Bibliotecă de scriitor – Attila Bartis: „Mama mea a citit mai mult într-un an decât am citit eu în toată viața”

Cu Attila Bartis am purtat o corespondență online vreme de trei ani: de fiecare dată când ajungeam la Budapesta, îl întrebam dacă este în oraș și dacă are timp să ne  întâlnim pentru rubrica Bibliotecă de scriitor, și de fiecare dată autorul era plecat altundeva, de obicei în Indonezia. Mă gândeam că așa o vom ține toată viața, dar iată că în octombrie 2025 întâlnirea a avut loc, Attila Bartis se afla în Budapesta și a fost de acord să îl vizităm. Însoțită de Péter Demény, am ajuns în splendidul său apartament din centrul orașului, amenajat asemenea unui decor de dramaturgie. (La intrare, în stradă, numele său apărea în lista locatarilor, fapt care m-a nedumerit; mi-am imaginat un fan al Tihnei sau al Sfârșitului care ar descoperi întâmplător acest nume într-o plimbare pe străzile din Pesta.)

Încă din hol am pășit în atmosfera misterioasă a unei piese de teatru care urma să înceapă din clipă-n clipă. Decorul: manechine îmbrăcate în țesături întunecate, spoturi de lumină reliefând vase de aramă, tavane înalte pierdute în semi-obscuritate, un crocodil atârnat de ușa de la baie. Apoi: uriașa cameră de zi cu o bibliotecă impresionantă, întinsă pe un întreg perete, de unde ne priveau măști stranii aduse din Indonezia. În dormitor, un tablou masiv pictat chiar de Attila Bartis, o vitrină ticsită cu veselă și suveniruri din alte timpuri, o valiză deschisă în care scriitorul adunase mii de pagini rupte în bucăți. Pasiunea pentru artă, ochiul de fotograf și aplecarea spre dramaturgie se văd în estetica încăperilor, în aranjamentele neobișnuite și în obiectele deconcertante care trezesc în privitor deruta. Pretutindeni sunt enigme și tot atâtea începuturi de povești. (Abia mai târziu, citind cartea lui Llosa despre Madame Bovary, a apărut o legătură între Flaubert, crocodil și încălțăminte, însă poate fi doar una din coincidențele care apar în artă, despre care mi-a vorbit, printre altele, Attila Bartis.) 

Locul m-a fascinat într-o asemenea măsură, încât am fost tentată să-mi încalc buna creștere și să cercetez fiecare colț întunecat, să ating fiecare obiect: mă aflam parcă dinaintea unui cabinet de curiozități pe care cu greu mă stăpâneam să nu-l deschid. Desigur, buna cuviință a învins și jocul de umbre a rămas netulburat. N-am îndrăznit nici să îi cer lui Attila Bartis să „pozeze”, ci l-am fotografiat mișcându-mă prin încăpere, schimbând unghiul, încercând să nu mă gândesc că voi repeta cadrele deja făcute de alții – autorul fusese pozat în fel și chip – sau că fotografiez un scriitor care este el însuși fotograf și, în vreo două rânduri, și-a luat propriul aparat și m-a pozat, creând un fel de mise en abyme.

Doar un lucru mai spun: Attila Bartis a insistat să facem interviul în română, iar Péter Demény ne-a ajutat cu traducerea cuvintelor care întârziau să apară. Pentru fluiditatea textului, am adaptat exprimarea naturală a scriitorului, îndreptând timpurile și genurile, dar păstrând câteva din cuvintele în maghiară. 

Attila Bartis, care este povestea bibliotecii dumneavoastră, care sunt etapele prin care a trecut? Cum a început și cum a ajuns biblioteca de astăzi?

A început la Târgu Mureș, în copilărie, cu biblioteca părinților și cu biblioteca bunicii. Ea avea câteva cărți rare în Ardeal, cărți foarte importante în limba maghiară. Unele erau cărți ilegale, adică Istoria Ungariei și cărți care nu erau foarte iubite de statul român în anii ‘70-’80. Istoria Ungariei fusese publicată la sfârșitul anilor 1800 și avea niște ilustrații cu regii Ungariei, dar începând cu Attila. (Râde – n.r.) 

Mama mea a citit foarte mult. Cred că a citit mai mult într-un an decât am citit eu în toată viața. (Întreb dacă mama avea o profesie legată de literatură – n.r.) Nu, dar iubea literatura. A citit mai mult și decât tatăl meu, deși tatăl meu era poet, scriitor, jurnalist. Eu am avut o relație destul de dificilă cu cititul, să zicem așa. Până astăzi am un fel de dislexie netratată și nediagnosticată oficial, dar știu clar că o am. Citesc foarte încet. Foarte, foarte încet. Nu-i o mare bucurie, dar n-am ce să fac.

