Bibliotecă de scriitor – Alina Purcaru: „Cred că doar în frigider și în cuptor nu am cărți”

Alina Purcaru este o prezență care nu poate trece neobservată, în viața reală sau pe social media. M-am bucurat când mi-a acceptat invitația la rubrica Bibliotecă de scriitor, nu doar pentru că am avut parte de o experiență wow într-o casă de o abundență vizuală rară, ci pentru că am cunoscut îndeaproape o cititoare pasională, aflată într-o relație intensă cu cărțile pe care le iubește. 

M-a impresionat biblioteca cu aer de cetate, cu rafturi și turnuri ridicate armonios în încăperile spațioase. Pretutindeni, cărți, tablouri și obiecte frumoase, care-mi dădeau senzația că mă aflu într-un muzeu, dar semnele domestice – parfumurile, ceștile, pantofii roșii de sub birou – îmi reaminteau că e o locuință „obișnuită”. N-am nimic împotriva caselor (și a bibliotecilor) minimaliste, însă mă simt mult mai atrasă de straturi, detalii și complexitate. 

Și-au mai fost Marty, Pușky și Betty, cele trei pisici super simpatice care m-au luat în primire încă de la intrare. Marty m-a însoțit peste tot și-a avut grijă să-mi ofere multă afecțiune, Betty a intrat în rolul de divă, pozându-mi pe rafturi, pe spătarul canapelei și pe birou, în schimb Pușky a fost mult mai discret – s-a retras în prima jumătate de oră și a mai apărut la plecare, să se-asigure c-am ieșit pe ușă.  

Pe parcursul discuției noastre, care s-a întins pe mai multe ore, am vorbit cu Alina Purcaru despre o grămadă de subiecte, de la modă și cărțile pe care le citesc adolescentele la Tarot și autoarele preferate. Am râs mult și am făcut o mulțime de fotografii, din care veți vedea aici o mică parte. A ieșit unul dintre cele mai ample materiale de la rubrica Bibliotecă de scriitor, un interviu ritmat de pasiunea pentru cărți și recomandările de lectură, din care am rămas cu imaginea asta a semnelor lecturii ca niște intrări de jurnal, care aduc la suprafață o senzație, o întâmplare, un moment anume.

Biblioteca are o poveste a ei? Cum s-a format? Ai inclus cărți din alte biblioteci sau sunt doar cele adunate de tine de-a lungul anilor?

După cum vezi, sunt foarte multe cărți aici și nu sunt toate ale mele, sunt și ale lui Doru, soțul meu, sunt și cărțile Katrinei, fiica mea. Partea mea s-a adunat în ultimii șaisprezece ani. Cele mai multe dintre cărțile pe care le-am avut înainte s-au mutat la părinții mei prin 2008, când eu am vrut să plec din țară și-am golit toată casa, au mai rămas doar câteva volume pe care urma să le iau cu mine. Voiam să plec în Franța. Și n-am mai plecat. Dar îți imaginezi că, la ce eforturi au fost să mutăm biblioteca aia, strânsă și ea în mulți ani, nu le-am mai adus înapoi. E adevărat că, în timp, am mai adus câte ceva în noua bibliotecă, dar în rest am pornit de la zero. Mă uit acum împrejur, la rafturi și la toate turnurile de cărți, și văd că biblioteca s-a făcut o adevărată fortăreață. Și cărțile astea au fost mutate dintr-o altă casă în care am locuit o vreme, apoi și-au găsit locul lor aici și, dac-ar fi să ne plimbăm printre ele, pot să leg o istorie de fiecare corp, de modul cum l-am organizat. Multe cărți au plecat, multe au venit – biblioteca mea are o istorie întortocheată cu multe veniri și multe plecări, organizări și reorganizări. 

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Îmi este absolut imposibil să țin o evidență. Am avut niște încercări de a le organiza, de a le sistematiza, dar cred că ar trebui să-mi iau o slujbă în sine, să mă autoplătesc, ca să pot face asta. Știu că sunt persoane care au un catalog al propriilor cărți, o ordine foarte strictă, însă la mine totul se schimbă, de fapt. Dacă într-o perioadă din viața mea am avut rafturile organizate într-un fel, ele se vor schimba în timp. Fac alte selecții, ale decupaje, alte cărți vin în față, alte cărți dispar – dispar, pur și simplu. Au logica lor, se ascund. Am căutat enorm o carte de Anne Carson, măi, am căutat-o până mi-au ieșit ochii din cap. A apărut azi, când o căutam pe Susan Sontag. Alte cărți dispar pentru că le-mprumut, sau le pierd, sau le mut la ai mei, din lipsă de spațiu. 

Hai să ne plimbăm pe la rafturi și-mi poți povesti despre cum ai aranjat fiecare corp de bibliotecă. 

Trebuie să spun că, dincolo de categorii – sau de categoriile mele –, există criteriul accesibilității și criteriul spațiului și al dimensiunilor. Adică, uite: aici jos este Cartea roșie a lui Jung, care e foarte mare și foarte grea și nu poate să stea decât la baza unui raft. Sau o carte despre faraoni, adusă din Cairo,  sau albume de artă – ele trebuie să stea la bază. Uneori se strecoară poezia peste tot, pentru că asta este natura ei. Nu știu dacă am un raft, un corp în casa asta în care să nu fie cărți de poezie. Apoi, am mici serii care-mi plac și pe care le colecționez, cum este asta de la Macmillan, bleu cu muchii aurii. Apoi sunt antologii de poezie americană, cartea despre Londra a lui Peter Ackroyd („Londra. Biografia unui oraș” – n.r.), cărți din astea masive care trebuie să stea împreună cu enciclopedii, cu Thomas Mann, cu Istoria lui Manolescu („Istoria critică a literaturii române” – n.r.) – cărți care poate nu sunt neapărat compatibile. Unele sunt din facultate, vezi, pe-astea mi le-am adus înapoi! Ziceam eu de un raft sau ceva, dar am adus mult mai multe. Sunt și multe cărți în engleză, pentru că am absolvit secția engleză-română și sunt foarte atașată de literatura de limbă engleză. În corpul acela (îmi arată rafturile din dreapta balconului – n.r.) sunt cărțile de critică literară, de istorie literară, multă  non-ficțiune.

(O întreb de ce a așezat unele cărți cu coperta la vedere, din motive estetice sau pe alte criterii? – n.r.)  Ăsta este corpul lui Doru, el și le-a ales, sunt niște highlight-uri personale: o biografie a lui Maradona pentru că este fan Maradona, fotografia de stradă pentru că-l pasionează foarte tare, Basquiat pentru că este artistul lui preferat. 

Iar la mine îl avem pe Henry James, pentru că a fost o constantă în istoria mea de cititoare, Basmul cu soarele și luna, la fel, dar și din nostalgie. Îmi plac cărțile astea mai vechi, nu vreau să uit de ele, nu vreau să dispară – uite, A Streetcar Named Desire, o ediție mai veche de la Penguin. Vin către noi atâtea cărți noi, tentante și lucioase și spectaculoase și vreau să le văd și pe-astea mai vechi, chiar dacă nu arată extraordinar. Îmi place mult Tennessee Williams, chiar a fost un reper pentru mine. 

(Ne mutăm atenția pe rafturile de jos – n.r.) Uite, cartea asta, e o achiziție recentă: Love – A Curious History in 50 Objects de Edward Brooke-Hitching, e fascinantă! Și colecția mea de cărți de Tarot, o parte din ea, de fapt, pentru că din cauza spațiului n-am cum să le țin pe toate la un loc. (O întreb dacă e una din pasiunile ei – n.r.) Da, și Tarotul, și cărțile despre Tarot, e o-ntreagă lume acolo. Am și cărți de fashion, pentru că e ceva ce m-a interesat tot timpul, împreună cu cărți de istorie și cărți pentru copii mai vechi și mai noi, cu dimensiuni greu de potrivit.

Dacă înțeleg eu bine, ideea a fost să aveți fiecare un corp tematic cu ce e reprezentativ pentru voi? Mi se pare foarte faină ideea asta.

Nu e neapărat o selecție definitorie, cât sunt cărți importante și frumoase. Pe raftul ăsta e foarte multă poezie. În partea de sus sunt autori români publicați în ultimii ani. Mereu este un amestec de cărți vechi și cărți noi – uite, am o ediție Don Quijote din 1957, o ediție prescurtată, dar mie tot mi s-a părut foarte frumoasă, are și ilustrații. 

