Bibliotecă de scriitor – Emanuela Ignățoiu-Sora & Cezar Gheorghe: „La fel ca o căsnicie, o bibliotecă în comun este un compromis”

Cu poeta Emanuela Ignățoiu-Sora mă intersectez de ani buni la festivalurile de literatură, unde suntem cele două Eme, fapt care stârnește uneori confuzii amuzante. Vara trecută, când ne-am văzut la Bistrița, s-a conturat ideea unui interviu „la dublu” despre biblioteca poetei și a soțului ei, Cezar Gheorghe – eseist, redactor & critic literar. Imediat au apărut și curiozitățile: cum funcționează o bibliotecă la comun? Ce destin au cărțile în dublu exemplar? Se întâmplă să cumpere amândoi aceeași carte? 

Fiindcă decembrie a fost o lună complicată pentru toată lumea, am hotărât să facem interviul în scris, dar am adăugat o provocare: fiecare a răspuns separat, fără să știe ce-a spus celălalt. Abia la final, Ema și Cezar au confruntat ce-au scris și au editat pe ici, pe colo pentru a nu ieși un material repetitiv – însă în cea mai mare parte, cei doi s-au completat de minune. M-a amuzat „dialogul” lor paralel și am rămas plăcut surprinsă de umorul lor și de sinceritatea cu care au vorbit despre șicanele și neajunsurile unei biblioteci comune. Ca să nu mai spun că una din scenele relatate de Cezar – cea cu Cânturile lui Maldoror – mă face să râd de fiecare dată când o recitesc. 

Înainte de încheierea lui 2022 le-am făcut o vizită pentru ședința foto, într-o dimineață ploioasă de duminică. Am stat de vorbă despre cărți, Observator cultural, discrepanța dintre rețelele de socializare și viața reală, meseria de profesor și felul cum studenții din noua generație receptează literatura. M-au răsfățat cu bomboane, cafea la ibric și pizza, Ema a fost cât pe ce să-și piardă cumpătul când anumite volume s-au încăpățânat să rămână ascunse – un „obicei” de care pomenește și în interviu –, iar Cezar mi-a împrumutat un obiectiv foto superangular pentru cadrele largi în care am reușit să cuprind întreaga bibliotecă. (Într-una din imagini am surprins și stativul cu umbrelă pe care îl aduc de fiecare dată la interviurile Bibliotecă de scriitor.)  — Ema Cojocaru

Dragă Ema, dragă Cezar, e prima oară când fac un interviu „la dublu” despre o bibliotecă de scriitor – în cazul vostru, o scriitoare (sau să-ți spun poetă, mai degrabă?) și un eseist, redactor și critic literar. Ema, îți mulțumesc pentru idee, sunt tare curioasă cum o să iasă interviul ăsta. 

Nu aș ști nici eu cum să mă numesc; mi-e greu să îmi spun scriitoare sau poetă pentru că am scris destul de puțin – poate cititoare care mai și scrie, dar profit de invitația ta (mulțumim!) pentru a spune că Cezar lucrează de ceva vreme la un „roman” care, sperăm, o să apară în 2023. 

Cum a luat naștere biblioteca voastră? Îmi imaginez că fiecare a venit cu propria colecție de cărți și că unele au fost în dublu exemplar. Cum ați procedat, ce ați păstrat, la ce ați renunțat? 

Ema: Când ne-am cunoscut, amândoi aveam bibliotecile noastre, gusturile deja formate – amândoi citim de când ne știm, așa că, atunci când am început să fim împreună, am avut o perioadă când fiecare și-a păstrat propria bibliotecă: ne mutam când la mine, când la el, și atunci migram cu câteva cărți din fiecare casă, la care se adăugau cele pe care le cumpăram tot timpul – dar acest preumblat a încetat când ne-am căsătorit și ne-am dat seama că trebuie să ne căsătorim și bibliotecile. 😁 

Fiindcă aveam multe dubluri – cărți pe care le cumpărasem/citisem și eu și el –, am dat atunci o parte din cărțile mele; a fost greu nu să mă despart de obiectul în sine, ci de ceea ce reprezintă. Știu, de exemplu, când am cumpărat Jurnalul unei scriitoare al Virginiei Woolf, unde eram, când am citit cartea și ce a însemnat pentru mine. Sunt foarte puține cărți care nu au o însemnătate și de aici deciziile grele pe care oricum nu le-am dus până la capăt. Încă mai avem dubluri de care nu s-a putut despărți niciunul: De veghe în lanul de secară sau Franny și Zooey pe care le avem în continuare în mai multe ediții; Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie a Simonei Popescu și lista ar putea continua. 