Așa că am avut prima bibliotecă acasă la Mureș, mai ales din partea bunicii mele. Erau cărți din literatura universală, dar și din literatura contemporană maghiară. De exemplu, Kriterion publicase Géza Ottlik, Iskola a határon. Școala la graniță, care era un roman cu foarte mare impact în literatura maghiară. Era una dintre cărțile preferate ale mamei mele. Și tocmai din acest motiv, după ce ea a murit, am vrut să o citesc. Dar pur și simplu n-am putut. Din cauză că avea o copertă atât de urâtă! (Râdem – n.r.) Până când am venit în Ungaria și n-am găsit o ediție nouă, mai frumoasă, n-am putut să citesc Iskola a határon cu coperta aia. Era chiar foarte, foarte urâtă. Îmi cer scuze, nu știu cine a făcut-o, poate că mai trăiește, săracul. Dar asta e. 

Cărțile astea vechi n-am putut să le ducem cu noi din Târgu Mureș la Budapesta. Consulatul Maghiar din Cluj ne-a ajutat să ajungă aici manuscrisele și jurnalele tatălui meu. Asta a fost în 1984. Tocmai când începea cea mai cruntă perioadă a regimului Ceaușescu.

Bunica mai trăia atunci?

Nu, bunica murise. Era bunica din partea mamei mele și a murit în 1979. După ce am ajuns la Budapesta, timp de aproape un an, toate lucrurile pe care le luasem cu noi au rămas într-un container foarte mare la rákosrendezői pályaudvar. Este o gară specială pentru marfă. În primul an am stat pe la prieteni cu câte o valiză. Și tatăl meu avea o valiză, și eu aveam o valiză și ne-am mutat de la un prieten la altul, după care am închiriat un apartament micuț, undeva pe partea cealaltă a Dunării, la Buda, pentru câteva luni. În ‘86 tatăl meu a primit apartamentul acesta și ne-am mutat aici.

În perioada aceea aveam foarte, foarte mare nevoie de cărți. Când am venit la Budapesta, eu aveam 16 ani, adică eram la liceu, dar n-am terminat liceul. Am mers doar pentru jumătate de an și după aceea m-am lăsat. Am dat bacalaureatul când aveam deja 20 de ani. Dar m-am dus să lucrez într-un anticariat aici, la Budapesta, tocmai pentru că voiam să am cărți. (Întreb dacă mai există acel anticariat – n.r.) Cred că mai există, pe strada Bajcsy-Zsilinszky. Am lucrat acolo mai mult de un an. Când sosea o carte, vedeam dacă am nevoie de ea și dacă aveam, o puneam deoparte. Era o magazie acolo sus, unde strângeam o mică colecție, și când primeam salariul plăteam cărțile și veneam cu ele acasă într-un rucsac. 

Vă amintiți ce cărți erau, ce autori citeați atunci?

Atunci am făcut rost de operele complete ale lui Shakespeare, operele complete ale lui Thomas Mann, operele complete ale lui Zsigmond Móricz, ale lui Kálmán Mikszáth, adică literatura clasică, să zic așa. Dar am luat și niște cărți foarte rare și niște cărți cu dedicație. Nu pot să o găsesc acum, dar am aici o carte dedicată de Sándor Márai lui Dezső Kosztolányi. A venit o doamnă și a vândut cartea la anticariat cu o sută de forinți sau cam așa. Eu eram numai un angajat, nu eu luam decizii cât plătim pentru o carte. Dar am fost foarte fericit cu asta. Iar altădată a venit o doamnă foarte bătrână. Era văduva unui psihiatru foarte cunoscut, Ferenc Völgyesi, și câteva din cărțile lui Völgyesi erau cărți la index în timpul comunismului, mai ales fiindcă el făcea experimente de hipnoză. Și doamna aceea a devenit o foarte bună prietenă a mea, am avut cu ea discuții lungi și de la ea am primit, deși lucram la anticariat, de la ea am primit cărțile fostului ei soț.

A mai fost o perioadă atunci – eu sunt scriitor, dar sunt și fotograf. Iar cărțile de artă fotografică sunt în Ungaria foarte rare și foarte scumpe. Și când am avut prima oară bursa DAAD la Berlin, pentru un an, am mers în fiecare zi în librării, aveam o hartă cu librăriile și le luam la rând. Urmăream cărțile de artă, mai ales de artă fotografică. Știți că exemplarul care e lăsat deschis, pentru a fi răsfoit, dacă e ultimul, atunci se vinde cu 5 euro sau cu 10 euro. Am cumpărat cărți de peste o sută de euro, din bursă, fiindcă erau ultimele exemplare. Și așa am făcut rost de cărți de artă, majoritatea albume de fotografie.

Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă? 

Nu știu câte sunt. Cam șapte mii. (Întreb dacă sunt așezate pe un rând – n.r.) Hai să zicem, aproape pe un rând. Până anul acesta (2025 – n.r.), au fost aici și cărțile tatălui meu. El a continuat să locuiască în apartamentul acesta. A murit în 2006. Eu m-am mutat împreună cu familia, cu copiii, câteva străzi mai departe, dar tot aveam aici camera mea, adică aici veneam să lucrez, să scriu, să fac fotografie. Tatăl meu a avut și el biblioteca lui separată, nouăzeci la sută cu cărți dedicate, primite de la alți autori. Cărțile acestea, adică biblioteca tatălui meu, sunt acum la Muzeul Literaturii Petőfi. Le-am donat anul acesta, și manuscrisele, și jurnalele, totul. 

