într-o casă mare, cu cotloane pline de secrete, cu curte și grădină în care-mi puteam petrece ore întregi singură, citind sau visând cu ochii deschiși. Toată copilăria mea a fost plină de povești și de cărți: îmi citeau mama, tata, bunicii și ceilalți din familia extinsă și în fiecare casă în care-mi petreceam timpul în copilărie exista câte o bibliotecă.

Cumva, poveștile au făcut mereu parte din viața mea, nu îmi pot imagina lumea fără ele; pur și simplu nu mă simt în siguranță dacă plec undeva și n-am o carte cu mine. Cititul e modul meu de a înțelege lumea și, în același timp, de a mă ascunde uneori de ea. 

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Țin enorm la cărțile din copilăria mea, chiar sunt unele pe care le revizitez periodic, cum ar fi Alice în Țara Minunilor sau Aventurile lui Tom Sawyer – fără exagerare, cred că le recitesc anual cu aceeași încântare. La fel de mult iubesc ediția veche cu Habarnam, pe care am însemnări și mâzgăleli. Uite, asta e o carte care are o poveste specială – Albinița sau fetița care zbura deasupra orașului de Silvia Chițimia, una dintre poveștile mele preferate în copilărie, de care uitasem complet, până când am redescoperit-o anul trecut în rafturile Bibliotecii județene din Râmnicu Vâlcea și-a fost un moment magic, pur și simplu m-a dus direct în copilărie. La întoarcere am avut frumoasa surpriză să o primesc prin curier – prietenul meu o comandase, între timp, de la un anticariat online! 

În general, cărțile care mi-au rămas în suflet nu au rămas din motive literare, ci sentimentale, s-au lipit de mine în perioade în care lectura acționa cumva terapeutic, fie prin identificare – de pildă, Thera Zeruyei Shalev, pe care o am cu autograful autoarei, sau cărțile lui Patti Smith, pe care visez să am cândva un autograf –, fie prin puterea fantastică pe care o are literatura de-a te scoate din propriul univers și de-a te transporta în cu totul altul. 

Ai scris câteva povești pentru copii pe tema timpului și ai creat un personaj foarte îndrăgit, Domnișoara Poimâine. Care e relația ta cu timpul, din postura de cititor?

Chiar cred că am scris cărțile cu Domnișoara Poimâine pentru că am o relație complicată cu timpul: desigur, nu-mi ajunge niciodată și de multe ori aș vrea să-l dau înapoi sau, dimpotrivă, să-l fac să curgă mai repede. Mi-e dor de verile nesfârșite din copilărie și adolescență, în care nu aveam nimic altceva de făcut decât să citesc. De senzația că timpul încremenea și deodată constatam că se făcuse seară și ajunsesem pe la mijlocul cărții, dar tot nu puteam s-o las din mână…

Îmi place senzația de timp suspendat pe care o ai când trăiești într-o carte, de călătorie pe care o faci stând în fotoliu și întorcând paginile. A, și-mi place mult să citesc în avion, ăla mi se pare cu adevărat un timp suspendat la propriu, căci nu ești cu adevărat nicăieri, doar un punct în mișcare. 

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Da, din păcate. Zic din păcate pentru că ocupă mult loc și mereu sunt nevoită să le găsesc „adăpost” prin alte părți – tocmai am dus la tata câteva pachete cu exemplare de autor și mai am de dus o tranșă. Încerc să păstrez câteva exemplare din fiecare titlu într-unul dintre „cuburile” bibliotecii, pentru că tot timpul se ivește ocazia să le dăruiesc cuiva.

Ce fel de cititor ești? Și care e relația ta cu cărțile din bibliotecă?

Sunt un cititor dezordonat, după cum își poate da seama oricine din primul răspuns. ☺ La fel de haotic cum cumpăr cărțile, le și citesc. Nu-mi fac planuri de lectură, merg pe instinct și pasiuni de moment, dar am și autori pe care-i urmăresc constant, cum ar fi, în ultimii ani, Aleksandar Hemon, Etgar Keret, Eshkol Nevo, Elena Ferrante, Zeruya Shalev sau Guzel Iahina. Sau, de la noi, Răzvan Petrescu și frații Florian, pe care îi tot aștept să publice ceva nou. Mi-e greu să citesc mai multe cărți în același timp, eventual pot citi ficțiune și non-ficțiune, sau literatură pentru adulți și o carte pentru copii, dar nu pot citi două romane în același timp. Nu poți visa două vise în același timp, nu?

Plimb cărți cu mine peste tot, nu am trecut la device-uri electronice și sufăr de ceea ce am aflat că se numește abibliofilie (frica de a rămâne fără „material de citit”, care mi se activează mai ales în vacanțe, când sufăr că nu pot lua în bagajul de mână mai mult de o carte).

Împrumut des și uit să le cer înapoi – apropo, cine citește interviul ăsta poate-și amintește de cartea aia pe care i-am împrumutat-o acum cinci ani… ☺

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților (din librării, anticariate, din orașele pe care le vizitezi etc.)? 

