Bibliotecă de scriitor – Carmen Tiderle: „Cred că există ființe, obiecte și cărți. Cărțile sunt și lucruri și ființe în același timp.”

Până să o întâlnesc pe Carmen Tiderle pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”*, am făcut fotografii la câteva din lansările ei, toate un vacarm de copii entuziasmați, pentru că acolo se spuneau multe cuvinte „interzise”. Până și eu mă trezeam râzând, căci era o încântare s-o asculți pe autoare cum recită, de pildă, „Azi o găină a furat o vulpe din pădure / Și-un urs a fost mâncat de mure”.

Dacă la interviul cu Philip Ó Ceallaigh am explorat un imobil Art Deco și m-am simțit ca în Narnia, la întâlnirea cu Carmen Tiderle am pătruns într-o grădină ascunsă în inima Bucureștiului și m-am simțit ca Alice în Țara Minunilor. Oranjerie, ghivece cu portocali, o pisică neagră cu mai multe nume (Hafeza, Sulfina), un zid de piatră acoperit cu iederă, culori, multe culori – am crezut pentru o secundă că visez și că am ajuns într-o curte interioară undeva prin Spania sau Franța.

Carmen Tiderle a fost o gazdă nemaipomenită. M-a servit cu măsline și cafea, mi-a înmânat „Divanul” lui Hafez să-l deschid la întâmplare și m-a ajutat cu descifrarea poemului, a aruncat cu perne în mine, mi-a citit versuri cu haz, mi-a spus până și povestea păpădiei care și-a dorit să fie ca soarele, ca luna și ca stelele. M-a făcut să râd și m-a uimit, iar pentru câteva momente m-am simțit din nou copil. Am plecat un pic zăpăcită de toată experiența, iar acum scriu introducerea cu nostalgia acelei grădini magnifice unde am avut șansa să petrec o după-amiază de sâmbătă plină de surprize. Noroc că am încă pe birou răsadurile de mentă, salvie și roiniță pe care autoarea mi le-a scos din grădină înainte de plecare – le adulmec și-mi zic: Da, întâlnirea asta chiar s-a petrecut în realitate.

*Rubrica „Bibliotecă de scriitor” a fost inițiată în 2016 pe site-ul Bookaholic, unde a strâns câteva zeci de interviuri cu autori români.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Are Shel Silverstein o poezie, How Many, How Much, din volumul A Light in the Attic:  
“How many slams in an old door? 
Depends how loud you shut it. 
How many slices in a bread? 
Depends how thin you cut it. 
How much good inside a day? 
Depends how good you live ‘em. 
How much love inside a friend? 
Depends how much you give ‘em.”

(O traducere fără pretenții ar fi așa: Câte trânteli într-o ușă veche? Depinde cât de tare o închizi. Câte felii într-o pâine? Depinde cât de subțiri le tai. Câtă bunătate într-o zi? Depinde cât de bine o trăiești. Câtă iubire într-un prieten? Depinde cât de multă îi oferi. – n.r.)

Câte cărți într-o bibliotecă? Depinde de cum le numeri. Dacă te iei după cotoare, aici sunt vreo șaptezeci pe un rând ori cinșpe rânduri, nu sunt eu bună la mate, dar fac în jur de o mie. Deci puține. Dar dacă te gândești că fiecare carte are în ea toate sau o mare parte din cărțile citite de autor, așa cum cred eu, atunci… am un catralion. Eh, nu chiar. Multe, oricum.

Sunt organizate după dimensiuni, așa cum mi-a dictat biblioteca, mobila, și un pic după limbile în care au fost scrise, ca să se-nțeleagă între ele și să facă schimburi de idei – nu râde, asta chiar se întâmplă, altfel nu-mi explic cum de o carte pe care am citit-o acum douăzeci de ani e complet diferită citită acum. Glumesc. Dar e o idee simpatică asta cu cărțile pe care le strică sau le ajută anturajul – vecinii de raft. E prima oară când mă gândesc la asta, dar uite că de-acum încolo, când le voi aranja, o să mă-ntreb: oare Vânătorilor de zmeie le-o plăcea să stea lângă Panterele parfumate ale lui Dan Alexe, iar panterele or fi OK în vecinătatea Tabacherei din Bagombo și a lui Borges despre Borges? Sau mai bine las tot dimensiunile să dicteze (un criteriu atât de neliterar!), sperând că vor găsi ele, deștepte cum sunt, teme comune – sau dimpotrivă, subiecte care să ducă la dezbateri aprinse. (Râde- n.r.) Și gata, c-am luat-o un pic pe câmpii.