N-ați păstrat nimic din biblioteca tatălui? 

Câte ceva am păstrat, cărțile pe care le-am primit eu de la el sau mama mea de la el și alte câteva cărți, dar majoritatea sunt la muzeu acum. Mă ajută foarte mult asta, fiindcă până când… hagyaték… până când ce a lăsat el în urmă a fost aici, cu mine, n-am putut să folosesc nimic, n-am putut să deschid un jurnal, n-am putut să citesc scrisorile, nimic. Desigur, din motive emoționale, dar știam că am nevoie de niște documente, mai ales din jurnale sau din scrisori. Acum trimit o listă la muzeu, că aș avea nevoie de asta, de asta, de asta și ei imediat scanează, digitalizează și îmi trimit. 

Ați organizat cărțile după un sistem anume?

Acolo, lângă birou, sunt mai ales cărțile de lexicon. Enciclopedii, dicționare, cărțile de religie, de psihologie. (Arată spre una din măștile din bibliotecă – n.r.) Aici, de la doamna a doua, am încercat… (Nu mă abțin și încep să râd, întreb dacă le-a pus nume măștilor – n.r.) Nu, eu nu le-am dat nume, dar au nume și câteva dintre ele sunt niște chestii foarte serioase. Aici este literatura, sunt piese de teatru, volume de poezie, cărțile cu dedicație. (Indică spre corpul de bibliotecă din spatele scaunului unde mă aflu – n.r.) Acolo sunt cărțile de artă, artă fotografică. (Apoi, spre geam – n.r.) Acolo, publicațiile mele și traducerile. Aici, mai ales estetică, filozofie.

Aveți idee care este cea mai veche carte din bibliotecă, ca an de publicare?

Am idee. Nu e publicat însă, e un manuscris de la 1720 și ceva, prima traducere a lui Vergilius în ungurește. Dar traducerea nu e din latină. A fost tradus din germană. Îl am tot din perioada în care am lucrat la anticariat. Fusese aruncat, l-am luat de afară, din gunoi. Nu are copertă, e un caiet, cam atât de mare și asta e prima traducere a lui Vergilius în maghiară.

Spuneați că ați avut o relație mai dificilă cu cititul, dar a fost ceva care v-a stârnit pasiunea pentru lectură? Au fost persoane care v-au influențat? Spuneați că mama era o mare cititoare…

Mama mi-a citit foarte mult în copilărie, de când aveam doi, trei ani. Mi-a citit mai ales poezie. Poezie maghiară clasică. Petőfi, Vörösmarty, Tompa, Arany János. Prima carte pe care am citit-o în viața mea o vedeți acolo, e o carte micuță, roșie, scrisă de Imre Madách. Az ember tragédiája, Tragedia omului. E un poem dramatic, în genul lui Faust. Și e prima carte pe care am citit-o de la cap la sfârșit. (Întreb ce vârstă avea – n.r.) Eram în clasa a doua, cam așa ceva. Să fim sinceri, n-am înțeles nimic. (Râdem – n.r.) Dar chiar nimic. A fost cumva opusul față de ce s-a întâmplat cu cartea lui Ottlik Géza, Iskola a határon, care avea o copertă foarte urâtă. Asta era micuță, roșie, cu un desen foarte frumos pe copertă. Mi-a plăcut atât de mult, că am hotărât că vreau să o citesc. Nici nu știam exact cum se pronunță numele autorului. Sigur, apoi am citit niște cărți care erau lecturi obligatorii la școala generală, Az Egri csillagok de Géza Gárdonyi și așa mai departe. („Stelele din Eger”, traduce Péter – n.r.)

Dar în clasa a cincea am mers la Școala de Arte Plastice din Târgu Mureș. Și în clasa a cincea m-am îndrăgostit. Fata era o colegă de clasă. Și tocmai din cauza ei nu pot să urăsc din toată inima snobismul. Cred că fără snobism n-aș avea nicio legătură cu muzica clasică. Fata, Mónika, venea dintr-o familie cu foarte mare cultură. Stră-străbunicul ei era Erkel Ferenc, cel care a compus imnul maghiar. În vitrina bibliotecii lor era bagheta cu care a dirijat prima oară imnul maghiar. Și dacă am vrut ca ea să stea de vorbă cu mine, atunci n-am avut de ales. Imediat, de la clasa a cincea, a trebuit să-i citesc pe Ady Endre, József Attila, Árpád Tóth. Trebuia să merg la concert în fiecare săptămână. La primele concerte m-am chinuit, vă puteți imagina cum a fost. (Râdem – n.r.) Dar peste un an și ceva, când deja chiar și muzica clasică devenise importantă, Zoltán Kocsis, unul dintre cei mai mari pianiști ai lumii, a venit la Târgu Mureș în concert. Să am bilet nicicum, nimeni n-a avut bilet, doar elita, și n-o să uit niciodată cum cineva dinăuntru a mers la baia de la etaj și a deschis o fereastră. Eu am ieșit pe fereastra toaletei de la bibliotecă, am mers pe sus și am intrat în baia de la Palatul Culturii. Și așa am ajuns eu la concertul lui Kocsis. (Péter îmi explică că Biblioteca Județeană e chiar lângă Palatul Culturii și se poate trece dintr-o clădire în alta pe ferestrele de la toaletă – n.r.) 