Mi-ar plăcea să am obiceiuri sau tabieturi legate de scris, însă nu am timp pentru a-mi permite un asemenea lux. Scrisul și cititul sunt în general înghesuite în programul compus din zeci de îndatoriri, după cum se găsește timp, în general ori în zorii zilei, ori la culcare – asta dacă nu mă fură netflixul. De scris, nu pot scrie decât dimineața și în liniște totală, ceea ce-mi limitează drastic opțiunile.

Cât despre cumpărat cărți, mi-e teamă că sunt un cumpărător cât se poate de banal. Cumpăr în special din librării, îmi place ritualul de a mă plimba printre rafturi și de-a răsfoi, iar online mai pândesc reduceri pe paginile editurilor. Încerc să nu accesez marile magazine online, mi se par impersonale, nu-mi place să văd cărți, aspiratoare și poșete la grămadă, pe același site, și știu că discounturile alea uriașe nu fac vreun bine editurilor și librăriilor mici. Întotdeauna intru în câte-o librărie în fiecare oraș în care ajung, ca să iau pulsul, dar, cum nu citesc în alte limbi străine în afară de engleză, nu prea fac shopping de cărți prin alte țări. Doar la Târgul de carte pentru copii de la Bologna am cedat în fața unor splendori de cărți ilustrate, în italiană și spaniolă – oricum, un picture book își spune povestea mai ales prin imagini și e o încântare doar să privești paginile. 

Ții cont de recomandări, de cronici când alegi o carte sau ai mai degrabă încredere în instinctul tău? 

Într-o oarecare măsură, țin cont de recomandările prietenilor – mai ales ale colegelor mele din Asociația De Basm –, dar cel mai mult îmi place să hoinăresc de una singură prin librării și să aleg după pofta inimii. Mulți ani m-am ocupat de pagina cu recomandări de carte la revista Unica, așa că primeam la redacție toate noutățile editoriale și cumva eram obligată să le parcurg, dar, cum nu mai lucrez în presă de ceva vreme, citesc exclusiv de plăcere. Urmăresc scriitorii care-mi plac, dacă nu sunt încă traduse în română unele titluri, le comand în engleză, dar îmi place și să fac descoperiri. 

De multe ori, cumpăr cărți ale autorilor români (în viață) și dintr-un soi de solidaritate. Chiar aș vrea să recomand cu ocazia asta câteva autoare minunate pe care le-am citit în ultima vreme: Lavinia Braniște, Ema Stere, Simona Goșu, Ioana Stăncescu și Ramona Gabăr, al cărei volum de proză scurtă tocmai l-am terminat acum și mi s-a părut grozav.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Recunosc că în afară de literatură – nu discriminez între roman și proză scurtă –, mi-e destul de greu să citesc altceva, iar când aleg non-ficțiune e cumva legată tot de zona literară sau artistică. Citesc memorii – ultima a fost, cred, autobiografia savuroasă a Marinei Abramovich –, jurnale sau psihologie. Nu prea ies din zona de confort, o ieșire spectaculoasă ar fi să citesc ceva științific, dar mi-e teamă că mirajul ficțiunii e încă prea puternic. Mi-am propus să citesc filozofie la pensie, când îmi imaginez că voi avea timp și dispoziție. Tot atunci mi-am propus să termin În căutarea timpului pierdut și Muntele vrăjit, de care mă apuc periodic, dar fără succes. De curând, am prins gustul romanelor grafice, așa că urmăresc noutățile, în special de la Grafic și Frontiera. M-am îndrăgostit de acest splendid volum, O sută de ani în casa noastră, care recompune istoria unui secol zbuciumat, de la Revoluția rusă până în prezent, din mici detalii și povești intime de familie. Tot în seria reinterpretări: O Biblie, în viziunea lui Philippe Lechermeier și-a Rebeccăi Dautremer, o ilustratoare pe care o iubesc și-o urmăresc de când am descoperit superba Prințese date uitării sau necunoscute.

Îndrăznește să dezamăgești e un roman grafic despre adolescență, căutări și nesupuneri, având în spate fundalul unei societăți conservatoare și conformiste (Turcia anilor ’80), iar Haiku Siberian e o poveste sfâșietor de frumoasă. Pornind de la un nucleu traumatic – deportările în Siberia din anii ‘40 –, autoarea Jurga Ville reușește să găsească o cheie poetică, plină de umor și candoare care iluminează fiecare colțișor al acestei povești. 

Isabel Greenberg inventează în Enciclopedia Pământului Dintâi o adevărată mitologie, cu zei neînduplecați, muritori care-și caută drumul și vrăji care-ți schimbă sufletul, cu bătălii, trădări și, desigur, povești de dragoste de-o frumusețe nepământeană. 

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Cum spuneam, e o bibliotecă tânără, așa că nu mă pot mândri cu cine știe ce ediții princeps sau rarități. Poate că cea mai veche, în sens cronologic, este această ediție a celebrului roman al lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, tipărită în 1923, deci acum aproape un secol, la „Cultura Națională”, colecția de literatură națională îngrijită de Vasile Pârvan. Cartea a fost a părinților bunicului meu vitreg, care au avut o bibliotecă impresionantă în perioada interbelică. Apoi, la categoria vintage, ar fi cărțile citite și răscitite ale copilăriei mele, ediții de prin anii ’70-’80.