(Ne mutăm în camera din mijloc, amenajată ca birou, unde sunt cele mai multe corpuri de bibliotecă – n.r.) Ăsta e raftul pe care l-am aranjat cel mai mult, am încercat să includ aici cât mai multe dintre autoarele mele preferate – literatură feministă, antologii feministe. (Glumesc că s-au mai strecurat și niște bărbați printre feministe, de pildă Günter Grass – n.r.) Da, s-au mai strecurat și niște autori bărbați pe care i-am citit cu mare plăcere și care sunt importanți pentru mine în continuare: Saramago, dar nu e tot, Günter Grass, Somerset Maugham, pe care l-am citit în școala generală și mi-a plăcut foarte mult, e un scriitor pe care nu știu câtă lume îl mai citește astăzi (îi dau dreptate – n.r.). În rest, sunt cărți ale autoarelor mele preferate, Annie Ernaux, Goliarda Sapienza, Jeanette Winterson, ca să numesc numai câteva, și am pus lângă ele și cărțile mele, pentru că am vrut să aibă vecinătatea asta bună. 

Aici am multe biografii, aici am clasici din nou… Pare o aranjare haotică, dar pentru mine are o logică și e o ordine pe care o știu. Reflectă modul cum s-a format biblioteca în timp și în straturi. Ar trebui să sparg totul și să reorganizez pe alte criterii, să pun toată ficțiunea la un loc, de exemplu, dar nici nu am timpul ăsta, nici nu știu dacă mi-ar plăcea. (Remarc că rafturile au mai degrabă o structură emoțională – n.r.) Da, așa este și poate cel mai mult se vede aici, la autoarele mele preferate, pentru că în prima parte a vieții mele și în perioada de formare, în școală, am citit predominant autori bărbați clasici – britanici, ruși, americani, autori canonici. De unii m-am despărțit între timp – e cazul lui Bukowski, dar de Thomas Mann nu, de Cehov nu, de Flaubert nu, îl iubesc! Și-apoi, din perioada facultății, am descoperit mai mult autoarele și-am început să citesc cu mare foame, și interes, și plăcere și s-au strâns niște referințe, niște cărți care-au contat enorm pentru mine: multe autoare din perioada victoriană, Doris Lessing, Anaïs Nin, Virginia Woolf, Joan Didion, Elsa Morante, Natalia Ginzburg, Djuna Barnes, apoi au venit Donna Tartt, Elizabeth Strout, Marilynne Robinson, Elena Ferrante, Clarice Lispector, Natasha Brown, Bernardine Evaristo, Chimamanda Ngozi Adichie sau Barbara Kingsolver. Pe Annie Ernaux am citit-o foarte de curând, nu mi-era cunoscută din lectura directă a cărților ei, în schimb pe Jeanette Winterson o iubeam de mult. 

(Lângă birou observ un cărțoi imens și mă minunez, Alina îl ia în brațe și îl balansează, ne amuzăm – n.r.) Este Istoria costumului de August Racinet. Expertă fiind la cărat geamantane imense, mă descurc. E una din cele mai speciale cărți din biblioteca mea și sunt foarte fericită că a rămas cu mine. Am văzut că există și o variantă mai mică, prescurtată. (Cea din biblioteca Alinei este „The Complete Costume History”, un volum de aproape cinci kilograme – n.r.)

(Ne continuăm plimbarea prin încăpere – n.r.) Am foarte multe cărți pe care le-am cărat înapoi, acum îmi dau seama, că mă uit cu tine prin rafturi. Hugo, mulți clasici, cartea lui Bahtin despre Rabelais, cărți pe care le-am citit în facultate. Aici am istorici, teoreticieni, teoreticiene și eseiste române, literatură română, ăsta este raftul de japonezi, dar sunt japonezi și în afara raftului, multe volume din BPT – o parte le-am adus înapoi, o parte le-am cumpărat din  anticariate. Și, cum spuneam mai devreme, ăsta e corpul în care sunt cărțile citite în ultimii doi, trei ani, amestecate. 

(Întreb ce e cu teancurile care, evident, n-au mai avut loc în bibliotecă, dar arată și ele foarte estetic – n.r.) Multe sunt așa pentru că n-am mai avut unde să le pun, dar am încercat totuși să existe o ordine. De pildă, aici am mai mult clasici, dar iată că la baza lor sunt niște cărți pentru copii de format mare sau cartea prințului Harry, care e masivă și poate să susțină turnul. E multă ficțiune care n-a mai încăput pe rafturi și a trebuit să o pun undeva. Uite, în turnul ăsta, de exemplu, am foarte multe cărți de Agatha Christie, care mi-a plăcut mereu foarte mult. Mă bucur că uit acțiunea cărților, așa că suspansul e mereu acolo.   

(O întreb dacă îi e greu să se despartă de cărți – n.r.) Cred că aș putea să mă înscriu la hoarderii anonimi. (Râdem – n.r.) Nu pot să spun că mi-e greu să dau cărți. De multe ori dau o carte cu toată inima, după care se-ntâmplă să mi-o cumpăr înapoi, pentru că ori mi se face dor să recitesc ceva, ori am nevoie propriu-zis de ea. Sunt cărți care rămân ca niște repere de care ai nevoie în jurul tău. 

(După colț, înspre dormitoare, se află un aranjament de cărți alături de parfumuri, o lumânare roz și o fotografie cu Marilyn Monroe – n.r.) Aici sunt câteva cărți despre Marilyn. Pentru mine, ea a fost frumusețea, și nu neapărat frumusețea asta elaborată în acord cu male-gaze-ul anilor ̛50-̛’60, ci o prezență plină de inteligență, curaj și bunătate. Asta am simțit mereu față de ea și uite că i-am dedicat acest mic colț de Afrodită, peste care să troneze. Sunt câteva cărți despre viața ei, foarte zbuciumată, o viață în care simt că a căutat liniște, iubire și forme de frumusețe, în ciuda atâtor lovituri. În același turn am pus cărți vechi despre cosmetică și frumusețe, din nostalgie față de o astfel de carte care mă atrăgea în copilărie, o carte a mamei mele. A ieșit un fel de altar, din nevoia mea de un strop de hedonism și dintr-un soi de devoțiune față de modurile în care putem să descoperim și să păstrăm frumusețea în viețile noastre, oricât de încărcate și de dezordonate ar fi. E așa, un turn ca un far un pic glam, un pic camp, foarte în logica mea. 

(Ne întoarcem în camera cu canapea – n.r.) Ăsta e un raft foarte important, de care sunt foarte atașată, pentru că aici sunt o mică parte din cărțile din care am selectat poeme pentru antologiile la care am lucrat împreună cu Paula (Erizanu – n.r.), în special cărți din prima jumătate a secolului, dar și cărți mai noi. Din păcate, nici aici și în nicio parte a bibliotecii nu am cărțile pe un singur rând. Este rândul din față și-apoi continuă în adâncuri, uneori sunt chiar trei rânduri de cărți suprapuse. Dar le cam știu pe toate, dacă scot una și văd ce-i în spate, îmi dau seama în ce zonă sunt. 

Îmi poți vorbi un pic despre procesul de documentare pentru antologia „Un secol de poezie română scrisă de femei”, alcătuită împreună cu Paula Erizanu și publicată în trei volume la Editura Cartier? Cum e să devii un detectiv al cărților și să descoperi autoare uitate și povești inedite? 

Chiar a fost palpitant, ceva ce ne-a pasionat foarte tare pe amândouă, dar n-a fost simplu, pentru că n-am avut acces ușor la cărți. Ultimele volume au fost lucrate în pandemie, când a fost mai complicat cu accesul la biblioteci, așa că ne-am bazat destul de mult pe cărți pe care le-am găsit în anticariate sau pe diverse site-uri. Efectiv a fost o vânătoare, mai ales pentru volumul care se ocupă de perioada interbelică. Știam că au existat niște autoare și niște titluri, pentru că sunt enumerate în șiruri de nume amestecate în tot felul de istorii sau compendii – de aici am pornit și-am început să căutăm. Multe cărți se găseau în biblioteci locale, în zonele din care veneau aceste scriitoare – n-am putut să mergem acolo, așa că fiecare și-a găsit un sistem alternativ de acces. A fost o mare bucurie de fiecare dată când am reușit să găsim o carte sau o persoană care avea respectiva carte, să aflăm câte-un detaliu despre viața unor cărți și a unor autoare. A fost o experiență foarte plină și unul dintre cele mai hrănitoare proiecte comune în care am fost implicată. 

Citești în general antologii sau mai degrabă te pasionează procesul de lucru la o antologie? Îmi poți recomanda câteva titluri, nu neapărat de la noi? 