Cezar: A fost foarte greu la început, fiindcă existau, de fapt, mai multe biblioteci. Erau cele din garsoniera fiecăruia dintre noi, apoi cele pe care le păstram la părinți și chiar o mini-bibliotecă (2 rafturi) la Observator cultural, formată din cărțile pe care le primeam în perioada când am ținut cronică literară frecvent. Biblioteca reflectă un tip de identitate care se cristalizează în timp și care, atunci când primele încercări ale vieții împreună ale unui cuplu se fac simțite, este perturbată. Eu sunt legat în mod organic de bibliotecile pe care le-am avut în timpul liceului, facultății și apoi în viața de după absolvire, când tot ce am făcut profesional a fost legat de cărți, de la critica literară, eseistică și publicistică, la predarea de seminarii și cursuri la Facultatea de Litere. 

Inițial, când ne mutam de la unul la celălalt, am păstrat integritatea bibliotecilor personale. La un moment dat am cochetat cu ideea de a ține garsoniera în care nu locuiam ca un fel de birou de lucru sau bibliotecă – un adevărat lux (care a avut o viață scurtă) pe care oamenii ca mine, care își câștigă existența din activități legate de scris sau de diferitele sale avataruri culturale, nu și-l pot permite în România. După ce ne-am mutat în garsoniera Emei, a existat o bibliotecă comună, asemănătoare vizual cu cea pe care o vezi acum, dar care nu reprezenta o sinteză reală a celor două biblioteci, ci o fuziune parțială, necesară îndeplinirii activității noastre, eu având în continuare o mare parte din cărți în garsoniera mea, în care locuia o rudă a Emei.

Abia după ce ne-am mutat aici, în acest apartament, s-a născut biblioteca noastră comună. A fost o naștere dificilă, dacă îmi permiți exprimarea asta, fiindcă amândoi suntem foarte încăpățânați și am renunțat cu greu la cărți pe care le aveam amândoi și ne-am și certat în privința unor dubluri.

De fapt, nu în toate cazurile am renunțat la dubluri, ci am și păstrat volumele care jucau un rol important în memoria noastră afectivă. La fel ca o căsnicie, o bibliotecă în comun este un compromis.

Aveți genuri literare preferate? Dar unele de care nu vă apropiați pentru nimic în lume? De fapt, cât de apropiate sau cât de diferite sunt gusturile voastre în materie de literatură? 

Ema: Cred că trebuie să începem prin a spune că pur și simplu ne plac cărțile, avem o dragoste imensă pentru literatură și asta ne apropie foarte mult. Noi ne începem diminețile la cafea, în fața bibliotecii; scoatem cărți din rafturi, mai citim, sau doar povestim, dar mai mereu despre literatură – e axul casei, în jurul căruia gravităm amândoi și unde ne simțim cei mai fericiți. Îmi aduc aminte de un Paște când am tradus din Emily Dickinson – am început la cafea, dimineața, și ne-am continuat ziua vorbind despre poetă și traducând, iar amintirea cu noi doi, mergând prin Ploiești (unde stau părinții lui Cezar) și vorbind despre un anumit vers, e printre amintirile mele foarte dragi. 

Ca să revin la întrebarea ta, nu prea avem genuri de care nu ne apropiem, cred că citim mai rar teatru, dar nu intenționat, ci pur și simplu migrăm spre altceva; eu citesc ceva mai multă poezie și sunt foarte interesată de literatura română contemporană (nu am făcut Litere, așa că simt nevoia să recuperez), mai sunt cărțile de specialitate, dar pe lângă literatură avem și un mare interes pentru filosofie și ăsta e un alt punct pe care îl avem în comun. 

Cezar: Eu aș spune că pe noi ne leagă poezia. Ne-am întâlnit de fapt la Festivalul de Poezie de la Bistrița, la care mergem aproape în fiecare an. În cazul meu, am fost de la prima ediție. Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari și Gavril Țărmure sunt bunii noștri prieteni, în preajma cărora ne simțim întotdeauna foarte bine. Eu am început să mă ocup de cronică literară scriind în special despre poezie și cred că ăsta a fost un factor determinant în relația noastră. Poezia a fost o adevărată nuntire pentru noi. 

