Bibliotecă de scriitor – Gábor T. Szántó: „În prima jumătate a vieții aduni cărți, iar în a doua jumătate îți dai seama că sunt prea multe, că nu vrei să deții toate cărțile noi și e în regulă să le împrumuți”

Prima oară l-am întâlnit pe Gábor T. Szántó în Târgu Mureș, la o serată organizată la redacția revistei Látó, unde îl însoțeam pe Péter Demény; în ciuda încercărilor lui Péter de a crea punți între două lumi, mă simțeam destul de stingheră într-o limbă necunoscută și într-un mediu mai degrabă închis. Am fost așadar uimită de atitudinea deschisă și plină de curiozitate a lui Gábor, un autor venit din Budapesta, care vorbea foarte bine limba engleză și dorea să afle mai multe despre scena culturală din România; datorită lui, îmi amintesc cu plăcere de seara aceea. Atunci am aflat că urma să-i apară un roman în traducere la o editură din România, iar la finalul anului trecut i-am văzut într-adevăr numele în librării, pe volumul Gara de Est, cap de linie. 

Între timp, ne-am întâlnit pentru a doua oară la Budapesta – și nu oriunde, ci chiar în locuința lui Gábor T. Szántó din zona Buda, un apartament superb dintr-un imobil în stil Bauhaus, care mi-a dat senzația că pășesc într-o casă memorială de la începutul secolului 20. Obiecte de artă, mobilier vechi, un interior spațios, cu tavane înalte, uși cu ferestre rotunde, pereți în unghiuri atipice și o bibliotecă uriașă, care ocupa o întreagă încăpere și se revărsa și în celelalte camere. Dacă ar fi fost suficient timp, i-aș fi luat pe loc un interviu pentru rubrica Bibliotecă de scriitor, însă a trebuit să mai aștept un an, până la următoarea călătorie la Budapesta. Povesteam în introducerea interviului cu András Forgách că am traversat orașul uitându-mă cu jind la clădiri, fără să pot da o raită pe străzi; de data aceasta, soarta a fost mai generoasă cu mine și, în cele trei ore libere înainte de întâlnirea cu Gábor T. Szántó, am vizitat György Ráth Villa, un mic muzeu Art Nouveau cu o splendidă colecție de ceramică, veselă și mobilier. Să ne întoarcem totuși la biblioteca lui Gábor T. Szántó, un vis de cititor devenit realitate, în care autorul maghiar de origine evreiască a adunat mii de cărți în jurul subiectelor care îl preocupă; cel mai pregnant dintre ele este viața evreilor după Holocaust, în timpul regimului comunist și dincolo de schimbările politice aduse de anul 1989. Despre acest subiect și multe altele discutăm în interviul care urmează – disponibil și în limba engleză aici. 

Care este povestea bibliotecii tale, straturile ei?

Am început să adun cărți în ultimii ani din școala primară și la liceu. În acea perioadă, o bibliotecă s-a închis undeva în Budapesta și tata a adus acasă foarte mult cărți, în mare parte literatură contemporană, iar pe baza asta mi-am construit propria bibliotecă. Am păstrat și câteva din cărțile pe care le-am studiat la liceu, romancieri și poeți care-mi plăceau. Mai târziu, pe la 20 de ani, am început să adun cărți despre evrei, istorie, proză și poezie. Scriitorii evrei americani au fost foarte importanți pentru mine. Și autorii europeni au fost importanți, însă ei scriseseră aproape exclusiv despre Holocaust, pe când autorii americani precum Isaac Bashevis Singer, Bernard Malamud, Philip Roth nu abordau tema Holocaustului în mod direct, ci scriau despre viețile evreilor în general. Am găsit în cărțile lor un mod de exprimare diferit și asta a avut pentru mine o mare însemnătate, fiindcă prima mea impresie a fost că toată lumea scrie despre persecuția și exterminarea evreilor, însă nimeni nu scrie în literatura maghiară despre viața de după Holocaust, despre ce s-a întâmplat cu evreii după acest genocid. Holocaustul părea un vacuum imens în care totul a dispărut. Mi-am dat seama că există un mare spațiu gol și am vrut să îl umplu. Mi-am dorit să scriu povești despre evrei într-un context contemporan, despre ce s-a întâmplat cu cei care au supraviețuit Holocaustului și au trăit în vremurile dictaturii comuniste. De asemenea, despre viețile evreilor după schimbările politice din ‘89.  