Da, citesc antologii, sunt o ocazie de a te uita pe mai multe ferestre. Îmi plac foarte mult antologiile atent curatoriate – să nu fie o cacofonie de idei, orientări acomodate sub umbrela diversității. Îmi place să fie o selecție atent făcută și o tematizare mai îngrijită. Am niște antologii preferate, pot să ți le arăt. O antologie superbă de scrieri feministe de la Penguin, am avut bucuria să fiu într-un panel cu cea care a coordonat această antologie impresionantă și foarte folositoare, Hannah Dawson (The Penguin Book of Feminist Writing – n.r.), apoi e antologia de poezie feministă pe care a coordonat-o Medeea Iancu – Arta revendicării la frACTalia –  și care e un reper în continuare, și o antologie la care țin foarte mult, o antologie de povești de dragoste pe care eu i-am făcut-o cadou soțului meu și el mi-a făcut-o mie cadou în același moment. Era aniversarea noastră și a fost o coincidență extraordinară. Asta este, Classic Love Stories, nu e vreo carte populară sau una de care să fi vorbit înainte. 

Antologiile îți dau niște micro-hărți care sunt relevante și pentru o perioadă, și pentru o temă, și pentru viziunea persoanelor care le-au coordonat. Și consolidează anumite direcții, anumite mesaje… E multă muncă în spatele lor și am un mare respect pentru asta. Sunt antologii de poezie care au apărut la frACTalia, în care am fost și eu inclusă, și care mi se par foarte bune: Generația de aur și Perturbări în desfășurare. Sunt antologiile de poezie de la Cartier, fie tematice, fie antologii de autor – există mult material la categoria asta. Mi-aduc aminte și de niște antologii făcute în casă, scoase în colecția aceea mai veche de la Cotidianul, la care am lucrat și eu, la vremea respectivă. Mi-au deschis drumul către niște autoare la care nu avusesem acces înainte și le-am descoperit cu mare bucurie în felul ăsta. („Sodoma şi Gomora – 14 motive de a urî şi de a te lăsa cucerit de viaţa de la oraş”, „Despre dragoste şi alte întâmplări”, „Cartea cu himere”, „Ispita şi cele 10 porunci” sunt câteva din titlurile acestor antologii – n.r.) 

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru lectură? A fost cineva care te-a influențat în mod special?

A apărut foarte devreme. Eu și sora mea am crescut la bunici până pe la cinci ani, și bunicii ne-au citit în fiecare seară, de la vârste foarte mici. Era un ritual absolut magic, mai ales în timpul iernii. Era seară, ne citeau la lumina lămpii, cu umbre pe perete, cu soba încinsă, era absolut minunat. Mi-aduc și-acum aminte povești întregi, basmele lui Petre Ispirescu, Povești nemuritoare. Nu erau cărți ieșite din comun, dacă ne gândim la ce ediții apar astăzi pentru copii. Erau niște cărți accesibile, populare, care probabil c-au fost în bibliotecile multor copii din generația respectivă. Îmi amintesc când ne-a citit bunica Hagi Tudose, scena aia cu motanul și coada lui interminabilă, de intră frigu-n casă până-i intră lui coada-n cameră – sunt scene care mi-au rămas în minte foarte puternic. Am crescut cu această bucurie de a primi povești în fiecare seară, și-apoi mai erau cărțile pe care ni le făcea cadou bunicul, părinții. 

Biblioteca părinților nu era ceva extraordinar de sistematizat, am citit amestecat, alegând ce mi s-a părut mai interesant pe lângă ce primeam de la școală. Mai era însă un lucru foarte important, care nu știu cât este de activ pentru adolescenții și adolescentele de astăzi: biblioteca școlii. Am făcut școala generală în Vulcan, în Valea Jiului, iar școala noastră avea o bibliotecă care mie mi se părea un spațiu fabulos, mereu împrumutam cărți de-acolo. Mi-aduc aminte că am citit doar primul volum din Toate pânzele sus, apoi n-am mai găsit al doilea volum și s-a rupt firul, deci eu n-am terminat nici acum cartea lui Radu Tudoran! Am de recuperat. Apoi a fost biblioteca liceului și cea a facultății. Ar trebui să existe o încurajare mult mai mare în zona asta, iar bibliotecile școlare să fie alimentate constant cu cărți noi, atrăgătoare, pentru că nu mai putem vorbi de același context în care am crescut noi, acum sunt atât de mulți stimuli și atât de multe surse care le cer atenția copiilor, atât de multe criterii după care copiii și adolescenții citesc, care sunt diferite cu totul de ale noastre. Ei citesc după topurile de pe Goodreads, după ce e viral pe TikTok, și dacă nu au acces la cărți care să-i intereseze, se rupe legătura. Dar deja am divagat. 

Nu ai divagat, mi se pare foarte interesant ce spui, pentru că prin fiica ta ai acces la noul tip de cititor. Cum crești un copil cititor?

E o întrebare la care nici nu știu cum să răspund. Pentru că nu cred că am făcut ceva cu totul și cu totul special. E drept că i-am citit de când s-a născut, ba chiar de dinainte să se nască. Citeam cu gândul la ea sau citeam o poezioară stupizică pentru ea. Apoi i-am citit constant. Copiii sunt foarte receptivi, chiar dacă pare că nu-i interesează – și eu am fost într-o panică de felul ăsta, că ignoră ce-i propun eu, dar de fapt avea criteriile ei și tot timpul a citit. Când avea cinci ani, a apărut Harry Potter în viața ei, inițial i-am citit toată seria cu voce tare. De două ori, pentru că a fost acest gen de cititoare obsesivă și e în continuare, adică ea nu citește o carte o dată, ci de minim două ori. Și-apoi l-a citit singură pe Harry Potter, după ce l-a auzit și de la mine, și de la tatăl ei, citit seara cu voce tare. Acum are criteriile ei, are prietenele ei cu care citește aceleași cărți, îmi povestește despre lecturile ei, îmi mai face recomandări – uite, am primit această carte de la ea, Book Lovers de Emily Henry, o autoare foarte populară de care probabil că a auzit pe TikTok. Sau mai e această autoare, Holly Jackson, cu o serie după care sunt înnebunite multe adolescente, A Good Girl’s Guide to Murder.

Tu citești ce citește ea, de curiozitate?

Măi, recunosc că nu, n-am timp. Răsfoiesc, mă uit la încadrarea de vârstă, dar nu pot să zic că sunt extraordinar de strictă. Plus că, un lucru foarte important, am fost de curând în Cărturești la secțiunea de Young Adult și librarii mi-au spus că ei chiar citesc toate cărțile pe care le pun pe raftul pentru adolescenți, fiindcă se pot strecura cărți problematice, care conțin ori violență, ori scene de sexualitate care nu sunt potrivite pentru vârsta respectivă, și s-au trezit cu plângeri din partea părinților. Eram la casă să plătesc o carte, cu Katrina lângă mine, și librarul ne-a spus: Să știți că asta nu-i pentru vârsta ei! Și-am zis: Da, da, știu! Am fost foarte impresionată că erau atât de informați. Dar ce mi se pare mie înduioșător e că prietenele citesc împreună aceeași carte și discută despre ea. Bine, e vorba de un caz privilegiat, de copii din mediul urban, pentru că sunt copii care la 12 ani trebuie să muncească, despre ce vorbim… 

(Ulterior, i-am adresat și Katrinei o întrebare, iar ea, foarte drăguță, mi-a răspuns – n.r.) Katrina, cum îți alegi cărțile pe care le citești? Și ce ingrediente trebuie să aibă o poveste ca să fie pe gustul tău?

Îmi aleg cărțile de pe TikTok sau de la o autoare sau un autor de la care am mai citit și mi-a plăcut. De exemplu, Lynn Painter, Jenny Han sau Holly Jackson. Ca să mă atragă o carte, trebuie să aibă suspans și dramă. 

Alina, sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? Cărți care te-au format, care te-au marcat, de care se leagă o poveste anume… 

Sigur sunt și nu puține. Am să mă refer la ele ca la niște cărți care au lăsat semne importante, chiar dacă nu mai rezonez cu unele dintre ele sau chiar dacă nu au avut chiar rol de manual, ba dimpotrivă. O să povestesc mai ales despre cărți cu care m-am întâlnit în anii foarte tineri. O să râzi, probabil, dar una dintre ele este Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, un exemplar jerpelit și vechi care i-a aparținut străbunicului meu. Era mereu prin preajmă, o vedeam tot timpul pe masă, lângă aparatul de radio, în casa bunicilor mei dintr-un sat din Oltenia. Are, pe spate, semnătura lui cu creionul și vreau să nu se șteargă niciodată. Îi plăcea mult să povestească străbunicului meu, tatăl bunicii dinspre mamă. Îi plăceau cărțile, se simțea asta cumva, deși nu erau teribil de multe cărți în casă. Am citit-o la o vârstă nepotrivită poate, nu cred să fi avut mai mult de doisprezece ani, dar am citit-o cu mare curiozitate și plăcere, ca pe un roman de aventuri. 