Dar vreau să îți fac o mărturisire. Eu nu cred în genurile literare. Cred că sunt cea mai mare abstracțiune și țin de convenție în cel mai mare grad. De pildă, scriu acum la o carte care cuprinde și poezie și proză și eseu, și care s-ar putea numi roman, deși e, ca în cazul cărților scrise de Annie Ernaux, un gen aparte. Iar o parte din poezia care mi-a schimbat viața se găsește în câteva mari romane sau în proză. Așa că răspunsul meu este acesta: nu cred în genuri și în puritatea lor. Și nici în împărțirea în cărți de ficțiune sau de nonficțiune. Cred în cărțile care își inventează propriul gen.

Cum funcționează o bibliotecă în doi? Cum v-o împărțiți? Aveți rafturi separate sau totul e la comun? 

Ema: Până să ne mutăm împreună, fiecare dintre noi știa ce cărți are – și acum știm, deși suntem ceva mai puțin teritoriali ca înainte, avem biblioteca la comun și mare parte din rafturi sunt împreună, dar tot mai avem câte un raft doar al nostru (eu pentru cărți de drept și istorie, Cezar pentru teorie literară și critică de film). Firește că și aici cărțile mai migrează, eu mai iau de la el, el de la mine. Multă vreme mă enervam când îmi lua din cărți și mi le punea în altă parte; înainte de a fi cu Cezar, aș fi putut spune cu ochii închiși unde e fiecare carte din bibliotecă. Eram la master în Franța, aveam nevoie de niște cărți de acasă și i-am spus mamei la telefon exact unde era fiecare volum.

Acum am o idee pe unde ar putea fi cărțile, dar nu mai știu exact; uneori ni se întâmplă să căutăm zile în șir vreo carte, iar la început asta mă înfuria teribil, dar mi-a trecut; mi-am dat seama că îmi place mai mult o bibliotecă dinamică, vie, ca scările de la Hogwarts, care se deplasează continuu, pentru că asta duce la explorare și continuă redescoperire. 

Cezar: Nu avem rafturi separate, ci doar un raft mic, în care Ema își ține cărți de drept și, în ceea ce mă privește, două rafturi cu critică/ teorie literară și critică/ teoria filmului. Dar și aici cred că există o mixtură și că se găsesc cărți care au fost cumpărate de Ema. În rest, cărțile s-au amestecat fiindcă eu iau din cărțile Emei și nu le pun niciodată în același loc. 

Ați organizat cărțile după anumite criterii? Aveți idee cam câte volume sunt în bibliotecă?

Ema: S-a amuzat într-o zi Cezar, a făcut un calcul și a reieșit că ar fi peste două mii de cărți – unele sunt așezate în două-trei rânduri, noi mai avem și bibliotecile din casele părinților noștri, care sunt bibliotecile copilăriei și adolescenței noastre. Când ne-am mutat, ne-am aranjat cărțile pe anumite criterii: poezie, literatură americană, est-europeană, sud-americani, literatură română. Din când în când încercăm să le mai punem în ordine, dar nu ne iese tot timpul; în plus de asta, mai avem și criterii extrem de personale – îl avem pe Paul Auster alături de Siri Hustvedt și de Lydia Davis, nu știm care e situația în realitate, dar cel puțin în biblioteca noastră cei trei se împacă de minune; Jeni Acterian e lângă Mihail Sebastian, deși niciunul nu a pomenit de celălalt în jurnalele care i-au făcut celebri.