Literatura maghiară contemporană a fost importantă pentru mine, la fel ca scriitorii americani. În anii 1930 apărea o revistă literară importantă, Nyugat, care publica literatură maghiară modernă: Ady Endre, József Attila, Miklós Radnóti, Milán Füst. În bibliotecă am și o secțiune cu cărți religioase evreiești. În anii ‘90 am devenit interesat de literatura rabinică clasică, însă doar câteva cărți apăruseră la acea vreme în Ungaria, așa că a trebuit să găsesc ediții bilingve, engleză-ebraică. Am și cele cinci Cărți ale lui Moise cu comentariile lui Rashi – Rashi a fost cel mai important comentator din Evul Mediu al Bibliei și al literaturii rabinice.

Care sunt cele mai vechi cărți din bibliotecă?

Încerc să mă gândesc… Am niște cărți vechi de rugăciune și câteva exemplare din Haggadah – povestea Exodului din Egipt și a scoaterii israeliților din robie. Mai am și câteva cărți maghiare din anii 1920 – pe atunci exista o serie clasică numită Javne Könyvek. Yavne era un oraș din Israelul antic unde, potrivit legendei, după distrugerea celui de-al doilea templu din Ierusalim de către romani, în 70 d.Hr., un rabin i-a cerut împăratului roman un oraș și nimic mai mult: Dați-ne un oraș unde să putem învăța și viețui după regulile tradiției noastre. Iar acel oraș a fost Yavne, unde mica comunitate de supraviețuitori a început să propovăduiască tradiția și, conform povestirilor rabinice, iudaismul a supraviețuit în acest fel primului secol – căci vechiul stat evreiesc fusese distrus în totalitate și cei mai mulți evrei au fost duși în sclavie la Roma. Acel rabin se numea Yohanan ben Zakkai și a cerut un oraș și nimic mai mult. 

Colecția Javne Könyvek a apărut în anii 1920 și 1930s, după Primul Război Mondial. Atunci a fost o mică mișcare sionistă în Ungaria și au publicat literatură evreiască modernă: teoreticieni ca Joseph Trumpeldor și scriitori contemporani precum Shalom Ash. Au fost vreo 15-20 de volume și le am pe majoritatea. Îmi plac pentru că e vorba de o cultură evreiască laică – o identitate modernă destul de rar întâlnită în viața evreiască din anii 1990. Această autoreflecție seculară este indispensabilă unei culturi moderne. Am folosit cărțile șaptezeci de ani mai târziu, când am contribuit la crearea acestei culturi ca redactor-șef al Szombat, o revistă culturală evreiască modernă. Am folosit trecutul pentru a crea viitorul. 

Dacă ești de acord, îmi poți povesti cum ți-ai organizat cărțile în timp ce ne plimbăm prin dreptul rafturilor.

Corpul acesta de bibliotecă a fost inițial doar pentru cărți teoretice, filozofie și psihologie, dar cum noutățile au continuat să vină, am renunțat la criterii și le-am pus pe unde am putut. Așa că pe rândurile din față sunt cărți noi de ficțiune, dar în spatele lor poți vedea aranjamentul original. Iată o carte cu scrisori ale lui Sándor Ferenczi, un mare psihanalist maghiar. 

(Ne mutăm în stânga – n.r.) Am o poveste despre această parte a bibliotecii. Când am devenit interesat de literatura evreiască, am pus aici cărțile despre evrei. În anii 1930 a fost un editor al dicționarului ebraic-maghiar pe nume Ezra Grósz, care a venit cu următoarea definiție a literaturii evreiești: Ce este literatura evreiască? Ceea ce evreii au scris despre evrei, ceea ce evreii au scris despre ne-evrei și ceea ce ne-evreii au scris despre evrei. Nu era un răspuns teoretic, dar era un răspuns amuzant. Așa că am folosit definiția lui Grósz când am creat aceste rafturi.

Odată, un cărturar maghiar mi-a făcut o vizită și, când i-am spus această poveste, a fost șocat că am separat evreii de ne-evrei: a avut o cu totul altă părere despre criteriile mele de organizare și le-a considerat discriminatorii. (Văd undeva sus o carte de Norman Manea – n.r.) Da, îl am pe Norman Manea. Aici e seria despre care ți-am vorbit, Javne Könyvek, din anii ‘20-’30. Aici sunt cărțile clasice, literatura străină – germană, franceză, cehă, dar din păcate doamnele care fac curățenie, în două rânduri când nu eram acasă, au scos cărțile din rafturi și le-au amestecat, așa că în acest moment nu mai există nicio structură în bibliotecă.