Mai am, apoi, două cărți care m-au marcat, copilă fiind. Cea mai veche e Vulpoiul deghizat de Ivan Franko (traducere din limba ucraineană de Radu Levarda și apărută prin cooperarea a două edituri: Veselka, din Kiev și Ion Creangă). E o carte pierdută pe care am căutat-o cea mai mare parte a copilăriei mele și am tot căutat-o până de curând. Să explic cum. Eram foarte mici, eu și sora mea și ne certam pe o carte. Tot ce îmi amintesc despre cartea aia e că era cu un vulpoi și cu niște vopsea albastră. Pentru că ne certam pe ea, bunica ne-a luat-o și nu ne-a mai dat-o niciodată. La un moment dat, ne-a spus că a ars, probabil să ne învețe mine să ne mai certăm și pe alte chestii. Am rămas de atunci cu imaginea aia în minte, cu vulpoiul albastru dispărut și l-am căutat și tot căutat ani în șir. Nici măcar nu știam titlul cărții, doar imaginea asta. Apoi, acum câțiva ani, am reluat căutările pe Google, după „vulpoi albastru carte pentru copii”. Am dat de Vulpoiul deghizat, într-un anticariat, carte apărută în 1985, deci exact perioada cu noi două minuscule. Sper sincer că asta e cartea noastră. Chiar sper, pentru că nu mă pot baza decât pe amintiri firave – nu știam încă să citesc –, dar sunt mai mult ca sigură că ea e, pentru că vulpoiul și gardurile albastre sunt acolo, la fel și chenarele paginilor încărcate de desene. E chiar o carte tare frumoasă, despre un vulpoi șiret, pe care îl cheamă Michita și care pică într-un delir de grandoare după ce cade, accidental, într-un butoi cu vopsea albastră. 

O altă carte care m-a marcat cum puține au făcut-o e Crăiasa Zăpezii de Hans Christian Andersen. Cred că mesajul scris pe pești uscați de o laponă bătrână, care nu are hârtie și palatul de mărgean de pe fundul mării, în care locuiau sirenele și tatăl lor sunt cele mai stranii și mai puternice imagini care mi-au rămas din tot ce am citit vreodată. 

Tot de dragul unor imagini de neșters am inclus povestirile lui Marquez, chiar dacă m-am îndepărtat de realismul magic, pe care l-am descoperit pe la sfârșitul liceului, când am citit clasicele Toamna Patriarhului, Un veac de singurătate și Dragoste în vremea holerei. Ani mai târziu am găsit într-un anticariat o ediție somptuoasă, ilustrată a povestirilor lui: Fantastica și trista poveste a candidei Erendira și a nesăbuitei sale bunici. E apărută în 1980, la Editura Univers, tradusă și prefațată de Miruna și Darie Novăceanu. Imaginea cu care asociez cartea asta e a îngerului bătrân, cu aripi jumulite, închis în cotețul găinilor. O păstrez și în amintirea perioadei mele sud-americane, cu Șotronul lui Cortázar ca reper de neșters, o lectură care m-a sfâșiat în perioada studenției. E foarte departe de mine acum, nu știu dacă mi-ar plăcea la fel de mult și nici nu mai găsesc cartea în bibliotecă. Neapărat trebuie s-o aduc înapoi sau s-o găsesc dacă e încă în casă, pentru că e și ea un fel de jurnal indirect din altă viață. 

N-am avut acum în casă nici jurnalele fraților Goncourt, pe care le-am citit cu o plăcere rară și care mi-au confirmat farmecul micilor frivolități, pe care îl iubisem și în scrisul lui Wilde, o altă referiță foarte importantă pentru mine. Majoritatea cărților lui au rămas însă în biblioteca pe care am transportat-o în casa alor mei. Acolo sunt și Exuviile Simonei Popescu, o carte pe care am adorat-o și care a pus în mișcare încă și mai mult nevoia mea de scris când abia intrasem la facultate. Uite câte cărți am de recuperat din bibliotecile vechi și plimbate! Și Lucrări în verde tot la ai mei a rămas, de când cu planurile marii mutări care nu s-a mai întâmplat. Am oprit scrisul la teza de licență ca să citesc cartea asta. Pentru mine, la acel moment, Lucrări în verde a oprit timpul. 

Acum am scos însă de pe raft o altă carte de poeme care a fost esențială pentru descoperirile mele, printre primele cărți de poezie – dacă nu chiar prima – cumpărate de mine imediat ce am ajuns la facultate, în București; și printre primele cărți care au deschis atunci o lume cu totul nouă, din care nu înțelegeam decât parțial câte ceva, dar care îmi vorbea, atât cât ajungea la mine, pe limba adevărului: Zestea de aur de Mariana Marin. Și în fine, am mai ales o carte-semn: Din poveștile Asiei, apărută la Editura Ion Creangă, minunat ilustrată, cu povești din mai multe zone ale Asiei, repovestite în limba română. E o carte apărută în 1979, nu existam pe atunci și nici nu am crescut cu ea în preajmă. Am cumpărat-o târziu, dintr-un anticariat din Arad, pentru că mi s-a părut o bijuterie. Peste câțiva ani, am dăruit-o. După alți ani, mi-am dat seama că nu a fost un dar potrivit, m-am gândit că persoana la care a ajuns nu a prețuit-o și poate că nici nu a meritat-o. În orice caz, am vrut cartea înapoi, m-am tot gândit la ea și cu prima ocazie când am văzut-o pe site-ul unui anticariat, am cumpărat-o. Nu regret că am dăruit-o atunci, n-aș fi cerut-o înapoi pentru nimic în lume, dar mă bucur că poveștile de aici sunt din nou cu mine, că zâna cocorilor s-a întors acasă. 

Un clasic care mi-a modificat iremediabil imaginația, la intrarea în adolescență, e La răscruce de vânturi de Emily Brontë. Ea a fost înainte de Jane Eyre, pe care am citit-o hipnotizată, de Jane Austen, pe care aș reciti-o oricând, de dilemele relațiilor din Middlemarch-ul lui George Eliot, de toate scriitoarele feministe pe care le-am descoperit apoi și pe care le caut mereu, de toată literatura de limbă engleză pe care poate că am studiat-o și pentru că m-am îndrăgostit de niște cărți atât de puternice, atât de magnetice. Dintre ele nu vreau să lipsească proza lui Truman Capote, Harfa de iarbă care mi-a topit inima de fiecare dată când am citit-o – vă rog mult să vă întâlniți cu Texaco Gasoline și cu Dolly-Inimioară, două personaje care depășesc orice convenție și pur și simplu strălucesc de libere ce sunt, dintr-o lume mică și ahtiată după aparențe. Sau Mic dejun la Tiffany și toate visele și fantasmele personajelor lui care-i fac proza să plutească cu o finețe și o ușurătate rare, dincolo de orice critici care i s-ar putea aduce. Un strămoș al acestei proze care sfâșie pânza complezențelor și a tuturor uzanțelor este J.K Huysmans, pe care sunt sigură că l-a citit Capote. Nu prea cred că avea cum să nu citească În răspăr, biblia decadenților, la cât de camp era. Mi-l imaginez lăsând cartea, într-o pauză de citit și dansând singur pe Nessuno de la Mina. 

Nu știu dacă am dat de În răspăr căutând să aflu mai multe după ce am citit Liturghia neagră, publicată la Polirom în anii 2000, sau de la Simona Popescu, o mare admiratoare a cărții, sau din cartea despre dandysm a Adrianei Babeți, sau citindu-l cu pixul în mână pe Wilde, care a fost subiectul tezei mele de licență. Totul se petrecea cam în același timp și referința putea veni de oriunde, plutea în aerul în care trăiam eu atunci, consumând decadentism, Paganini, Cocteau Twins, Röyksopp și cele mai tari țigări, de cum deschideam ochii. Nu era de găsit cartea, așa că am rugat un anticar pe la care treceam constant să o urmărească și dacă apare, să mă sune. Așa am ajuns la cărticica asta și la Des Esseintes, eroul ei hipersensibil și mizantrop, obsedat de stilistica fiecărui obiect de care se înconjura și de refugiul în artificial, care pentru el era o formă de asceză, de căutare spirituală. Mi se părea scopul suprem al artei și al vieții când aveam douăzeci și un pic de ani și citeam Villiers de l’Isle-Adam, prozele decadente ale lui Gautier, Curtea-de-Ape a Elenei Pasima și tot ce m-ar fi făcut să nu semăn absolut deloc cu ce era și ce se citea în jurul meu. Acum probabil aș citi-o cu o distanță față de multe idei, dar la vremea la care am citit-o prima dată, În răspăr a fost un reper extrem de prețios și semnul prin care refuzam, în felul meu, un utilitarism sălbatic pe care îl resimțeam acut. 