Cezar: Avem aproximativ 3280 de cărți în bibliotecă fiindcă sunt organizate pe trei rânduri. Am făcut luna trecută un calcul și marja de eroare este cam de 10-20 de cărți. Am încercat să păstrăm măcar împărțirea pe genuri și chiar pe câteva categorii subsumate literaturilor naționale, dar, în timp, ordinea asta a fost bulversată. S-a dovedit o utopie. Pur și simplu găsesc cărțile în mod intuitiv, iar când nu reușesc, o întreb pe Ema și împreună găsim cartea care se ascunde. Starea actuală a bibliotecii noastre este asemănătoare unui banchet libertin, în care cărțile, ca și literaturile, se amestecă într-o frumoasă promiscuitate.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Ema: Nu e neapărat cea mai veche, dar e prima carte pe care mi-am cumpărat-o. Le Petit Larousse en couleurs, o carte luată prin ’98 sau ’99, pentru care am strâns mai multe alocații și pe care am găsit-o abia la Târgoviște, în singura librărie care mai rămăsese în județ. Îmi aduc aminte de bucuria care m-a cuprins când i-am simțit mirosul proaspăt, când i-am văzut ilustrațiile colorate, de cum studiam în fiecare zi două, trei cuvinte. Am fost mereu atrasă de lexicografie și cred că, dacă aș fi trăit în altă epocă, probabil că aș fi întocmit dicționare. 

Dar cele mai recente volume care au intrat în bibliotecă?

Ema: Am profitat de un iarmaroc de poezie și am cumpărat Poesis international – cea mai bună revistă de poezie de la noi. Am mai cumpărat Resursa de Olga Ștefan și Geneza antichității târzii, de Peter Brown, o carte extrem de interesantă despre o perioadă cu imense transformări, când se făcea trecerea de la lumea antică la o nouă lume, în care pustnicii erau prieteni ai lui Dumnezeu și echilibrul pe care se bazase comunitatea tradițională antică se prăbușea. 

Cezar: Cred că cele mai recente volume intrate în bibliotecă sunt cele din colecția „Anansi”, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, la Editura Pandora M. Am mare încredere în Bogdan ca editor și ca scriitor, așa că citesc tot ce publică.

Vă consultați când cumpărați cărți? Vi s-a întâmplat vreodată să veniți acasă cu aceeași carte?

Ema: Ne mai întrebăm când mergem împreună la librărie – mai mult ca să vedem dacă nu cumva avem deja cartea, dar altfel ne cumpărăm cărțile separat (Cezar mai și primește cărți) și da, se mai întâmplă să avem câte două exemplare. Cum e cazul acum cu minunata carte În toate a fost frumusețe, de Manuel Vilas, cu care Cezar a și făcut un interviu tare fain.  

Cezar: Asta e o întrebare sensibilă. Nu, nu ne consultăm și adesea cumpărăm de două ori aceeași carte, pe care o dăm cadou ulterior.

Problema e că niciunul dintre noi nu se poate abține. Suntem în librărie ca niște copii în cofetărie.

Vă amintiți cum (și când) a apărut pasiunea pentru lectură? Au fost oameni care v-au influențat în direcția asta?

Ema: Când eram mică, tata îmi citea povești. Îmi plăcea cel mai mult o poveste cu un elefănțel răcit (eu răceam mult pe vremea aia), așa că o ceream mereu.

La șapte ani, am învățat să citesc cu mama: ea o pagină, eu o pagină – citeam dintr-o carte de Povești nemuritoare. Au fost câteva luni magice când stăteam cu mama în bucătărie, citeam împreună și totul mi se părea posibil.

Mama m-a încurajat foarte mult să citesc, îmi spunea tot timpul că ea așa mă vede: stând într-un fotoliu și citind; și a făcut tot ce a putut ca să mă încurajeze în direcția asta: o coafa gratis pe librăreasa din sat ca să îi pună cărți deoparte (era pe vremea comunismului), nu mă punea la treabă, ci îmi dădea timpul și libertatea să citesc. Apoi m-a îndrumat spre biblioteca satului, s-a zbătut ca să mă mute la oraș, la o școală mai bună, m-a dus la meditații de engleză și franceză, mi-a cumpărat mereu cărți – am de la mama cărțile cartonate din colecția Prietenii cărții, unde i-am descoperit pe Kafka, pe Dostoievski; tot ea îmi cumpăra de fiecare dată cărțile apărute în colecția Cotidianul. Odată am trimis-o la BCU (Biblioteca Centrală Universitară) să îmi xeroxeze niște cărți, fiindcă eu eram în străinătate.

Când citesc, mă simt cel mai aproape de mama pentru că știu că îi îndeplinesc dorința de a fi o cititoare. 