Biblioteca are o poveste a ei? Cum a luat naștere? Sunt mai mult cărți cumpărate de tine sau ai și volume din alte biblioteci – cea părintească, de pildă?

Da, are. S-a născut acasă la ai mei, cu ceva timp înainte de a sosi eu pe lume, în Giurgiu, în plin comunism, când o carte pe care ți-o doreai venea la pachet cu alte trei, patru absolut neinteresante. Păstrez câteva de-atunci: Povești nemuritoare, Jules Verne-uri, Din basmele Africii, Peripețiile furnicelului Ferda, de Ondřej Sekora, o carte foarte dragă, Arghezi, Coșbuc  – lecturile obligatorii, dar și Sexologia, o carte cărămizie cu coperte cartonate care făcea un pic de educație sexuală într-o perioadă în care nu se discuta așa ceva cu părinții – e răs-răs-răsfoită, bineînțeles. (O întreb cum de avea acces la o astfel de carte, o citea pe ascuns? – n.r.) Da, la lumina lumânării, când se oprea curentul. Chiar nu mai știu dacă mă feream, dar știu că pagina cu desene era preferata mea.

Revoluția a venit când era adolescentă. De bibliotecă zic. Și-a fost un moment de cotitură pentru ea, că s-a îmbogățit brusc cu zeci de cărți în franceză. În ianuarie ’90, Giurgiu s-a înfrățit cu Grasse, un oraș din sudul Franței, și asta a însemnat în primul rând prima călătorie în afara țării (pentru mine), și-a mai însemnat un tir de cărți pe care francezii le-au adus pentru noi, elevii, și pentru liceu. Eu mă pregăteam să dau la facultatea de limbi străine, la franceză, așa că am devenit un soi de responsabilă cu biblioteca asta a liceului Ion Maiorescu și-am citit Chanson de geste, Fabliaux du Moyen Âge, Montaigne, Ronsard, Voltaire, Villon… Nu pentru că-mi plăceau prea mult, ci pentru că erau acolo. Urmarea: la a doua vizită în Franța a fost ca și cum într-un bar plin cu adolescenți din Bucureștiul zilelor noastre s-ar băga în seamă cineva care vorbește ca pe vremea lui Axinte Uricariul sau a lui Grigore Ureche. „Un roi avait un fablier auprès duquel il avait coutume de se distraire…” Cam așa comunicam eu cu prietenii mei francezi și îi distram, involuntar, vorbind ca-n La Chanson de Renart.

(Îi spun că brusc mi se pare că seamănă cu Édith Piaf tunsă bob și cu părul întins cu placa, deși înainte o asemănam cu Audrey Hepburn. – n.r.) Oh, mulțumesc, m-am înroșit! Acum semăn cu o roșie: „Mon coeur qui bat, la la la la, je voie la vie en… rouge…” Dar să revenim la bibliotecă! Care a avut norocul să am eu un frate mai mare cu șapte ani, și mare cumpărător (și cititor) de cărți și de discuri cu banii dați de mama să-și ia cartelă de mâncare la cantina Facultății de fizică. Așa că lecturile mele de-atunci și muzica pe care o ascultam erau din altă „ligă” față de ce citeau și ascultau colegii mei fără frați mai mari. Led Zepp, Deep Purple, Janis Joplin, Queen, ceea ce mă făcea o rockeriță și nu o depeșară cum erau majoritatea colegelor mele. Apoi, Márquez, Llosa, Ernesto Sabato, Julio Cortázar, Borges, Adolfo Bioy Casares pe care i-am devorat, convinsă că nu există literatură mai bună pe lume, că de fapt asta e Literatura, și care mi-au deschis apetitul nu numai pentru cititul cu pasiune, ci și pentru limba spaniolă de care m-am apucat imediat, căci mai aveam puțin până la examenul de admitere la facultate.