(Spun că aveam o întrebare legată de o poveste amuzantă – n.r.) E o poveste tragicomică, cu doamnele de la curățenie. Mi-ar lua o săptămână întreagă să organizez toată biblioteca – avem în jur de trei mii de cărți, deci e de muncă. O să ne ocupăm de asta la pensie. (Chicotește – n.r.) 

(Întreb ce sunt cutiile de metal așezate pe unul din rafturi – n.r.) Cutiile astea sunt tot din anii ‘20-’30. Asta e de la Keren Kayemeth LeIsrael, o asociație care cumpăra terenuri în Israel. Au strâns bani din toată lumea și au cumpărat pământul pogon cu pogon, pentru a intra în posesia evreilor. Puteai găsi acest tip de cutie pretutindeni, în sinagogi și în instituții. Asta este ungurească, din anii ’30 – Donați pentru Țara Sfântă și pentru alte orașe evreiești. Asta e o replică modernă folosită de casele de studii religioase. Strâng bani pentru studiul Torei.

Aici e literatura evreiască, Amos Oz, David Grossman. (Întreb ce autori evrei maghiari îi plac – n.r.) Imre Kertész, Péter Nádas, unele cărți de George Konrád. Iar aici sunt autorii evrei americani, Philip Roth pe un raft întreg, Bernard Malamud, Isaac Bashevis Singer și alții care au publicat între cele Două Războaie Mondiale. (Îl întreb dacă are cărți de Mihail Sebastian – n.r.) Sunt două cărți traduse în maghiară, una dintre ele De două mii de ani, dar le-am citit la bibliotecă. Și Norman Manea are două sau trei cărți traduse în maghiară. Asta e o biografie a lui Philip Roth, o carte importantă. Aici sunt cărți de psihologie în engleză despre supraviețuitori ai Holocaustului la a doua generație. Cărțile în engleză sunt amestecate cu celelalte, nu le țin separat. 

(Intrăm în dormitor – n.r.) Aici sunt rafturile cu poezie. În urmă cu douăzeci, treizeci de ani, când scriam poezie, citeam mai multe volume de versuri decât astăzi. Am și tradus în maghiară poezie evreiască americană, folosind traduceri brute și engleza ca limbă intermediară. 

Acestea sunt cărțile pe care le-am folosit pentru a preda literatură ebraică modernă, iar acolo sunt cărțile mele. (Îmi arată rafturile de deasupra biroului și ia de acolo o carte poștală – n.r.) Este afișul american al filmului 1945, bazat pe povestirea mea, Homecoming, 1945 (Întoarcerea acasă, 1945). Am colaborat ca scenarist. Filmul a devenit un succes internațional, a fost distribuit în patruzeci de țări și a primit douăzeci de premii. Volumul din care face parte povestirea, 1945 and Other Stories, a fost tradus în cinci limbi și a apărut recent în engleză, la CEEOL Press. (Întreb dacă este în discuție și o traducere românească – n.r.) Din câte știu, George Volceanov lucrează la traducere, și dacă totul decurge bine, cartea va fi publicată în România anul viitor. Va fi a doua mea carte tradusă în românește după Gara de est, cap de linie, apărută la Editura Cartea Românească în traducerea lui Kocsis Francisko. Romanul e despre trei familii de origine evreiască, de condiții sociale diferite, în anul 1949, la începutul dictaturii comuniste în Ungaria. Prin intermediul lor, aflăm cum sistemul a distrus viețile oamenilor, inclusiv ale celor care au făcut parte din sistem. 

Îți amintești cum a început pasiunea pentru citit? Ai fost influențat de părinți, profesori sau de cineva în mod special?