O altă carte care a extins pânza estetismului, dar într-un cu totul alt registru, a fost Însemnări de căpătâi de Sei Shōnagon, o scriitoare japoneză extrem de rafinată și erudită, o observatoare fină căreia nu-i scăpa nicio nuanță și niciun subton. Îmi amintesc scrisul ei ca pe un vis în care se discern cele mai neverosimile suite de imagini, codate fiecare după un filtru diferit. Aș reciti oricând Însemnările, ce comoară de carte! 

Un tom care pentru mine a deschis o lume în mii de culori și detalii e uriașa Istorie a costumului de Auguste Racinet. Am dat peste ea la douăzeci și ceva de ani, eram studentă, mereu fără bani și am intrat în Cărturești unde mi-a sărit în ochi cartea astea monumentală de-a dreptul și extrem de scumpă, pentru buzunarul meu. E o istorie a costumului publicată în Franța pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și include documentarea plină de detalii a costumului din Antichitate până în secolul al XIX-lea din întreaga lume, așa o vedea acest istoric francez. M-am uitat hipnotizată la ea și am simțit o dorință extrem de puternică de a pleca cu ea acasă. Părinții mei m-au ajutat să fac asta: a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodată. Istoria costumului a lui Racinet și, ani mai târziu, Cartea roșie a lui Jung, cele mai grele și mai dezlănțuite vizual cărți pe care le am în biblioteca mea. Despre prima, le-am spus atunci părinților că-mi trebuie la școală, ceee ce nu era chiar neadevărat, pentru că intrasem la scenografie, dar asta e o altă poveste. Pe a doua am primit-o în timp ce eram însărcinată și era atât de mare și atât de grea, încât trebuia să stau culcată într-o parte, ca un mare (mă rog, mic) desfrânat roman, ca s-o pot răsfoi. 

Mi-ai vorbit un pic despre relația ta cu cărțile din bibliotecă, dar voiam să revin asupra acestui subiect. Ce fel de cititoare ești? Ai zice că ești posesivă cu cărțile tale?

Aș vrea să spun că nu, dar cu unele cărți da… Mai ales cele cu autograf sau cu dedicații mai speciale. Încerc să mă educ să mă despart de cât mai multe cărți, fără să le cumpăr din nou. Pentru că ies pe ușă și vin înapoi pe fereastră. (Râde – n.r.) Primesc și foarte multe cărți, ăsta e un privilegiu. Pot renunța la cărțile pe care le-am citit și de care m-am bucurat, dar știu că nu le-aș reciti prea curând. Se mai întâmplă să uit de una, să mi-o cumpăr din nou și să mă trezesc cu dubluri – pe acestea le dau, clar. Odată la câteva luni, pleacă multe cărți din casă. Nu le-aș lăsa niciodată într-un loc, să le ia cineva, nu le duc la anticariat, deloc. Cumpăr de la anticariate, dar eu nu duc cărți. Am făcut asta când eram mult mai tânără și aveam nevoie de bani și-am primit exact praful de pe tobă – este o experiență foarte umilitoare, și pentru persoanele care vând, și pentru cărțile în sine. 

Cum spuneam, vreau să mă educ să prețuiesc spațiul mai mult decât prezența fizică a cărților – nu știu cum să spun chestia asta fără să sune cumva fals. (Spun că nu e deloc fals, cărțile pot fi despotice, pot fura din spațiul vital, pentru că le iubim atât de mult – n.r.) Și sunt și frumoase ca obiect! Eu am încercat să citesc pe diverse suporturi, dar am avut o rată de reușită către zero. Lucrez mult cu textul, din asta trăiesc, și-atunci când citesc de plăcere nu mai vreau niciun fel de ecran, uneori e obositor să mă uit și la un serial, pentru că stau foarte mult cu ochii-n laptop. Îmi place materialitatea cărților, eu le și subliniez, scriu pe ele, le-mpănez cu post-it-uri, e un soi de obișnuință, deși nu știu cât e de sănătoasă. Mai ales cărțile citite în vacanță au deja o istorie a lor, sunt ondulate de la valuri, de la sare, citesc și în cadă, uneori mai cad în apă, dar sunt niște semne ale relației noastre la care țin. Sunt ca niște intrări de jurnal, mai dau de câte una și-mi aduc aminte perfect o bucată de viață, și chiar dacă unele exemplare sunt jerpelite și-arată ca vai de capul lor, nu-mi vine să le dau, pentru că am o conexiune destul de puternică cu ele.

Altfel, sunt o cititoare foarte capricioasă. Pe lângă ce citesc prin prisma meseriei, fie că trebuie să scriu cronici sau să fac interviuri cu autoare sau autori – astea-s lecturile obligatorii și de regulă țin de actualitate, de ultimele apariții –, atunci când reușesc să mă rup de la ritmul ăsta, am zece cărți deschise în același timp. Vara asta am recitit Truman Capote, pentru că e unul din autorii care mi-au plăcut foarte mult în trecut. Aș avea câteva observații de făcut, dar are un farmec care pentru mine rămâne.

De ceva vreme, am și următorul ritual: încep anul nou cu o carte veche. E bucățica mea de confort – în ceva vechi, în ceva cunoscut, într-o recitire. De pildă, La răscruce de vânturi, pe care-o iubesc de când am citit-o prima oară – cred c-aveam 12, 13 ani. Sau o carte clasică – Barry Lyndon, Madame Bovary – sau o carte de Thomas Mann pe care nu am citit-o încă. (E vorba de „Memoriile lui Barry Lyndon”, de William Makepeace Thackeray – n.r.)

Mai ai și alte obiceiuri legate de lectură sau de scris? Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților? 

Îmi place să citesc în pat dimineața, când mă trezesc. E un obicei pe care mulți îl critică, dar eu mă-ncăpățânez să-l păstrez. Programul spune, nu?, că te-ai trezit, faci un duș, bei o cafea și dup-aia te-apuci de treabă. Nu te refugiezi în alte activități, pentru că îți iau din energie și amâni treburile importante. Eu, înainte să intru în viața de adult, citesc ceva în pat, fără presiune – când pot, că dacă trebuie să mă trezesc la șase jumătate, aia este. Dar în rest, îmi place foarte mult să mă culc cu cartea lângă pat și să mă trezesc cu ea, cumva se-nchide cercul.

În timpul zilei citesc aici (îmi arată canapeaua pe care ne aflăm – n.r.), aici lucrez, aici și scriu, nu am neapărat niște ritualuri. Îmi place să fie ordine în jur, chiar dacă pare haotic, și nu pot să scriu cu muzică. Dacă sunt într-un loc public, ok, mă concentrez, dacă sunt la mine-acasă, prefer să nu am genul ăsta de stimul, pentru că oricum vin pisicii și sar pe mine non-stop. Se freacă de laptop, se urcă pe tastatură – ei sunt muzica mea. (Râde – n.r.) Nu lucrez neapărat la un birou, m-am obișnuit să scriu cu laptopul în brațe. Vara am pe lângă mine o ceașcă de cafea pe care uneori nici nu o beau, iar din septembrie până în iunie, cănile mele cu Earl Grey, pe care le aleg mereu în funcție de tot felul de factori care se combină în capul meu: vremea de afară, cartea pe care o citesc atunci, fixația pentru anumite culori sau nostalgia pentru un loc anume. 

E o legătură între pisicile tale, citit și bibliotecă? 🙂

Păi, toate sunt surse de bucurie. Și toate sunt parte din viața mea. Mi-a trimis recent sora mea o poză cu băiețelul ei, nepotul meu, care acum este în clasa zero și au fost rugați să deseneze familia, iar el a desenat pisoiul, pe Bob. Ei fac parte din familie, cum fac parte și cărțile – sunt peste tot, cred că doar în frigider și în cuptor nu am cărți. Iar când vine curierul să ne-aducă bunătăți, pisoii sunt primii la ușă, și după ce-am scos cărțile, se bagă ei în cutii, devin jucăriile lor. 