Țin s-o amintesc cu ocazia asta pe Lolita Tăutu, profa cu care am făcut meditații timp de câteva luni, o minunată hispanistă cu care am petrecut sute de ore într-o cameră ticsită de cărți și am umplut zeci de caiete pe care le păstrez și azi. În facultate i-am recitit în spaniolă pe autorii sud-americani, căci am plecat în Belgia cu o bursă Erasmus și am avut ocazia să vizitez Spania și să-mi cumpăr Rayuela, Cien años de soledad, La guerra del fin del mundo… Mult timp am crezut că Un veac de singurătate e cea mai uluitoare carte din lume și probabil pe undeva încă mai cred asta. (Îi spun că Philip Ó Ceallaigh, pe care-l intervievasem recent, are o cu totul altă părere despre cartea lui Márquez și că mi se pare fascinantă variația asta de gusturi și preferințe – n.r.) E voie. Cum ar fi să ne placă tuturor aceleași cărți?!

Când m-am mutat prima oară singură, într-o garsonieră, am luat cu mine o selecție de cărți din bibliotecă, chiar dacă nu erau toate ale mele – îi cer scuze fratelui meu! – și de atunci le-am tot purtat din casă-n casă.

S-au adăugat în acea perioada volume despre chinurile perioadei comuniste – Fenomenul Pitești, Jurnalul fericirii, Rugați-vă pentru fratele Alexandru –, și sute de alte cărți de tot felul, căci în anii ’90, cum era și firesc, se publicau cărți în continuu (cu sau fără drepturi de autor) ca să se umple golul din bibliotecile noastre, dar și din mintea noastră. Iar după… habar n-am, americani – Roth, Franzen, Eugenides, William Styron – spun numele lor, nu titluri, fiindcă dacă-mi place un scriitor, de obicei citesc tot ce a scris. 

În ultimii șapte ani, însă, de când am început eu însămi să scriu serios cărți neserioase, biblioteca mea, întocmai ca Benjamin Button, a întinerit, a devenit copil. Un copil poetic. Căci i-am adăugat o colecție foarte mare de cărți mai ales de poezie pentru copii.

Vine din cărți plăcerea de a crea versuri ghidușe și obraznice? Sau de unde vine? Pe mine versurile tale mă duc cu gândul la Roald Dahl.

O să te rog să mă ierți, dar nu-mi plac cuvintele ghiduș și obraznic. Ghiduș cu atât mai puțin. Eu nu le văd așa – sau subversive, cum mi s-a mai zis. Da, nu mă sfiesc să le vorbesc copiilor pe șleau, dar ce încerc în primul rând e să-i inspir să gândească dincolo de clișee și de idei primite de-a gata. Adică să gândească liber și creativ și să se exprime într-o română firească, nu neapărat „frumoasă”, cum li se cere la școală. Deci n-aș zice că versurile mele sunt obraznice, ci pur și simplu normale și actuale. Mulțumesc de apropierea cu Roald Dahl, am citit poeziile lui din Dirty Beasts, Revolting Rhymes și Rhyme Stew și-mi plac foarte mult, dar sunt poeți mai noi de care mă simt mult mai aproape, ca Roger McGough, Douglas Florian, A.F. Harrold.

Fără nicio legătură, uite un limerick pe care tocmai l-am scris:
Erau odat’ doi lupi în Huși
Care sunau mereu la uși
Și întrebau: “Vorbeați de lup?”
Și dacă li se spunea “Nup!”,
Plecau, normal, dar prost dispuși.
(Mă bufnește râsul și râdem, râdem… – n.r.)

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul?

Da, tocmai cărțile de poezie pentru copii de care ziceam mai înainte. Shel Silverstein în primul rând, căci de la el am învățat să scriu. Am toate volumele lui de poezii: Everything on It, Where the Sidewalk Ends, A Light in the Attic, Falling up, Uncle Shelby’s ABZ Book, Don’t Bump the Glump și preferatul meu din toate timpurile, Runny Babbit. Le citesc mereu, sunt rupte, știu poeziile pe dinafară. Ador ireverența lui și faptul că reușește să abordeze orice subiect, dar să rămână totuși relevant pentru copii. E tradus și în română, briliant, de Florin Bican.

Mai am niște favoriți recenți, tot poeți pentru copii: Calef Brown cu al lui Flamingo on the Roof, A.F. Harrold cu The Book of Not Entirely Useful Advice, Steve Turner cu The Day I Fell Down the Toilet and Other Poems și mulți, mulți alții, aproape toți englezi. 

(Îi spun că s-ar putea să-i placă poemele lui Oskar Pastior, al cărui volum, „Jaluzele deschise, jaluzele închise”, îl descoperisem recent într-o pensiune din Sibiu care-i poartă numele, și apoi o întreb dacă a găsit și o autoare-poetă pentru copii pe gustul ei – n.r.).