Părinții îmi citeau povești și, cum am fost un copil singuratic, mai târziu m-am îndreptat spre lectură în mod natural. Pe la 13-14 ani eram pasionat de poveștile cu detectivi, de cărțile polițiste – la vremea respectivă am citit aproape o sută de volume. Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Agatha Christie, Ross Macdonald, Ed McBain – în mare parte autori americani, clasici ai genului. Ceva mai devreme, pe la 10-12 ani, am citit o serie maghiară despre marinari, foarte populară. Autorul era András Dékány, un fost marinar care a scris opt sau zece cărți în anii ‘50-’60. Aventuri pe mare, pe nave, foarte romantic pentru un adolescent. A mai fost o carte, literatură engleză pentru copii, se numea Swallows and Amazons și avea de asemenea legătură cu marea. Arthur Ransome e autorul. Marea, apa au fost mereu importante pentru mine de-a lungul vieții. În copilărie, am practicat înotul sportiv și mi-am petrecut verile într-un sat în apropiere de Dunăre, împreună cu un cuplu în vârstă, prieteni de familie, și eram tot timpul aproape de apă. 

Dar nu ai urmat o carieră legată de apă…

Nu, dar într-unul din romanele pe care le-am scris – încă nu e gata, sunt la partea de finisare –, personajul principal devine marinar. Cumva pot lega asta de viața mea, căci e o dorință profundă în acest bărbat, o dorință reprimată: ajunge în Israel și pentru multă vreme nu poate găsi de lucru, iar într-o zi vede un anunț în legătură cu un post de marinar pe o barcă de pescuit. Și aplică la post. Acesta va fi al treilea volum al trilogiei Kafka. Primul volum, Kafka’s Cats (Pisicile lui Kafka), a fost tradus în turcă și cehă, iar anul următor va apărea în italiană, posibil și în polonă. Al doilea volum, Kafka’s Grave (Mormântul lui Kafka), va fi publicat în Ungaria anul viitor. 

Îmi imaginez că pasiunea pentru lectură a rămas o constantă în viața ta.

Într-adevăr. După poveștile cu detectivi, am început să citesc cărți mai serioase. Mi-am dat seama destul de devreme că sunt interesat de literatura despre evrei și Holocaust, subiecte care nu erau discutate în mod public în anii ‘80.

Dacă îmi amintesc bine, ai rădăcini evreiești?

Da, familia mea are origini evreiești. Însă în copilăria mea nu era o temă despre care se vorbea deschis în societate. Așa că am folosit cărțile pentru a mă educa și a aduna mai multe informații. Părinții mei vorbeau despre poveștile lor legate de Holocaust – în copilărie, fuseseră deportați împreună cu mamele lor în lagăre de muncă din Austria. Ambii mei bunici au fost uciși în al Doilea Război Mondial ca membri în batalioanele de muncă forțată pe frontul de Est, în Rusia, iar bunicile mele au fost deportate din Szeged împreună cu mama și tatăl meu și alte rude în vârstă. Au ajuns în lagăre austriace, nu la Auschwitz – iar asta i-a salvat. Au fost deportați cu toții în același tren. Prima carte despre evrei pe care am citit-o a fost de André Schwarz-Bart, Igazak ivadéka – The Last of the Just. Era o carte renumită la nivel internațional, cu povești în paralel despre persecuția evreilor în Evul Mediu și în timpurile moderne. 

Ai genuri literare preferate?

Când m-am apucat de scris, am început cu poezie – asemenea multor scriitori tineri – și în acea perioadă am citit multe volume de versuri ca să mă familiarizez cu genul, să înțeleg structura versului modern și cum să scriu poezie. În paralel am citit proză, bineînțeles. Din păcate, nu am citit suficientă istorie – fac asta doar când mă concentrez pe subiecte specifice pentru romanele mele. În tinerețe am avut un profesor în vârstă care mi-a spus: Un scriitor nu ar trebui să citească alți scriitori. Un scriitor ar trebui să citească istorie, pentru că își poate crea singur poveștile folosindu-se de imaginația proprie, însă are nevoie de un fundament istoric pentru aceste povești. Desigur că era o exagerare, însă ideea de bază este adevărată, mai ales că folosesc istoria în aproape toate romanele mele. Și Gara de Est cap de linie este profund ancorată în istorie. 

În România, la cursurile de scriere creativă se spune că e esențial să citești alți autori, pentru a scrie bine la rândul tău.  

Da, știu! Și eu citesc foarte mult. Ficțiunea îmi place mai mult decât istoria. Dar iau în considerare și ce a spus profesorul meu, că trebuie să citești și istorie. 

Sunt genuri literare pe care le citești mai rar sau le eviți?