Să înțeleg că fata aceasta, Mónika, a avut o importanță foarte mare în educația culturală…

Și la citit, și la scris. Desigur, primele poezii pe care i le-am scris erau niște poezii foarte decadente. Cam așa a început.

Sunt cărți importante care v-au format sau de care se leagă o experiență anume, fie ca om, fie ca scriitor?

Desigur. Dar asta e o chestie foarte sensibilă. Și vă spun de ce. De multe ori, când ceva are un efect foarte mare asupra noastră, știm clar de unde vine. De exemplu, eu la Școala de arte am făcut pictură și când eram în clasa a cincea am văzut într-o carte de Istoria artei (îmi arată un volum aflat la îndemână – n.r.) – tocmai acum am primit-o de la cineva de la Mureș, asta era cartea – am văzut o pictură a lui Giorgio de Chirico, „Misterul și melancolia unei străzi”. Și pictura asta a avut un efect atât de puternic, că n-am putut să scap de ea. Tocmai din cauza lui Chirico am terminat-o cu pictura. Pentru că n-am putut să depășesc nicicum acea pictură și a devenit clar că o să fiu un fel de epigon. Pictura lui Chirico a rămas cu mine și a ajuns pe coperta primului meu roman, Plimbarea. Iată ceva care are legătură cu o carte din clasa a cincea, Istoria artei. 

Și tot așa e cu literatura. Omul știe că o carte sau un autor are un efect foarte mare și după aceea încearcă să scape cumva de influență. Sunt și situații când nu vrei să scapi deloc, vrei să folosești acea influență, dar în felul tău, personal. Câteodată, însă, chiar habar n-ai că cineva te-a influențat. N-o să uit niciodată. Am fost la Târgul de carte de la Frankfurt, cred că tocmai când Ungaria era țara invitată, în 1998 sau 1999. Atunci a fost publicată în limba germană Plimbarea, a fost prima traducere într-o limbă străină. Apăruseră și câteva nuvele din literatura maghiară contemporană, într-o antologie de limbă germană. În antologia asta era și o nuvelă a mea cu titlul Oszkár, avagy a fizika története („Oskar sau povestea fizicii”, îmi traduce Péter – n.r.). Și a venit la mine un domn, foarte entuziasmat, era critic literar. „Vai, ce mult îmi place că Oskarul lui Günther Grass a avut un efect atât de mare în literatura contemporană maghiară!” Și că vede legătura dintre personajul meu și Oskar din Toba de tinichea. Vai, Doamne! Niciodată n-aș fi crezut. Pe de altă parte, e clar că romanul lui Günther Grass a avut un impact asupra mea. Nu întâmplător am ales și numele personajului, dar a fost absolut inconștient.

Sunt cazuri, nu numai în literatură, când se întâmplă lucruri foarte asemănătoare în același timp, fără ca autorii să știe unul de celălalt. De exemplu, cum în matematică Bolyai nu știa nimic de Lobacevski și Lobacevski nu știa nimic de Bolyai și au făcut niște cercetări foarte asemănătoare, aproape în același timp. (E vorba de geometria neeuclidiană – n.r.) Și asemenea chestii sunt și în fotografie, acolo e chiar de necrezut. 

Acum câțiva ani am avut o rubrică într-un magazin cultural maghiar online, unde scriam despre filmul preferat, o pictură care m-a influențat mult, o fotografie specială…. Și tocmai în perioada aceea am văzut o poză a lui Gyuri (György Dragomán – n.r.). Eu folosesc foarte rar social media, n-am pus acolo nimic în viața mea și nici n-am de gând, dar câteodată mă uit să văd ce mai fac prietenii mei sau copiii mei. Și odată văd o poză a lui Gyuri. Făcuse o fotografie la Berlin și o postase pe pagina lui de Instagram. Și ce frumos din partea lui Dragomán să folosească o fotografie de-a mea! Vă spun sincer, nu vedeți nicio diferență între cele două imagini. E de necrezut. La Berlin, în Muzeul de Artă Contemporană, e o instalație de neoane în formă de cruce. Și sunt convins că nu numai eu și Dragomán, dar măcar o mie de persoane au făcut exact aceeași fotografie. Poza mea fusese publicată într-o carte și eu credeam că Dragomán știe cartea foarte bine, dar probabil că nici nu și-a dat seama că face exact aceeași poză. 