Da, am trei, de fapt patru poetese care-mi plac: Nina Cassian a cărei scriitură pentru copii e superproaspătă și azi, Constanța Buzea (care, că tot veni vorba, a avut extraordinara bunăvoință să scrie prefața primei mele cărți de poezie, publicată când aveam 17 ani – Credeți-mă că sufletul doare era titlul ei, dar să nu insistăm asupra acestui subiect), Chrissie Gittins cu Stars în Jars, o carte de poezii nu atât amuzante, cât foarte insightful despre copilărie și… Celia Warren, din care n-am citit decât o poezie de patru rânduri, dar a fost de ajuns ca să știu că e pe gustul meu. Vrei s-o auzi? E tot în engleză și sună așa:

“Noah let his sons go fishing
Only on the strictest terms:
Sit still, keep quiet and concentrate,
We’ve only got two worms!”

(Încerc o traducere aproximativă: „Noe și-a lăsat fiii să pescuiască/ Cu câteva condiții foarte stricte:/ Nu vă mișcați, păstrați tăcerea și concentrați-vă,/ Avem numai doi viermi!” – n.r.)

Mai țin la El Ingenioso Hidalgo Don Quijote de la Mancha, o ediție integrală din 1988, legată în piele, cu ilustrații de Gustave Doré, primită cadou cu mult timp în urmă de la niște prieteni foarte dragi din Madrid. Și la Memoria focului a lui Eduardo Galeano, o istorisire a istoriei, dacă pot să mă exprim așa, a Americii Latine de la începuturile lumii până în 1986, făcută din mii de povești, una mai năucitoare ca alta. (Îi spun că e prima oară când aud de cartea lui Galeano. Carmen deschide volumul la întâmplare și-mi citește unul din scurtele fragmente – n.r.)

Despre cartof! Uite ce zice Galeano despre cum a apărut cartoful: „Un șef din insula Chiloé, loc populat de pescăruși, voia să facă dragoste ca zeii. Când perechile zeiești se îmbrățișau, se cutremura pământul și se ridica marea. Toată lumea știa asta, dar nimeni nu văzuse zeii iubindu-se. Hotărât să-i surprindă, șeful a înotat până la insula oprită. N-a apucat să vadă decât o șopârlă uriașă, cu gura larg deschisă plină de spumă și cu o limbă imensă care scuipa foc. Zeii l-au îngropat sub pământ pe indiscret și l-au condamnat să fie mâncat de ceilalți oameni. Drept pedeapsă pentru curiozitatea lui i-au acoperit corpul cu ochi orbi.” Zi și tu, dacă nici asta nu e minunat… (Ajunsă acasă, am căutat „Memoria focului” la un anticariat online și, spre norocul meu, am găsit-o imediat și la un preț rezonabil – n.r.)

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Nu ca să intru în posesia ei, ci ca s-o termin. Eram într-o librărie dintr-o mansardă în Anvers și nu voiam să cumpăr cartea, ci doar s-o citesc și, fiindcă mi-a luat câteva ore, mi-a venit să fac pipi, dar nu m-am oprit din citit și… Noroc că aveam o fustă lungă de blugi. (Ne amuzăm. Îi spun că o apreciez foarte mult pentru că vorbește atât de deschis despre lucrurile astea și-i povestesc o pățanie similară în fața intrării în scara de bloc. Abia dup-aia mă gândesc s-o întreb despre ce carte era vorba – n.r.) „El beso de la mujer araña”, de Manuel Puig – Sărutul femeii păianjen.

Ce fel de cititor ești? Și care e relația ta cu cărțile din bibliotecă?

Ghiduș. (Râde – n.r.) Nu, nici obraznic. Constant. Citesc literatură pentru copii în fiecare zi și orice altceva în fiecare seară înainte de culcare. Nu pot s-adorm altfel. În afară de vacanțele de la mare sau de călătorii în nuș’ ce țară, când nu citesc nimic fiindcă pur și simplu mă bucur de ce văd și trăiesc fără să fie nevoie de cuvinte scrise.

Relația cu biblioteca e de iubire. Aș putea trăi fără ea, dar ar fi o viață searbădă și goală. Eu cred că există ființe, obiecte și cărți. Cărțile sunt și lucruri și ființe în același timp. Și sunt foarte triste încăperile unde nu e nicio carte.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților (din librării, anticariate, din orașele pe care le vizitezi etc.)?