Cezar: La mine, adevărata pasiune pentru lectură a început foarte târziu. Știu și cartea care a declanșat toată nebunia. Este vorba despre Suferințele tânărului Werther a lui Goethe. Eram în clasa a șaptea și eram topit după o colegă care, evident, mă ignora complet. În mod ciudat, cartea a ajuns la mine, cred că a fost ideea tatălui meu să o citesc. Ajunsesem să mă identific cu Werther și să o proiectez pe colega mea în persoana Charlottei. Mă gândeam să mă sinucid, dar în modul acela neserios și ridicol al unor adolescenți care se îndrăgostesc pentru prima dată. În stilul tipic Sturm und Drang, vedeam sinuciderea ca pe un gest glorios, de care sunt în stare numai cei aleși, nesortiți lumii noastre. 

Am început apoi să citesc multă poezie și proză romantică. Citeam Goethe, Nerval, Novalis și ascultam grunge și heavy metal și așa a început cultul lecturii. În direcția asta m-au împins și părinții mei, care sunt doi mari cititori și care mi-au cultivat un mare respect pentru cărți. La noi în casă nu am părăsit niciodată epoca Gutenberg. Biblioteca părinților era, de fapt, centrul de gravitație al casei.

Întotdeauna, ai mei mi-au transmis că bunul cel mai de preț din casa noastră erau cărțile. Mi se părea ciudat să merg în vizită la cineva când eram copil și să nu aibă o bibliotecă. Mă uitam la acei oameni ca și cum ar fi fost extratereștri. Îi priveam cu suspiciune și nu aveam încredere în ei. Acum, îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să le fac cadou o bibliotecă.

Sunt cărți la care țineți foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Ema: Sunt foarte multe cărți la care țin; aproape toate m-au învățat câte ceva, cu ele am plâns și m-am bucurat, cu ele am călătorit prin lume și ele au fost cele care m-au însoțit când eram singură. E foarte greu să fac o selecție, dar o să încerc: ar fi Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, de Selma Lagerlof, prima mea carte mai voluminoasă, o găsisem la biblioteca din sat și îmi aduc aminte că am citit din ea tot drumul până acasă – de atunci mi s-a dus buhul drept fata care citește pe stradă. Am iubit-o foarte mult, citeam din ea și după ce ai mei stingeau lumina; mă dădeam aproape de fereastră și citeam la lumina stâlpului de pe stradă.

Aproape de inima vijelioasă a lumii, de Clarice Lispector – o carte spectaculoasă, minunată, pe care toată lumea ar trebui să o citească măcar o dată în viață. De altfel, de când i-am citit cartea, am rămas foarte legată de Clarice Lispector (care, ca o mică anecdotă, a trecut prin București când era mică de tot, ca refugiată din Ucraina). Acum îi citesc biografia scrisă de un autor care îmi place tare mult – Benjamin Moser. 

Cezar: Aici ar trebui să fie o listă interminabilă și am îmbătrâni cu toții până am termina de scris. În primul rând, cred că trebuie să vorbesc despre Blecher, pentru că l-am descoperit pe cont propriu prin clasa a noua. Citisem Orbitor. Aripa stângă a lui Mircea Cărtărescu, după ce îl descoperisem cu Visul, și pe coperta a patra era o comparație a lui Manolescu între proza din Orbitor și scrisul lui Blecher. Și, pentru că îmi plăcuse atât de mult Aripa stângă, am zis să îl caut. Evident că la mine la Ploiești se găsea în perioada aia doar Vizuina luminată, care putea fi citită doar la sala de lectură a Bibliotecii Județene. Îmi amintesc și astăzi lumina difuză a sălii și tavanul înalt, placat cu lemn sculptat. A fost și rămâne una dintre cele mai intense experiențe de lectură din viața mea. La un moment dat, am simțit că trupul meu se lichefiază și se evaporă, ca și cum cartea ar fi emanat particule incandescente care m-au obliterat pe mine, cititorul de atunci. Eram redus la o stare plasmatică, care a trecut apoi în substanța cărții.

Ar trebui poate să vorbesc și despre Voronca și al său Mic manual de fericire perfectă. Cartea este legată de mutarea mea la București pentru facultate. Am găsit-o într-un anticariat la un preț exorbitant și, cum locul era foarte aproape de Facultatea de Litere de pe Edgar Quinet, am început să o citesc câte puțin în fiecare zi, după ce ieșeam de la cursuri. A fost o perioadă grea atunci, în primul semestru de facultate. Bucureștiul mi se părea un loc agresiv și senzația mea de dezorientare și de prăbușire creștea mai ales atunci când coboram la metrou.