V-am spus povestea asta din cauză că uneori sunt niște paralele foarte ciudate și în literatură. De exemplu, între literatura maghiară și cea română. Cine a scris Cartea milionarului? („Bănulescu”, îi răspundem eu și Péter – n.r.) Am primit Cartea milionarului de la Filip Florian tocmai din cauza asta. „Hai, citește cartea asta”, mi-a zis. E o carte excepțională. Desigur, sunt niște diferențe foarte mari, dar totuși se simte aceeași atmosferă ca în cărțile lui Ádám Bodor. Și ei doi nici nu știau unul de altul. 

Care este relația cu literatura română? Ați citit în copilărie cărți de autori români? Sunteți la curent cu ce se publică în prezent? 

Să fiu sincer sau politicos? („Sincer”, îi răspund amuzată – n.r.) În copilărie n-am avut nicio legătură cu literatura română. Și cu limba română am avut foarte, foarte mari probleme. Alaltăieri am avut discuția asta la ICR, unde au fost și György Dragomán, și Andrea Tompa. Noi toți avem… történet… povestea noastră foarte personală. Sincer să fiu, eu n-am deloc talent la limbi. Sunt un antitalent. De zece ani trăiesc în Indonezia și nu vorbesc limba indoneziană. Altă chestie e că nici n-am prea avut de ce să mă chinui s-o învăț, fiindcă cu toată lumea vorbesc în engleză. Adică toată lumea înseamnă prietenii mei de acolo și, desigur, dacă merg la piață sau la magazin, acolo mă descurc, dacă s-a întâmplat ceva cu motocicleta și trebuie să o duc la reparat, atunci pot să comunic, dar nu am învățat limba indoneziană, care e o limbă semi-artificială, construită în anii ‘20. E foarte ușoară, cu o gramatică foarte simplă. E limba oficială a statului, dar nu e limba maternă a nimănui. Toată lumea vorbește limba Bahasa Indonesia, așa se numește, dar o amestecă cu limba maternă, adică un fel de fele apă fele víz, o amestecă cu limba javaneză, care e o limbă extraordinar de dificilă. Cred că e și mai grea decât limba maghiară. Chiar dacă aș face un curs, n-aș înțelege ce vorbesc ei pe stradă.

Să mă întorc la limba română. În copilărie m-am chinuit foarte mult cu limba română. Literatură română n-am citit aproape deloc, doar câteva poezii. Tatăl meu a avut câțiva prieteni buni, scriitori români și poeți români. Tatăl meu a și tradus poezie, mergea cu ei la lecturi prin sate. La Căminul Cultural erau író-olvasó találkozó… întâlniri culturale între scriitori și cititori. Atunci am ascultat și eu ceva literatură română, din care n-am înțeles prea mult și, cum am mai zis, în 2006 m-am întâlnit cu Filip Florian la Berlin, aveam amândoi o bursă în același loc și ne-am împrietenit. E o prietenie chiar foarte adâncă. Și, desigur, săracul om mi-a trimis câteodată un capitol din romanul nou, să-l citesc. Și odată i-am arătat. Am luat un creion roșu și am subliniat ce cuvinte trebuie să caut în dicționarul mare cu două volume. Uite cum arată pagina, i-am zis, dacă vrei să mă chinui, trimite-mi. Fiindcă în cărțile lui, între limba literară și limba de circulație zilnică e o distanță foarte mare. Aici noi vorbim românește. Cred că se înțelege ce spun, deși fac multe greșeli, dar cu limbajul ăsta pe care-l am eu, să citesc Cărtărescu în limba română, asta nu merge. Să citesc Filip Florian în limba română, asta nu merge. Așa că aștept până când e tradus în maghiară și atunci îl citesc. Dar nu pot să zic că eu cunosc literatura română contemporană. Asta ar fi o mare minciună. Nu, din păcate nu.

Aveți obiceiuri, ritualuri legate de lectură și obiceiuri legate de scris? 

Da, sigur, dar nu pot să vă spun exact ce fel de obiceiuri… (Întreb dacă sunt secrete – n.r.) Nu, nu din cauză că sunt secrete, din cauză că se schimbă mereu. Și cu cititul e exact așa cum e și cu scrisul. Am perioade când pot lucra, adică asta înseamnă că scriu zi și noapte timp de câteva săptămâni sau mai mult. Și după aceea urmează câteva luni sau chiar un an întreg până când pot să scriu iar, deși aș vrea, dar nu pot. Nu pot să mă concentrez. Și din păcate tot așa e și cu cititul. Sunt perioade când citesc literatură chiar foarte mult și dup-aia iarăși vine o perioadă când nu citesc deloc. 