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Măi, pentru a intra în posesie nu, dar pentru a le transporta, da. Și este exemplul clasic cu întoarcerea din călătorii și limita de bagaj, când e totul burdușit și unde mai poți strecura obiecte grele? În bagajul de spate, în rucsac. Mi-l aduc aminte pe tata, bietul, care venea să mă ia de la aeroport și când ridica rucsacul se albea la față: Tu ai cărat chestiile astea? Pentru că acele antologii Norton și acele antologii de poezie americană le-am cărat eu cu rucsacul din Cambridge, din Londra, din tot felul de călătorii, mai ales în perioada facultății, dar nu numai. Mai mereu car niște bolovani din ăștia pe care-i pun în rucsac și mă rog să nu-mi cântărească nimeni bagajul de mână. 

Mai este ceva legat de posesivitate, mi-am adus aminte acum. Eram în facultate cu un prieten foarte, foarte bun, care a rămas prieten foarte, foarte bun, și am găsit amândoi Cânturile lui Maldoror de Lautréamont, o ediție superbă, apărută la Univers, tradusă de Tașcu Gheorghiu, cu ilustrații. Eu am văzut-o prima, dar știam cât de mult și-o dorește el și i-am cedat-o. Mi s-a părut cel mai firesc lucru. Deci nu sunt această hapsână. (Râde – n.r.) Îmi place să împart. 

Mi-ai spus deja despre cărțile tale că le-ai așezat în vecinătatea autoarelor pe care le iubești. Dacă vrei să mai adaugi ceva legat de asta…

În sistemul meu labirintic de ordonare a cărților este și acest microcriteriu al vecinătăților bune și poate că de multe ori nu am timp să fac asta cu toate cărțile, dar undeva în spatele minții există, e mereu activ: Cartea asta s-ar simți bine lângă cutare sau cutare… Uneori îl aplic, atunci când pot. Cât despre cărțile mele, clar am vrut să fie lângă niște autoare care au însemnat foarte mult pentru parcursul meu, pentru trezirea mea și pentru ideile care au venit către mine. Strecurate printre ele sunt inclusiv ciorne ale unor volume vechi sau începuturile unor poeme noi. Cumva, îmi place ca scrisul meu mai vechi, mai nou sau din prezent să fie în vecinătatea asta bună – nu știu cum să-i zic, superstiție, capriciu, nici nu trebuie să-i dau un nume. Și nu am foarte multe exemplare din cărțile mele, cred că maxim două.

Ai idee care este cea mai veche carte din colecția ta?

Cea mai veche s-ar putea să fie asta, din 1897: Sonete și alte poeme de Petrarca, dar sunt în engleză. E o carte foarte frumoasă, pe care-am cumpărat-o anul trecut dintr-un anticariat din Bruxelles, când am fost la un festival de poezie, Transpoesie. Și da, îmi cumpăr cărți din orașele pe care le vizitez, asta e una dintre ele, iar acel anticariat era absolut minunat, am stat cred că două ore acolo, din când în când apărea și un cățel foarte prietenos, era un anticar cunoscător și discret, căci parte din plăcere e să stai cu gândurile tale, să te uiți prin rafturi fără ca cineva să te-ntrebe din cinci în cinci minute ce cauți. 

Și tot dintr-un anticariat, de data asta din Sibiu, am luat un volum în care sunt legate mai multe cărți, uite: Nopți florentine de Heinrich Heine, din 1909, împreună cu Visul lui Platon, Micromégas de Voltaire, care e din 1910, împreună cu Paul și Virginia – apropo de vecinătăți, cine s-ar fi gândit că vor ajunge cărțile astea împreună –, apoi Petru și Ioan de Beldiceanu. Iar aici, fostul proprietar a trecut cu creionul titlurile și a semnat, 16 iulie 1946. Mă emoționează astfel de cărți găsite. Erau mai multe volume, dar l-am luat doar pe ăsta, tocmai în ideea să ne moderăm un pic, pentru că spațiul e limitat, și să se mai bucure și alți oameni de câte-o bijuterie găsită într-un anticariat. Deci am luat doar o carte, după care a doua zi m-am gândit: Mmm, m-aș întoarce, dar era închis – un semn că am făcut ce trebuie. 

Dar cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă?

Cele mai recente sunt niște cărți foarte diferite. Avem un ghivecel deosebit. O să-ncep cu o antologie de poezie foarte nouă, foarte proaspătă, scoasă de grupul Specula. Sunt poeme contemporane despre vară, scrise și în română, și în engleză, organizate pe dimineți, zile și nopți. Este o ediție coordonată de Mircea Andrei Florea, am fost și la lansare și mi-a plăcut foarte mult. Asta e o carte pe care am primit-o de curând, O roză singură de Muriel Barbery, apărută la Nemira și de care sunt tare curioasă, mai ales că mi-a plăcut mult Eleganța ariciului, de aceeași autoare. Mai este Book Lovers de Emily Henry, pe care-am primit-o de la fiică-mea, și-apoi sunt două cărți pe care mi le-am cumpărat recent: romanul grafic Dracula, pentru că vreau să adopt mai bine convenția asta a romanului grafic, plus că e o poveste potrivită pentru toamnă. 

Iar asta e tot o carte grafică, mi se pare incredibil că am găsit-o: The Queen of Wands, despre Pamela Colman Smith, artista care a ilustrat un pachet de cărți de Tarot extrem de popular, Rider-Waite, și pe care eu îl folosesc de obicei. Pe asta o citesc acum – voiam să știu mai multe despre viața ei, despre ce-a lucrat și ce-a creat, despre sursele ei de inspirație.   

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume?

Citesc în general ficțiune și poezie, asta și pentru că scriu foarte mult despre ficțiune și fac interviuri cu autori și autoare de ficțiune. Am citit și foarte multă critică literară, nu doar la facultate. În liceu am citit Blanchot și Bahtin, de exemplu,  și mulți alți teoreticieni, pentru că mergeam la olimpiadă și mă pasionau critica și istoria literară. Criticii francezi mi-au plăcut foarte mult. (Îi spun că, pentru un cititor obișnuit, pot părea lecturi mai aride – n.r.) Eu le văd ca parte din existența cărților, unele continuă viața respectivei cărți, analizând-o, setând anumite repere și lărgind anumite contexte. Pentru mine, citind atât de tânără critică literară, a fost un mod de a-mi forma o grilă, de a înțelege mai multe despre evoluția stilurilor, a ideilor, despre lumea în care au putut fi scrise acele cărți.

Încerc să citesc mai mult eseu, mai multă istorie, să recuperez din categorii pe care nu le-am hrănit suficient – de pildă, sociologie sau cărți de antropologie. Am citit vrând-nevrând cărți pentru copii, mai mult vrând, pentru că-mi plac foarte mult, inclusiv partea de ilustrație. 

Nu știu dacă e o anumită categorie de cărți pe care nu le-aș citi niciodată. N-aș citi cărți sulfuroase, cărți ale dictatorilor, decât dacă, nu știu, ar ține de o fișă a postului foarte strictă, dar din proprie inițiativă nu m-aș apropia de cărți cu un conținut ridicat de violență împotriva unor categorii de persoane, nu mă interesează literatura homofobă, literatura misogină, sau cărțile unor scriitori sclipitori care au avut o conduită de viață reprobabilă. Céline e un exemplu clasic. N-am nicio dorință să recuperez sau să citesc niște autori față de care clar am o distanță pusă de filtrul moral. Nu spun că nu trebuie citiți sau că nu i-aș citi cu orice preț, însă nu citim doar ca să bifăm niște căsuțe într-o fișă a cititorului informat, pentru că nu suntem enciclopedii, iar timp nu ne dă nimeni, suplimentar. 

Ce-am citit mai puțin, dar asta nu înseamnă că n-aș fi curioasă sau nu mi-aș dori să citesc mai mult, este literatura SF. Nu prea am repere, cred că foarte multă lume este în situația mea – am citit doar Solaris și ceva de Asimov, am mari carențe la categoria asta. Fantasy așa și-așa, dar mă atrage, mi-aș dori să am niște seri în care să mă scufund în universurile alea labirintice. În fond, ele problematizează niște lucruri foarte concrete din lumea noastră, doar că le mută într-un alt univers. Mă interesează și proza speculativă, cu potențialul ei rebel și revoluționar de a imagina posibilități noi. Mă atrag romanele grafice, dar nu am citit foarte multe și mi-e greu să intru în convenția lor. Iar manga n-am citit nimic. (Râde – n.r.) Sunt fascinată de universul ăsta, dar cred c-aș avea nevoie de o vizită în Japonia sau măcar de un curs introductiv. Și-apoi nu prea am citit serii, e un adevărat trend al seriilor, serii de fantasy, de crime fiction – doar Stieg Larsson am citit în întregime.  