Science fiction. Când aveam 16-17 ani, am citit câteva SF-uri clasice, Stanisław Lem și alții, dar cam atât. Am devenit mult mai atras de literatura realistă, îndeosebi cea contemporană. De asemenea, mă interesează literatura istorică de după al Doilea Război Mondial până în vremurile noastre. Dictatura comunistă este principalul context în care îmi plasez cărțile. În una dintre ele, Europa Symphony, este vorba de dictatura comunistă din România, iar cealaltă jumătate a cărții se petrece în Berlinul de Vest – sunt povești interconectate despre două generații. Trecutul personajelor mele își are rădăcinile în Războiul Rece și în epoca dictaturii comuniste, deoarece trecutul nostru și al familiilor noastre se leagă de acea perioadă a istoriei și viețile ne-au fost umbrite de un regim opresiv.

Îmi poți vorbi despre câteva cărți care sunt importante pentru tine dintr-un motiv sau altul?

Sunt destul de multe. De pildă, Philip Roth cu Complexul lui Portnoy. Povestirile lui Isaac Bashevis Singer și romane precum The Family Moskat sau Shadows on the Hudson. Ori proza scurtă a lui Bernard Malamud. Acești trei autori au avut o influență timpurie asupra mea. Dintre autorii maghiari, Péter Nádas a avut desigur un mare impact, de asemenea Imre Kertész, Kadiș pentru copilul nenăscut și În afara destinului. Mai târziu mi-am dat seama că povestirile lui Salinger au avut o influență indirectă asupra felului în care o copilărie poate fi relatată. După ce termini de scris o poveste, poți să identifici câteva din sursele care te-au influențat în mod subconștient.

Saul Bellow cu Herzog a avut de asemenea un impact. În cea mai recentă carte a mea, The Jazz Professor, un bărbat în vârstă privește în trecut și își confruntă amintirile parțial prin asociere liberă, parțial în ordine cronologică, și, cu toate că se bazează pe fapte reale și folosesc monologul interior, sunt aspecte pe care le pot recunoaște ca fiind influența lui Bellow. Iar Gara de Est cap de linie este un fel de carte singeriană – cuprinde trei fire narative distincte, care se întrepătrund. Mai târziu, am fost influențat și de Thomas Bernhard. Caracterul radical, valurile limbajului, monologurile, felul în care spune poveștile din copilărie… Are o serie de cinci volume scurte despre copilăria sa, o să ți le arăt. (Aceste memorii au fost reunite în engleză în volumul „Gathering Evidence”, dar în română nu am putut identifica traducerile, în caz că există – n.r.) 

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a obține o carte? Poate ai furat-o?

Haha, tuturor ni se întâmplă la un moment dat să nu dăm înapoi o carte pe care ne-am dorit-o foarte mult. Îmi vine în minte o poveste, dar nu are neapărat legătură. A fost un mare poet maghiar, György Faludy, care a emigrat din Ungaria după revoluția din 1956 și s-a mutat la Toronto. Făcea parte din opoziție și avea interdicție de publicare în Ungaria sub regimul Kádár. În ‘87 a fost realizat un film-portret în care vorbea și despre Recsk, un lagăr de muncă comunist unde fusese închis. Am scris un articol în ziarul universității despre poezia lui Faludy și despre film, și cumva am făcut rost de adresa lui din Canada și i-am trimis articolul. Mi-a răspuns, ba mi-a trimis și una din cărțile lui și așa am încep​​ut să corespondăm – la acea vreme el avea 70 de ani, eu 22 sau 23 și am devenit prieteni prin corespondență. Când s-a întors în Ungaria, ne-am vizitat de câteva ori. 

Ce poveste frumoasă! Mai ai și alte povești asemănătoare?

A mai fost un poet, Itamar Yaoz-Kest, care a emigrat în Israel după ce fusese deportat la Bergen-Belsen și supraviețuise războiului. A început să traducă poezie maghiară în ebraică și a publicat trei antologii. Unul dintre titluri era Cerbul magic, tema unui mit maghiar originar. Se născuse într-o localitate Szarvas, care în maghiară înseamnă „Cerb”. Am început să corespondăm și a tradus și câteva din poemele mele. Ne-am întâlnit de mai multe ori, iar odată am filmat un documentar pentru televiziunea maghiară, însă filmările au dispărut și n-am făcut niciodată filmul.  