Lectura lui Voronca mi s-a părut ca o injecție de frumusețe, de parcă frumusețea era un ser pe care ți-l puteai administra.

Senzația pe care am avut-o atunci a fost că Voronca m-a cules de pe jos și m-a pus pe picioare și grație lui am reușit să mă ridic cu doi centimetri deasupra solului. Este în realitate o carte extrem de crudă, fiindcă Voronca scrie despre fericire și apoi iese cu totul din această viață.

Tot din anul întâi de facultate îmi amintesc descoperirea lui Lautréamont. Ar trebui să spun că este o descoperire care are legătură cu Simona Popescu, pe care deja ai inclus-o în seria acestor interviuri. (Interviul cu Simona Popescu poate fi citit aici – n.r.) Am fost la un curs ținut de Simona în anul I. Era un curs despre avangardiști, dar de fapt era despre literatura adevărată, despre scrisul care este, în esență, viață condensată. Atunci Simona ne-a vorbit despre Lautréamont și despre cum el s-a sinucis la vârsta de 24 de ani. A rostit o frază ca o incantație: „Deschideți Cânturile lui Maldoror și o să vedeți ce a putut să scrie un băiat de nici 24 de ani”. Cuvintele astea m-au curentat. După cursul ei, m-am dus disperat la sala de lectură și cu ochii cât cepele am implorat-o pe bibliotecară: „Vreau Cânturile lui Maldoror, vreau Maldoror!!!” Cred că femeia aceea a crezut că sunt smintit, fiindcă s-a uitat la mine cu un aer de compătimire. Dar pentru mine ăsta a fost începutul unei epoci în care am înțeles că poezia înseamnă foarte multă putere, înseamnă conectarea la un elan vital.

Nu pot să uit trilogia lui Beckett, formată din Molloy, Malone moare și Nenumitul, pentru că acestea sunt operele care mi-au arătat până unde poate merge literatura. De fapt, ar fi vorba despre posibilitățile nelimitate ale scrisului. Am realizat, citindu-l pe Beckett, că scrisul ar trebui să se îndrepte întotdeauna în direcția informului și neterminatului, să integreze ceea ce nu poate fi armonizat și să încerce întotdeauna ceea ce pare imposibil, de negândit, să se îndrepte spre acea carte care va veni (le livre à venir), cum spune Blanchot.

Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Ema. Nu, dar m-am uitat insistent la oamenii care citeau prin metrou, de fapt nu la ei, la cărțile lor, mă tot uitam încercând să îmi dau seama cum se numesc cărțile pe care le citesc.

Cezar: Da. Am furat în timpul facultății mai multe cărți pe care nu mi le permiteam. Dar ce să zic? Era și este drogul meu și, la fel ca oamenii dependenți de droguri, nevoia devine prea mare și ajungi să faci lucruri extreme. Era să fiu prins de câteva ori, așa că am renunțat până la urmă.

Aveți tabieturi legate de lectură sau de scris? 

Ema. Tot încerc să îmi creez niște tabieturi, dar nu reușesc niciodată.

Cezar: Scriu, de mai mult timp, la o carte pe care nu știu încă dacă o pot numi roman, dar trebuie întotdeauna să scriu de mână. Eu cred într-o materialitate a scrisului, între legătura dintre trup și literă, cum ar spune Gheorghe Crăciun.

Cred că e important faptul că, dacă scriu cu stiloul pe un caiet, corpul meu obosește, iar o parte din chimia și anatomia sa se transferă în anatomia textului pe care îl scriu.

Am vorbit recent la FILIT cu Manuel Vilas și mi-a spus că și el crede același lucru. Acum scrisul pe computer e altceva, fiindcă nu e la fel de intens în ceea ce privește angajamentul corpului. Scrisul pe computer devine aproape imponderabil, ca și cum literele par să se volatilizeze. Cine știe cum vom scrie în viitor. Poate că se va inventa o mașină de scris conectată direct la fluxul nostru de conștiință și apoi toți vom fi scriitori.

Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților (din librării sau anticariate, din orașele pe care le vizitați etc.)? 

Ema: Nu există oraș în care să nu fi intrat în librărie și asta înseamnă că o să îmi cumpăr măcar o carte (deși îmi e greu să mă abțin și cumpăr în general mai multe). În anticariate intru uneori, dar cumpăr foarte rar de acolo; mai degrabă citesc de la bibliotecă, decât din anticariat – nu știu de ce. 