Dar cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă?

Am pe măsuța de lângă pat: Neliniștea serii, pe care am cumpărat-o în decembrie, dar nu am apucat să o citesc; Gramatica fanteziei a lui Gianni Rodari, din care mă inspir pentru cursurile de scriere creativă pentru copii; o reeditare foarte simpatică din Mircea Sântimbreanu, apărută la Arthur în colecția Retro, Mama mamuților mahmuri și o carte împrumutată – Fizica tristeții de Gheorghi Gospodinov. O carte densă, hibridă, labirintică, neîncadrabilă în vreun gen, cu zeci de istorii și voci împletite, îmi place atât de mult, încât după ce o returnez proprietarei cred că mi-o voi cumpăra și eu!

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite?

Despre proza scurtă există, nu știu de ce, tot felul de preconcepții: că nu se caută sau că „nu se vinde”. Că ar fi cel mai greu de scris, cerând desăvârșire stilistică și concizie maximă, sau că, dimpotrivă, ar fi doar un exercițiu de încălzire înainte de a trece la „marea încercare”, romanul. Eu recunosc că o vreme n-am citit proză scurtă, preferând să mă scufund în romane-fluviu, dar am recuperat în ultimii zece ani, când mi se pare că, cel puțin în România, acest gen începe să-și recâștige publicul. Aș recomanda, așadar, câteva dintre cărțile de short stories care mi-au plăcut mult. Două dintre ele seamănă cumva ca tematică și stil –  crud, întunecat, intens. Ce-am pierdut în foc și Să distrugi și să arzi tot – pare că și titlurile vorbesc despre conținutul „arzător”. ☺ Apoi ar fi Aleksandar Hemon, de la care, de fapt, aș recomanda absolut tot, dar am ales acest volum de povestiri de-un umor negru și nebun, cu multe detalii specific balcanice cu care cred că rezonăm în mod special. Etgar Keret e un alt autor care merită savurat și răscitit, cu fiecare poveste te îndrăgostești și mai mult de stilul lui surprinzător, concis și profund în același timp.

Și fiindcă te-ai orientat spre literatura pentru copii, te-aș ruga să îmi recomanzi câteva cărți care merită atenția cititorilor.

Aș vrea să recomand în special autori români, pentru că în ultimii ani asistăm la o adevărată explozie a literaturii pentru copii la noi, și nu mă refer doar la texte bune, savuroase, ci și la ilustrații frumoase și condiții grafice excelente. Sunt atât de multe cărți și atâția autori care-mi plac, dar iată, asta am „pescuit” la prima vedere din bibliotecă: Carmen Tiderle, poeta copiilor din ziua de azi, cu rime nebune și dezinhibate, Laura Grunberg, cu poveștile ei atipice, hibride, care fac cu ochiul și adulților – cu condiția ca aceștia să nu sufere de „omarită”–, Victoria Pătrașcu, pentru spiritul ludic și căldura pe care le picură în orice ar scrie, surorile Surducan, cele mai simpatice autoare de BD de la noi și neapărat Florin Bican, care este deja un autor-cult pentru copii de toate vârstele – până la 99 de ani –, mai ales pentru felul în care duce mai departe aventurile celebrului pinguin-călător al lui Gellu Naum.

Ești mulțumită de biblioteca ta sau încă visezi la o bibliotecă ideală?

Sunt departe de a fi mulțumită, în primul rând din motive de spațiu. Pentru a avea o bibliotecă ideală, ar trebui să am o casă ideală. Momentan biblioteca, după cum vezi, se află în camera în care și dorm, și lucrez. Și, ocazional, fac sport.

Biblioteca ideală trebuie să fie o cameră separată, cu o fereastră largă, și restul pereților „tapetați” cu cărți de sus până jos. Să am loc și timp să le aranjez așa cum trebuie, dându-le spațiu și atenție fiecăreia – momentan sunt înghesuite pe trei rânduri. Să am un birou în mijloc, în fața ferestrei, la care să scriu. Și un mic colț confortabil de lectură. A, și pe fereastră să nu se vadă blocuri, ci crengile înflorite ale unui cireș și un cer senin de primăvară. 

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Am povești legate mai degrabă de sincronicități simpatice, cum ar fi această carte, How fiction works a criticului James Wood, pe care am cumpărat-o din America, din celebra librărie de la Harvard. Și cum citeam eu acolo, cred că eram la New York pe o bancă, ajung la un fragment în care era descris un parc în mijlocul căruia se afla un lac cu bărci în formă de lebădă, ridic ochii și chiar în momentul ăla văd lacul și bărcile-lebede și nu-mi vine să cred, ce coincidență extraordinară să mă aflu chiar în parcul despre care citesc!

Fotografiile din acest interviu sunt realizate de Ema Cojocaru și nu pot fi preluate fără credit foto și menționarea sursei (carturesti.ro). 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.