Ai tabieturi, obiceiuri legate de citit sau de scris?

Un obicei prost este că nu pot citi literatură până după-amiaza, pentru că ceva mă împinge să lucrez. Și într-adevăr am munca mea de editor, lucrez la Szombat, așa că am aproape o datorie morală să muncesc. La fel pățesc și când lucrez la cărțile mele. Sunt mai flexibil doar când am de făcut muncă de cercetare pentru un text. Citesc după ora cinci după-amiaza, fie acasă, fie la bibliotecă, și noaptea târziu. Dar e un obicei prost că nu pot să citesc dimineața sau în timpul orelor de lucru. E supărător mai ales când nu pot să scriu timp de săptămâni întregi, chiar luni. Uneori e nevoie să aștepți. Nu ar trebui să te concentrezi pe scris dacă nu poți scrie, ci să-ți îndrepți atenția spre alte activități, să-ți lași subconștientul să se relaxeze, să se limpezească, pentru a face loc unor idei noi. Iar uneori nu-mi las suficient timp și spațiu, sunt un șef exigent în ce mă privește.

(Spun că unul din sfaturile oferite de autori e să rămâi lipit de scaun și să încerci să scrii timp de o oră în fiecare zi, chiar dacă nu iese mare lucru – n.r.) Încerc să scriu zilnic, însă uneori nu-mi folosește la nimic. Un sfat bun pentru scriitori, însă, e să îți închei ziua de lucru la cartea ta păstrând ceva pentru ziua următoare. Să nu te golești complet de idei.  

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin cunoscute care merită citite?

De exemplu, S.Y. Agnon este laureat Nobel și nu este prea cunoscut. A folosit un limbaj specific anilor de început, limbajul Mishnah, prezent în literatura clasică evreiască din primul și al doilea secol. Agnon folosește acea limbă ebraică veche, elevată și formală, însă într-un context personal, modern, creând un amestec foarte interesant, care își păstrează efectul și în traducere. 

Este un autor maghiar, Pál Bárdos, care a scris o nuvelă intitulată Stan și Bran, despre doi maghiari supraviețuitori ai Holocaustului, aflați undeva în America de Sud în încercarea de a-l prinde pe Mengele. Cartea e scrisă sub formă de dialog și înțelegem treptat că cei doi sunt agenți Mossad care se ascund în fața casei lui Mengele, așteptându-l. Ca în filmul omonim, cei doi sunt figuri absurde, tragice și amuzante în același timp. Un tip intelectual și unul mai puțin sofisticat care se ceartă, polemizând din ascunzătoarea lor.

Tot dintre autorii maghiari, Antal Szerb, cu o carte foarte bună, Utas és holdvilág, Journey By Moonlight. (Spun că am citit „Legenda Pendragon” și că autorii clasici moderni din literatura maghiară sunt disponibili în engleză în traduceri recente, spre deosebire de română, unde traducerile vechi au un limbaj depășit – de pildă, cărțile Magdei Szabo – n.r.) A fost tradus cumva în română și János Székely? Are un roman foarte bun, A nyugati hadtest, Armata de apus. Și mai are o piesă de teatru, Caligula helytartója, Guvernatorul lui Caligula, în care împăratul roman vrea să pună statuia lui Cezar într-o sinagogă, unde sunt interzise reprezentările umane, iar evreii încearcă să-l convingă să renunțe. E o dramă filozofică. 

Mai este un autor român, Vasile Dub, evreu de origine maghiară, dar nu sunt sigur dacă are cărți în limba română. A scris povestiri foarte asemănătoare cu lumea lui Marquez. Trăiește în Târgu Mureș. (Spun că numele îmi e necunoscut – n.r.). Ar trebui să te interesezi, poate că are cărți în română sau a fost tradus. (O menționez pe Andrea Tompa, mai cunoscută decât domnul Dub, de asemenea născută în România, dar încă netradusă la noi – n.r.) Poate din cauză că are cărți mari. Dar sunt sigur că va fi tradusă la un moment dat.

Ce autori români ai citit?

Am citit Norman Manea, Mihail Sebastian cu De două mii de ani, dintre autorii contemporani l-am citit pe binecunoscutul Cărtărescu, de asemenea Ionesco, teatru absurd, și am văzut o parte din piesele lui. Și, desigur, Eliade, cărți importante de filozofie a religiilor. Și am văzut multe filme românești, pentru că regizorii din noul val au ieșit în evidență în ultimul deceniu.  