Ritualuri așa speciale nu prea am. Nici cu scrisul, nici cu cititul, dar la scris îmi place foarte mult, nu numai că îmi place, dar e foarte important să scriu și de mână. Cartea asta la care lucrez acum, de exemplu, am început să o scriu cu stiloul în Indonezia, și așa am scris cam 450 de pagini. După aceea, dintr-un motiv special, am fost nevoit să întrerup scrisul de mână și să continui pe laptop. Apoi mi-am dat seama că vreau să am tot manuscrisul scris de mână, așa că am copiat textul de pe laptop. (Serios? întreb – n.r.) Da, serios. Numai să-l am. Deși nu are niciun rost, fiindcă nu las după mine manuscrisul. 

Oh, după ce cartea e gata, distrugeți manuscrisul?

Da, și jurnalele și totul. Ce a apărut, a apărut și gata. Ați văzut acolo valiza aia plină cu hârtii rupte. Sunt jurnalele din anii ‘90 și de la începutul anilor 2000. (Spun că n-am observat valiza – n.r.) Puteți să o vedeți, da, e acolo. (Îmi indică dormitorul. Trec de tocurile ușii înalte, mă apropii de valiza deschisă plină de hârtii făcute bucăți, sunt fascinată de tot ce e în jur, de mobilierul vechi și de tablouri, de pantofii cu toc pe care-i zăresc sub un scaun și mai ales de vitrina ticsită cu obiecte, o observ cu coada ochiului fără să îndrăznesc să mă uit direct, pășesc cu sfială și mă simt ca o intrusă în acest spațiu intim, enigmatic, aranjat ca un decor de teatru. Spun că valiza arată ca o instalație artistică. Întreb dacă pot să fac o fotografie. Mă întorc apoi în camera de zi și reiau discuția – n.r.)

Un obicei ar putea fi chiar faptul că ocoliți cărțile cu coperte urâte.

Da, și tocmai din cauza asta, la fiecare carte a mea, eu fac coperta. Adică la edițiile maghiare. (Întreb dacă se implică și la edițiile românești – n.r.) Nu, acolo nu pot. Câteodată mă mai întreabă ce părere am despre copertă, alteori văd coperta numai când îmi trimit cartea. 

Am o întrebare legată de povestea unui obiect din bibliotecă, dar sunt foarte curioasă care este povestea acestor măști care decorează biblioteca. Cum ați intrat în posesia lor? Sunt vechi? Multe dintre ele par vechi, în orice caz. 

Câteva dintre ele par vechi, câteva chiar sunt vechi. În Bahasa Indonezia, măștile astea se numesc Topeng. Cele mai mari dintre ele sunt măști pentru dansurile tradiționale javaneze. Iar colecția asta a început, desigur, cu un singur Topeng. 2014-2015 a fost primul an petrecut în Indonezia. (Întreb dacă merge acolo în fiecare an – n.r.) De obicei stau un an acolo, un an aici, un an acolo, un an aici. Prima mască a fost cea pe care o vedeți acolo, a doua (Întreb dacă e cea maro, care seamănă un pic cu o maimuță – n.r.) Da, da, da. Și e o mască chiar foarte veche. Indonezia e, din acest punct de vedere, o lume mult mai sănătoasă ca a noastră. Noi suntem puțin schizoizi în privința asta. Cultura noastră și știința noastră nu prea permit să acceptăm existența lucrurilor supranaturale. Acolo asta nu ridică nicio problemă. Vorbesc cu un profesor de la Universitate, un profesor extraordinar de okos… inteligent. Și dintr-odată povestește niște chestii care, dacă eu le-aș zice aici, în cultura occidentală, lumea m-ar crede nebun. Acolo asta e ceva foarte firesc și fără să vrei te influențează. Ceea ce e un lucru foarte bun și foarte important, pentru mine e important. 

Am găsit masca aceasta la o piață de vechituri, care chiar era o piață de vechituri, cred că masca asta era singurul lucru de valoare, celelalte erau niște motociclete distruse și telefoane mobile distruse. Asta s-a întâmplat în primul an în Indonezia. Închiriasem o casă și singurul lucru pe care-l aveam era un matrac… o saltea. Și am pus masca pe perete, era singurul obiect decorativ din cameră. Stăteam pe podea cu laptopul și scriam. Sub masca asta am scris aproape două treimi din ultimul roman, Sfârșitul. După două, trei luni, am mers iarăși la piața de vechituri și am văzut o altă mască. Nu era prea frumoasă, nu eram sigur că o vreau sau nu o vreau, că-mi trebuie sau nu-mi trebuie, dar era atât de ieftină că în final am hotărât că bine, o cumpăr. Am ajuns acasă de la piață și am pus masca cea nouă jos pe podea, sprijinită de perete. Cealaltă, prima, era pe perete de vreo câteva luni deja. Și am ieșit să mănânc ceva pentru cină. Când m-am întors acasă, prima căzuse, cea de jos era tăiată în două bucăți. Asta maro n-a avut nimic. Așa a început colecția. Și, desigur, despre fiecare știu de unde e, la ce fel de dans este folosită, ce rol are… Despre multe credem că sunt măști de femeie, dar sunt de bărbat, fiindcă în Indonezia bărbații care participă la dansuri se vopsesc pe gură și pe ochi. Câteodată e foarte feminin, cum dansează la unele dansuri. 

Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Adică dacă am furat-o? (Râde – n.r.) Asta era întrebarea, să fim sinceri. Dacă am furat vreo carte. („Sau o tranzacție neobișnuită”, adaug – n.r.) O tranzacție neobișnuită, da, am făcut. O singură dată în viața mea am mers la licitație pentru o carte, era un volum cu piese de teatru ale lui Bolyai, care fusese tipărit la Târgu Mureș. Asta a fost la sfârșitul anilor ‘80, eu deja eram aici, în Ungaria, dar tot ce era legat de Târgu Mureș era foarte important și din acest motiv am vrut să am cartea aceea. Desigur, dacă ar fi fost o carte foarte scumpă atunci n-aș fi putut să o cumpăr, dar în afară de mine, nimeni n-a vrut-o, așa că am luat-o la un preț normal.

Și nici faptul că am lucrat la anticariat mai mult de un an chiar din cauza asta, să cumpăr cărți, nici asta nu e așa de normal, sau firesc. Mă tot gândesc dacă am furat vreo carte sau nu… Dar s-a întâmplat că, prima oară când am fost în Italia, vendégül látott… Cineva m-a găzduit. Și nu ne cunoșteam bine. Adică ne-am cunoscut pe tren, în drum spre Italia, și m-au invitat să stau la ei, lângă Roma. Eu n-aveam bani aproape deloc. Asta a fost în ‘90, aprilie. Să zicem așa, eu fugisem din Ungaria atunci. Soția mea era gravidă cu primul nostru copil, cu Réka, în ‘90, aprilie. Atunci armata era obligatorie și trebuia să dovedesc cumva că n-am fost în țară și din cauza asta n-am luat hârtia cu convocarea, așa că am cumpărat un bilet de tren dus-întors până la Veneția, tocmai cu scopul acesta, să merg până acolo, să dorm în gară și să vin înapoi după o săptămână. A fost o călătorie incredibilă. A fost gol aproape tot trenul, nimeni nu mergea într-acolo. Dar în cușeta mea era pictorul, cel despre care vorbesc acum. Era un evreu român din Israel, un negustor de diamante. Pictorul fugise din Ungaria în ‘56, după Revoluție, cu soția, care era italiancă, și cu copilul lor. În cușetă erau și două femei mai tinere de aici, din Ungaria, cred că mergeau în Italia să-și găsească soți.

A fost o discuție lungă și frumoasă și la un moment dat am mers la WC și când m-am întors – ajunsesem deja în nu știu care stație –, una dintre femeile maghiare îmi zice „Hai, hai cu mine și ia și pașaportul.” „Dar de ce să merg?” „Hai, hai, hai, hai, hai!” Cât fusesem eu la WC, ei hotărâseră că, dacă asta era prima dată când eu mergeam în Italia, trebuia să văd mai întâi Roma. Și ei mi-au cumpărat biletul de tren de la Veneția până la Roma și au hotărât că o să stau la pictorul acesta de origine maghiară, lângă Roma. Și așa am ajuns acolo. Aveam în buzunar doar 25 de dolari. Atât am avut. Dar eram tare, tare sigur că eu nu mă întorc acasă fără un album de Giorgio de Chirico. Așa că am păstrat banii ca să pot să-l cumpăr. La Roma am mers într-o librărie și am găsit acolo un album de Chirico. Atunci am văzut că gazdele mele erau foarte jignite, că eu de ce spun că n-am niciun ban dacă pot să cumpăr un Chirico? (Râdem – n.r.) 

Îmi puteți recomanda niște cărți mai puțin cunoscute, nu neapărat traduse în română, cărți faine care credeți că ar merita mai multă atenție din partea cititorilor?

Da, pot să vă spun, nu e greu, tocmai pentru că acum am vrut să recitesc cartea și cred că cineva a furat-o. Nu o găsesc nicăieri. E un scriitor rus, Platonov, și are o carte cu titlul Dzsan. Nu știu dacă a fost tradusă în limba română sau nu. (Am aflat ulterior că povestirea este inclusă în volumul „În așteptarea fericirii. Nouă povestiri despre viață și moarte” – n.r.) În ungurește ăsta e titlul, Dzsan. Nu pot să vă explic acum ce înseamnă exact, dar asta este una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit în viața mea. Mi-a oferit-o un foarte bun prieten de-al meu, de-acum două decenii.

Și e o altă carte, a unui scriitor francez, Julien Gracq, A ​Szirtiszek partvidéke („Ţărmul Syrtelor”, spun – n.r.) Ţărmul Syrtelor, da. Pentru mine asta e o carte foarte, foarte ciudată. Nu e un roman. E ca o pictură. A stat lângă patul meu timp de câțiva ani și în unele nopți, înainte de a mă culca, citeam jumătate de pagină sau o pagină. Voiam să fiu numai puțin în lumea aceea, în vraja aceea. Toată cartea am citit-o, cred, în zece ani. (Râdem, uimiți – n.r.) Dar a fost atât de frumoasă! Din păcate nu îmi amintesc cine a tradus-o în limba maghiară, e o traducere excepțională (traducătoarea este Szabolcs Katalin, aflu ulterior – n.r.).