(Îi reamintesc de Agatha Christie – n.r.) Da, îmi place foarte mult literatura polițistă, îmi plac și thrillerele, strecor puține față de ce potențial am. Numai că în anumite thrillere violența este atât de grafic redată, că nu pot să termin cartea sau nu pot să avansez prin ea. Mă trezesc cu o stare de neliniște, de anxietate și nu știu de unde-mi vine, apoi îmi dau seama că citesc aceste orori. Odată am dat peste o carte care începea atât de violent, nu mai rețin autorul, și ca să dispară din raza mea vizuală, am aruncat-o în spatele unui corp de bibliotecă. Și-acum zace acolo, înconjurată de pânze de păianjeni, dar erau niște scene atroce, pur și simplu. (Îi zic că ar fi putut s-o arunce pe geam – n.r.) Nuuu, pentru că nu arunc cărți. Am pus-o undeva într-un purgatoriu. 

Dacă tot mi-ai zis de Céline, sunt autori mari cu care nu rezonezi? Sau cărți de referință pe care nu le-ai citit încă, din diverse motive?

Nu l-am putut citi pe Musil cu plăcere. Am citit Trei femei, dar a mers greu, am început Omul fără însușiri și l-am abandonat. Nu am terminat În căutarea timpului pierdut, din care am citit primele două volume cu o plăcere rară. Dar s-a terminat concediul și apoi mi-a venit greu să continui, în contextul în care trebuia să citesc mereu cărți noi, pentru cronici, pentru munca mea. Visez la cea mai lungă vară în care să reiau totul și să și termin, de data asta. La fel, nu am terminat Ulysses de Joyce. Am citit o treime, în original și în română, în paralel, apoi a trebuit să plec din țară, am rupt ritmul, mi-a fost greu să revin. Am citit în schimb Portret al artistului la tinerețe și The Dubliners, e un autor pe care nu l-am ocolit și nu-l voi ocoli, dar cadrul, conjunctura vieții tale sunt și ele foarte importante, când te apropii de astfel de cărți acaparatoare. 

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite? Nu doar dintre cele care au intrat în antologii, ci mici-mari comori din literatura universală.

Încerc să spun câte ceva despre cât mai multe, cu rezerva că nu îmi e clar ce ar fi neapărat mai puțin cunoscut și pentru cine, pentru că e totul foarte fluctuant, în funcție de listele de lecturi și de interesele fiecăreia și fiecăruia. O să fac totuși câteva recomandări, într-o ordine oarecare, pentru că e vorba doar de cărți lipite de mine. Marea Sargaselor de Jean Rhys – eu am ediția veche, de la Univers – e o cărticică sclipitoare, în care se aud vocile care nu s-au putut auzi în Jane Eyre, vocile femeilor venite din fostele colonii britanice din Indiile de Vest, mai exact. E o carte rebelă, critică și plină de forță, care redă frumusețea, demnitatea, adevărul și istoriile celor cărora li s-a luat atât de mult. 

O carte care lucrează cu aceleași substanțe și care numește nenumărate atrocități, în contextul unei istorii a deposedărilor, e În fața lumii lipsite de iubire de Susan Abulhawa (Polirom), o autoare și activistă palestiniană a cărei descoperire, acum câțiva ani, a fost revelatoare pentru mine. Cartea are în centru o luptătoare pentru cauza palestiniană, istoria ei și istoria familiei ei, nevoită să părăsească locurile natale și să ia calea exilului, ca urmare a ocupării israeliene și a agresiunilor constante împotriva populației palestiniene. 

Aceste două cărți au în comun spiritul contestatar și decolonial cu o a treia, O istorie a violenței de Édouard Louis, unul dintre autorii mei preferați, ale cărui cărți le recomand pe toate fără rezerve. O istorie a violenței (Litera) e un exemplu extrem de poziționare antirasistă, antihomofobă și critică față de instituțiile de forță ale unui stat chiar și într-un context în care aceste instituții ar fi favorabile confortului sau siguranței proprii. Și aici autorul pornește tot de la o experiență personală – una atroce, de viol și tentativă de omor a căror victimă a fost – pentru a vorbi despre clasă, privilegiu și da, despre violență, în directă conexiune cu reflexele autoritariste și discriminatorii ale unei societăți. 

Cred că o altă recomandare în același ton e Adunare de Natasha Brown, un microroman apărut recent la Editura Curtea Veche, care spune povestea unui refuz. Cea care îl asumă e o tânără britanică de culoare, care a făcut toți pașii corecți pentru a-și câștiga un loc într-o societate rapace și care meditează la sensul vieții ei într-un astfel de mediu. Nu e doar un refuz al unei relații și al unor forme tranzacționale abil mascate de iubirea romantică, e un refuz extrem al unui sistem care își ascunde rasismul, misoginia și violența sub luciul civilizației și al banilor. E o proză de mare impact, superb dozată și plină de forță, chiar de la debut. 

Suprafețe înșelătoare, mereu decupate pentru a servi o categorie sau alta, un interes sau altul sunt problematizate într-o altă carte care m-a răscolit și m-a emoționat teribil: De ce peștii nu există de Lulu Miller (Publica). E o carte de nonficțiune, care pornește de la încercarea de documentare a vieții unui mare taxonomist, biologul obsedat de ordonarea și clasificarea lumii naturale, David Starr Jordan. Cartea începe să documenteze munca acestui om de știință născut la mijlocul secolului al XIX-lea și lupta lui cu haosul și ajunge să vorbească despre discriminare, eugenie și violență împotriva celor mai vulnerabile dintre noi. Este absolut răvășitoare, genul care la final te lasă fără aer. 

O altă carte care m-a hipnotizat la vremea ei e un clasic, dar despre care se vorbește mai rar: Pădurea nopții de Djuna Barnes. Îmi amintesc febrilitatea nocturnă a unor mari orașe, dilemele, conversațiile încărcate de erotism și niște personaje care se caută, se iubesc, se trădează, perorează enorm și se pierd, îmi amintesc un cuplu de iubite, lumea care o lua razna între războaie, iubiri neconforme și crize nocturne. Am citit romanul ca pe un poem, nu a contat extrem de mult acțiunea și nici nu mi-o amintesc exact, dar e una dintre cărțile intens sublinaite și împănate cu post-it-uri. Un halo poetic are și Inventarul lucrurilor dispărute de Judith Schalansky (Pandora M, Anansi), o colecție de eseuri despre goluri, memorie, dispariții și căutări. M-a impresionat structura cărții, firul care leagă căutările autoarei, apetența pentru evenimentul rar, abstrus și pentru cărări nebătătorite, plăcerea și efortul de a călători pentru documentare, disciplina și solitudinea în care se așterne scrisul. E o descoperire recentă, prețioasă pentru mine. 

Către final, două cărți mai vechi, care nu s-au reeditat, din păcate. Lexic de famile de Natalia Ginzburg și Fioravante și frumoasa Isolina, basme italiene culese de Italo Calvino, ambele apărute la vechea editură Univers. Natalia Ginzburg e o scriitoare-cult, un reper pentru literatura italiană postbelică și o intelectuală cu ferme angajamente politice, pe care cărțile ei le și reflectă. Vine dintr-o familie de evrei persecutată în timpul fascismului italian, a făcut parte din Partidul Comunist Italian și a criticat mereu atrocitățile regimului fascist. Lexicon de familie e o introducere foarte bună în opera ei și un tip de scriere care explorează legăturile de familie, tensiunile și mitologiile pe care le generează, limbajul specific care susține legăturile și amintirile comune, dar și tabloul mai mare al Italiei din timpul fascismului și viețile celor prigoniți și amenințați. E și o galerie de portrete care îți rămân în minte, fixate de ticuri, replici, idiosincrazii și umor. Recomand scrierile ei aici pentru că, deși nu e deloc o autoare necunoscută, nefiind reeditate, e foarte posibil să fie mai puțin cunoscute, în special între cititorii tineri. La fel e și culegerea de basme italiene alese de Italo Calvino, o bogăție de povești populare care nu știu în ce măsură au ajuns să fie familiare cititorilor de azi, nemaifiind reeditate de extem de multă vreme – cartea pe care o am eu e din 1975.

Te-aș ruga să îmi recomanzi și câteva volume de poezie. 