Obiceiuri legate de scris, da, am. Scriu doar dimineața până la maxim unu, doar pe telefon și în orangerie. Orangeria e un loc în care pun ghivecele cu flori peste iarnă, am colecția de cărți pentru copii, sunt cinșpe grade și se poate fuma. Când călătoresc, nu scriu, dar îmi adun idei – și cumpăr o carte, două. Cum am făcut cu Hafez în Iran.

Am locuit la o familie de iranieni tineri care ne-au spus că Hafez este pentru ei un fel de horoscop. Se trezesc dimineața, deschid Divanul lui Hafez la întâmplare și cum e poezia aia, așa va fi ziua. Au făcut testul și cu noi și așa a fost.

Apoi am plecat în căutare de Hafez și de antologii de poezii persane. Am păstrat obiceiul, din când în când deschid Divanul și aflu cum îmi va fi ziua. (Ceva mai târziu, la pauza de cafea în grădină, am deschis și eu misterioasa carte a lui Hafez și mi-a picat un poem din care n-am înțeles mare lucru. Am reținut doar că avea legătură cu niște „profligates”, adică „risipitori” în engleză – n.r.)

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Nu. Ele stau separat, căci sunt cărțile cu care merg la atelierele cu copiii și trebuie să fie mereu la îndemână.

Ții cont de recomandări, de cronici când alegi o carte sau ai mai degrabă încredere în instinctul tău?

Am rămas în relație de schimb de cărți cu fratele meu, Dan. Orice descoperă el, citesc și eu, și invers. Genevieve, prietena mea, care e librar, îmi recomandă noutăți. Îl citesc pe Iovănel și ascult adesea de recomandările lui. În rest, cumpăr autori pe care îi știu, dar și cărți de care nu știu mare lucru, dacă mă interesează subiectul.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Cred că un Baudelaire. Fleurs du mal, ediție bilingvă, din 1966, furată de cineva de la Biblioteca Studenților din Iași. Cu obrăznicie – acum da! –, mi-am scris și eu numele pe ea, în 1990: Carmen Călugăreanu. (O întreb dacă este rudă cu Anda Călugăreanu și-mi spune că nu – n.r.) Dar știu să cânt „Într-o zi ți-am dăruit/ O portocală…”.

Dar cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă?

Oh, da! Doi autori israelieni: Etgar Keret cu Haide, zboară odată și Șapte ani buni și Eshkol Nevo cu Simetria dorințelor. Și ultima citită: Mahatma Ghandi, o viață legendară, a lui Romain Rolland.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Literatură pentru copii în special, dar citesc aproape orice, chiar și etichetele de vinuri. OK, tratate nu citesc.

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite?

Dacă îți plac poveștile absurde, cu un umor negru, dar senin, Calendarul imbecililor, de Ermanno Cavazzoni. Și-n același registru, Juan Pablo Villalobos, cu Îți vând un câine, despre Teo, un domn în vârstă pus pe șotii, îndreptate mai ales asupra membrilor unui club de carte. Parcă țineai și tu unul, nu? (Mă amuză coincidența și îi zic că da, clubul Bibliobibuli – n.r.) Eh, iată, ar fi foarte potrivită la club! O să vă distrați. Iar la capitolul cărți foarte serioase și deloc nepopulare, sper, Apeirogon-ul lui Colum McCann, o poveste reală și poetică până la plâns în hohote despre palestinieni, israelieni și nesăbuitul lor conflict perpetuu.

Ești mulțumită de biblioteca ta sau încă visezi la o bibliotecă ideală?

În principiu îmi pot lua aproape orice carte îmi doresc, pe Kindle. În plus, am descoperit de curând Internet Archive, un site cu o tonă de cărți minunate, nu dintre cele mai noi, în engleză, pe care le poți împrumuta o oră, două, cinci. Deci nu visez, ci citesc cam orice vreau.

Emaaa, termină cu pozele astea serioase! a zis Carmen și m-a pocnit cu perna.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Păi nu știu cât de amuzantă a fost povestea cu pipi. Dar pot să insist. M-am uitat în urmă și pe covorul gri deschis al mansardei era o mare pată gri închis. Am trecut roșie ca focul pe lângă librarul de la etajul inferior, am bălmăjit un „dankjewel” și n-am mai călcat pe-acolo niciodată.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.