Cezar: Cred că, în ceea ce privește cumpărarea cărților, am o metodă greu de obiectivat. Deschid cartea în trei locuri și îmi dau seama imediat dacă autorul poate să îmi spună ceva sau nu. Nu știu cum să explic. De multe ori acționez instinctual, e o reacție viscerală, ca un releu care îmi trimite semnale din interiorul trupului.

Cum vă alegeți cărțile? Vă încredeți mai degrabă în gusturile voastre sau aveți și alte surse de inspirație, oameni de la care vă luați recomandări?

Ema: Facebook e acum o foarte bună sursă de inspirație, unde văd ce mai citesc alți oameni; am încredere în gustul de cititor al unora dintre ei – de exemplu, recomandările bufnițelor, Raluca Selejan și Oana Doboși; tot ce publică Bogdan-Alexandru Stănescu în colecția Anansi, cărțile de la Black Button Books; revistele culturale (Observator Cultural, Familia, Zona Nouă, Dilema; Poesis International) – îmi place să citesc cronicile înainte să citesc o carte (urmăresc cronicile lui Octavian Soviany, ale Cristinei Ispas, ale lui Cosmin Ciotloș și ale Andreei Pop); mai sunt emisiuni ca cea a lui Amanpour pe CNN pentru cărți de politică, istorie. 

Cezar: Am încredere întotdeauna în propriul gust și în câțiva editori extraordinari, cum era, de exemplu, Laura Albulescu, cum este BAS (Bogdan-Alexandru Stănescu – n.r.).

Îmi puteți recomanda câteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite?

Ema: Pascal desenează corăbii, de Radu Niciporuc – un om remarcabil, incredibil de generos (ne-a găzduit pentru câteva zile la casa lui din Cluj) care, din păcate, ne-a părăsit prea repede; Ploile amare, apărută la Editura Charmides în 2011 – un roman hipnotizant, scris de Alexandru Vlad care și el, din păcate, ne-a părăsit prea repede. Aș mai recomanda prozele scurte ale Luciei Berlin și cele scrise de Silvina Ocampo – prea puțin cunoscute la noi. Și o carte formidabilă, Grădinile Finzi-Contini, de Giorgio Bassani – o carte puternic încărcată de nostalgie, din vremurile încă netulburate de ororile celui de-al Doilea Război Mondial.

Cezar: Aici aș recomanda cărțile lui Gheorghe Crăciun, care nu a fost un autor popular, dar pe care ar trebui cu toții să îl citim. E unul dintre puținii autori români care au creat un adevărat sistem în jurul propriei literaturi. Era o minte teoretică strălucită și un vizionar în ceea ce privește filosofia corpului și tot ceea ce ține de ceea ce am numi Sensorium. Nimeni nu ar trebui să rateze Pupa russa, apoi Compunere cu paralele inegale, Frumoasa fără corp și toate eseurile sale, mai ales Aisbergul poeziei moderne, una dintre cele mai bune cărți despre limbajul poetic ale secolului trecut.

Aveți povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Ema: Mi-am petrecut multă vreme în biblioteci. Ca orice cititor, primul lucru pe care îl fac atunci când intru în casa cuiva e să mă uit în biblioteca pe care o are; de altfel, și când am intrat pentru prima dată în casa lui Cezar, prezența bibliotecii lui a fost cea care m-a liniștit și care m-a convins să rămân. Avea cărți fabuloase, printre care și jurnalul Sylviei Plath, care ne-a și readus împreună la un moment dat.

Cezar: Mi s-a întâmplat să intru pentru prima dată într-o bibliotecă universitară foarte mare atunci când am locuit în Amsterdam. Pentru cineva care vine din România, unde bibliotecile universitare sunt foarte sărace, era o adevărată orgie, fiindcă puteai lua acasă cu împrumut cam 30 de cărți. Ceea ce, evident, a declanșat o nebunie. Toți bibliotecarii de la Universitatea din Amsterdam râdeau de mine și de colegii mei veniți din România pentru un stagiu doctoral fiindcă plecam cu zeci de cărți, pe care în mod evident le căram cu greutate, într-un fel de beție a posesiei temporare. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.