Ăsta e chiar un moment dificil și ca să-l ușurez măcar milimetric, am să aleg câteva cărți  noi care m-au atins și m-au impresionat. Multe dintre ele sunt debuturi. Una dintre ele, Crisalidă, de Mădălina Căuneac (OMG) e împrumutată unei prietene, nu ți-o pot arăta, dar e un concentrat de prospețime, sensibilitate și curaj, printre puținele cărți care generează intimitate pe măsură ce o citești. Cartea vorbește și despre niște spații cu care eu m-am simțit foarte familiară, recreează aerul unor încăperi ce par foarte departe, în timp și spațiu – undeva la țară, în prima copilărie, înconjurate de o natură neverosimilă – și, în același timp, se simt foarte prezente, ca și cum nu ai fi părăsit niciodată acele locuri și încărcătura lor electrizantă. 

Același sentiment al unei intimități spontane l-am găsit în cartea Mariei Martelli, Cea mai norocoasă ființă (frACTalia), o carte care vrea să îmbrățișeze ființele umane și non-umane în egală măsură și să imagineze o lume în care putem respira cu toate fără frică și constrângeri. Un alt volum cu o sensibilitate afină e debutul Nórei Ugron, Orlando Postuman (frACTalia), un cântec despre pierdere – a iubitei, dar și a unei frumuseți globale, erodate de extincție și extracție. E o poezie complexă, care celebrează, în același timp, conexiunile invizibile, vitale dintre tot ce e viu, dar și capacitatea noastră de a spune nu unor forțe nivelatoare, opresive. Un alt debut rebel, hrănit de spirit contestatar, imaginație și umor scânteietor e stilizări.ap de Alexandru Adam (frACTalia), o poveste de dragoste pentru devenirea queer, o critică spumoasă a binarităților și o explorare sensibilă și rafinată a unui imaginar eliberator. 

Enorm mi-a plăcut și cartea Mădălinei Oprea, Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei (frACTalia) – o carte amplă, de o bogăție rară de emoții și reflecții, care arhivează parcursul devenirii unei fete tinere într-un mediu pe care ajunge să-l privească critic, prin filtru intersecțional, fără să-l golească, însă, de efectele care au susținut-o. E un exemplu elocvent al sintagmei „personalul e politic”, pentru că experiențele punctuale sunt inserate într-o tradiție istorică a flagelării și limitării femeilor. Cartea Mădălinei Oprea se inserează în teritoriul tot mai solid al poeziei feministe autohtone, care tot de curând s-a îmbogățit cu un nou volum scris de Medeea Iancu, Țesătoarea. Opera instrumentală (frACTalia). E imposibil să captez în câteva vorbe alonja, forța, sensibilitatea și incisivitatea comentariului critic pe care îl face aici Medeea Iancu unei întregi culturi fariseice, misogine, prădătoare. E o carte despre care cred că va hrăni cu rebeliune multe minți și inimi tinere, de acum încolo. Cărțile recomandate până acum comunică între ele prin conținutul lor asumat politic, ca și prin munca și ideile comune ale autoarelor, angajate toate în forme de activism feminist. 

Tot energia feministă susține și volumul lui Kali Ágnes, Trofeu până ieri (OMG), tradus din limba maghiară de Andrei Dósa: poezia unei cruciate cu mască de fată dură, care se satură și de mască, și de mediile corozive în care trebuie s-o poarte, așa că rupe orice pact al complezențelor și refuză codul tăcerii, al acceptărilor vătămătoare. Accentele personale au mereu un orizont care îl depășește pe cel individual și individualist și o deschidere senină, eliberatoare, așa că o super-recomand. Închei cu o carte foarte nouă și cu totul impresionantă, la toate nivelurile: Sutta (OMG) de Florentin Popa. E o carte de o densitate diamantină, o carte vizionară, pe cât de erudită pe atât de ușoară, o carte a conexiunilor între spațiile și tradițiile poetice pe care le suprapune, dar și între voce și cititori. Ce m-a atins în mod aparte e alonja spirituală, de meditație laică, reflexivitatea deschisă către comuniune. Apoi aplecarea către un meșteșug al versurilor, grija egală pentru matrice, ca și pentru mesaj, care aici duce cu grație o încărcătură etică. 

Am toată admirația pentru cărțile astea, a fost o mare bucurie să le am prin preajmă și îmi pare rău că nu am spațiu mai mult să vorbesc despre mai multe.

În încheiere, îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă? Deși cred că e păcat să ne limităm doar la un obiect, când pe rafturile tale sunt atât de multe și atât de interesante. Dacă ești de acord, putem face din nou un tur al bibliotecii.

(Ne oprim în fața corpului cu autoarele preferate – n.r.) Un obiect este această potcoavă pe care-am găsit-o la bunici și am adus-o cu mine, instinctiv. O potcoavă într-o bibliotecă mi se pare un must, sincer. Este un semn de prosperitate, protecție și noroc. Mai am una în bucătărie, pe aceea am găsit-o aproape de intrarea în bloc, dar e mult mai ruginită.

Aici am alte obiecte care-mi plac, aceste kokeshi, figurine japoneze. Unele sunt, de fapt,  sticluțe minuscule de ojă pe care le-a primit fiica mea când era foarte mică, sunt foarte frumușele și sunt legate de ea și de perioada aia, dar și de atracția mea față de aceste păpușele și obiecte japoneze. Ăsta e un leprechaun pe care l-a adus un prieten foarte bun din Irlanda, stă și el aici, păzește biblioteca. (Mă minunez cât este de mic – n.r.)  Apoi, sunt foarte multe poze cu familia mea și cu fiică-mea. Este și o bufniță, n-avea cum să nu fie. Mai este și acest prieten rotofei de lemn pe care l-am adus din India și este o ascuțitoare, de fapt. Mi s-a părut că și el se califică în rolul de paznic de bibliotecă. 

(Ne mutăm la rafturile din spatele biroului – n.r.) Aici îl avem pe Noe, e o jucărioară de când era Katrina mică. Au fost atât de multă vreme sub ochii mei, încât au devenit parte din peisaj și nu am vrut să dispară cu totul. Era o arcă cu multe animale, din care-a mai rămas doar Noe. Mi se pare că și el poate să fie recalificat la postul de paznic de bibliotecă. 

El este un îngeraș din Berlin, unde-am petrecut câteva luni împreună cu fiica mea, când era mică. Multe obiecte se leagă de ea. Aici am căluții suedezi, unul este șchiop, dar încă stă-n picioare. Ei sunt din perioada în care am fost la un workshop de traducere la ICR Stockholm, am niște amintiri foarte frumoase de acolo. (Observ un pachet de Tarot Art Nouveau – n.r.) Am multe pachete de Tarot, mă atrage felul în care fiecare artist sau artistă a reinterpretat imaginile alea. Și mai țin în bibliotecă cărți poștale pe care le-am primit de la prietene, astea-s de la Paula (Erizanu – n.r.).

Mai avem și acest ceainic, pe care scrie Drink tea, read books. Aș fi putut să am și eu, ca orice om normal, un singur ceainic, dar nu. Și mai sunt și voluminoase. Îmi plac foarte mult, îmi place mult și să beau ceai și de fiecare dată când găsesc un ceainic special sunt foarte tentată să-l aduc acasă,. În ultima vreme mă abțin, pentru că nu mai am unde să le pun. Ceainicele nu pot fi înghesuite pe nicăieri, nu pot fi făcute teancuri. 

(Ne întoarcem în încăperea cu canapea – n.r.) Aici sunt două pisici care au fost în camera Katrinei și s-au întors în biblioteca mea. Am foarte multe obiecte pe care mi le-a făcut cadou Doru – ea este o altă ființă japoneză, o păpușică de lemn superbă, apoi rațele mandarin care se iubesc și nu se părăsesc, o rândunică din Lisabona, un simbol al orașului și al țării, de fapt – simbolizeză fidelitatea, dragostea statornică și armonia. Lisabona e un loc minunat, am fost de două ori și mi-aș dori să mă întorc oricând. 

Iar el este un leu kitschos din Palermo, l-am cumpărat de pe stradă și stă și el în preajma cărților, e tot unul dintre paznici, sau mai bine să le spunem spirite protectoare. Mai am o sirenă stilizată, de ceramică, tot de la Doru, iar aici e premiul meu, Trofeul Observator Universitas. A fost oferit de juriul studenților și mi-a redat încrederea că ce scriu eu rezonează și cu sensibilități din alte generații. Sus este un înger pictat pe sticlă, o icoană pe care am primit-o de la o prietenă foarte bună, care nu mai locuiește în țară și pe care-o iubesc. E și el un spirit protector al bibliotecii. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.