Nu m-am gândit la asta, dar desigur sunt și altele. Literatura maghiară cred că e excepțional de bogată și foarte, foarte greu de tradus. Traducerea în sine e un lucru foarte greu. Eu am încercat o singură dată în viață să traduc literatură, după ‘90. (Ce anume? întreb – n.r.) O carte micuță a lui Mircea Eliade. După zece pagini am renunțat.

Din literatura maghiară ce ați recomanda cititorilor din România? Sunt mulți autori traduși, dar unele cărți se găsesc doar la anticariate. 

Ádám Bodor, în primul rând. Ádám Bodor a fost publicat în România, cred. (Spun că are mai multe cărți traduse, dar nu se mai găsesc de mult în librării, și că am fost uimită să aflu de la Péter cât de important este Ádám Bodor în cultura maghiară și cât de slab a fost receptat în România – n.r.) 

În ce privește poezia, István Kemény. Și spun asta nu pentru că e prietenul meu cel mai apropiat, ci pentru că sunt convins că el e unul dintre cei mai mari autori contemporani de limbă maghiară. Nu numai ca scriitor, dar și ca om. E un om care se străduiește să-i înțeleagă pe alții și lumea cu o inocență care nu mai există astăzi.

Poate că e o întrebare un pic naivă, dar cum v-a ajutat sau cum v-a influențat biblioteca în scrierea propriilor cărți? 

La scrierea cărților, asta chiar e simplu. Atunci când scriu, citesc destul de puțin. Dar ceea ce citesc, într-un mod foarte clar, o să apară în textul pe care-l scriu. Și așa a fost de la început, a venit într-un mod firesc. Când am scris Plimbarea, atunci am citit Frații Karamazov de Dostoievski. Și cumva a intrat în text. Tot așa, când am scris Tihna, atunci am citit A varázshegy, Muntele vrăjit de Thomas Mann și din cauza asta e prezent în Tihna. Asta se întâmplă și cu filmele câteodată, nu numai cu literatura. Când am scris niște proze scurte pentru Élet és Irodalom, atunci am revăzut Călăuza lui Tarkovski, și filmul a fost prezent într-o anumită măsură. 

Am observat aici o carte din perioada lui Ceaușescu, „Omagiu”, cum a ajuns în biblioteca dumneavoastră?

Din nostalgie. Glumesc. Fiindcă am avut nevoie pentru cartea la care lucrez acum. Am găsit-o pe internet la un anticariat și un prieten de la Mureș mi-a cumpărat-o și mi-a adus-o. Cred că a fost sub o sută de lei. Dar nu în bani am plătit pentru cartea asta. Am plătit prețul altfel. („Deci aici e o altă poveste” , spun – n.r.) Da.

Am înțeles bine că biblioteca e făcută de dumneavoastră?

Da, eu am făcut-o, când locuiam cu fosta mea soție, în apartamentul celălalt. În fiecare an, primăvara, lumea aruncă afară dulapurile și lucrurile de care n-are nevoie și vine o mașină mare și le duce. Atunci poți să mergi primprejur și să iei ce vrei. Eu aveam nevoie de rafturi și am cules de pe străzi lemn pentru rafturi, l-am tăiat cu fierăstrăul, l-am vopsit și așa am făcut biblioteca. Ăsta a fost singurul lucru pe care l-am luat cu mine când am divorțat. Dincolo era de la perete la perete, dar camera era mai mică și din cauza asta se vede că ultima parte nu-i exact pe măsura încăperii. 

Aveți vreo întâmplare amuzantă legată de bibliotecă sau de o carte anume?

Amuzantă, nu prea. Dar acum trei ani am fost acasă în perioada Crăciunului. De obicei, la Crăciun, fac câte o poză și asta trimit ca felicitare prietenilor mei. În acel an am vrut să fac o poză cu o crenguță mică de brad în palmă. Stăteam chiar aici, unde e ușa asta mare. Deasupra ușii, acolo sus, era un konyvespolc. Un raft unde erau pe trei rânduri cărțile tatălui meu. Se aflau acolo din 2006. Stăteam aici și desigur poza voiam să o fac cu dreapta și să țin crenguța cu mâna stângă, numai că n-am vrut să am inelul pe deget și am încercat să-l scot. N-am putut și am mers la baie să-l scot cu săpunul, am venit înapoi din baie, am ajuns până aici, asta n-a durat nici cinci secunde, și cum am luat în mână aparatul de fotografiat, raftul s-a prăbușit și a explodat totul, de la baie până la ușa de la intrare era plin cu cărțile tatălui meu. Dacă asta se întâmpla cu cinci secunde mai înainte, atunci, acum, noi nu discutam. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.