Sunt autori faimoși care nu ți-au plăcut sau pe care nu i-ai putut citi? 

Dificilă pentru mine a fost proza lui Samuel Beckett. Mereu mă gândesc că mai trebuie să aștept ca să o pot citi. De asemenea, și Ulise al lui Joyce. E interesant că obișnuiam să cred la fel și despre jazz. Cum spuneam, cartea mea cea mai recentă este Profesorul de Jazz, despre un muzician maghiar. An după an mi-am propus să ascult jazz, dar nu mă consideram suficient de adult pentru acest gen de muzică. Și într-o zi am primit această corespondență uriașă a unei familii, câteva sute de scrisori trimise de-a lungul mai multor decenii între Budapesta și Australia și am început să scriu romanul. Fiul acelui profesor mi-a dat scrisorile, considerând că e acolo o poveste remarcabilă a trei generații, cu persecuții sub nazism și comunism, cu boli psihice moștenite în familie. Pentru cartea asta am început să ascult jazz ore întregi, zi după zi. Am lucrat doi ani la roman și în acest timp am ascultat sute de piese. Acum mă simt îndeajuns de matur pentru jazz și a început să-mi placă.

Păstrezi toate cărțile sau de unele dintre ele te poți despărți cu ușurință?

Mă pot despărți de ele. În ultimii ani n-am mai simțit nevoia să cumpăr cărți. Pot să le iau de la bibliotecă. În prima jumătate a vieții aduni cărți, iar în a doua jumătate îți dai seama că sunt prea multe, că nu vrei să deții toate cărțile noi și e în regulă să le împrumuți. Problema e că nu mai am unde să pun cărți noi. N-a mai rămas niciun perete liber pentru alte rafturi. (Îi spun că mai este totuși un pic de spațiu, Gábor râde – n.r.) Nu, destul! Mă duc aproape zilnic la bibliotecă și pot găsi cărțile noi acolo, după o vreme. (Sunt uimită – n.r.) Nu chiar în fiecare zi, dar cel puțin de două ori pe săptămână. În timpul pandemiei și de atunci încoace am lucrat de acasă, așa că îmi ajunge timpul petrecut în apartament și merg altundeva în mod conștient să lucrez sau să citesc.

Înseamnă că întrebarea mea despre obiceiurile de cumpărare a cărților nu-și mai are locul, voiam să aflu, de pildă, dacă te duci des prin anticariate… 

Când eram mai tânăr, mergeam foarte des la anticariate, pentru a căuta volume cu piese de teatru. Pe la vârsta de douăzeci de ani mi-am dorit să scriu teatru și eram foarte atașat de cărțile moderne publicate în străinătate, așa că am strâns tot ce puteam cumpăra la vremea aceea. (Întreb dacă a scris până la urmă teatru – n.r.) Da, am scris câteva piese de teatru. Una dintre ele, intitulată Câinele evreu, a primit Premiul Jackovics al revistei Látó din Târgu Mureș. Mai târziu am scris și câteva scenarii. După 1945 am mai scris două, însă în Ungaria zilelor noastre e destul de greu să primești finanțare. De asemenea, un producător e interesat să facă un film după romanul meu, Europa Symphony – ar fi o coproducție între România, Germania și Ungaria, însă trebuie să așteptăm fonduri.

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă?

(Îmi arată ceva greu de identificat la prima vedere – n.r.) Acesta e un mic brad de Crăciun, foarte simpatic. I-a aparținut lui Dezső Szomory, un autor maghiar de origine evreiască, care la rândul lui îl primise de la Berta Boncza (Csinszka), soția poetului Endre Ady. 

Mai târziu, Szomory l-a făcut cadou unei actrițe, iar în familia noastră a ajuns prin intermediul unei rude, actor la rândul său. Într-un final, a ajuns la mine. (Îl întreb ce vârstă are bradul – n.r.) Cam o sută de ani. E o poveste amuzantă legată de Szomory: numele lui are la final un „y”, ceea ce în limba maghiară indică o familie aristocratică; însă el nu făcea parte din aristocrație, era evreu. Numele său adevărat era Weisz Mór și își crease noul nume jucându-se cu sonoritatea silabelor, astfel că Weisz Mór a devenit Szomory. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.