Bibliotecă de scriitor – Ligia Ruscu: „În orice bibliotecă găsești o carte de care n-ai auzit”

Cu Ligia Ruscu, care predă Istorie Antică la Universitatea din Cluj și citește cu pasiune neîntreruptă de când a învățat să deslușească literele, închei seria de trei interviuri luate în octombrie la Cluj pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. Mi-am dorit să o cunosc pe autoare de când i-am citit romanul de debut și m-am întrebat, cu uimire, unde se ascunsese până în acel moment și cum de publicase ficțiune atât de târziu. Pe lângă faptul că vârsta nu e nicidecum un impediment, din contră, adaugă scriiturii maturitate și substanță, întâlnirea noastră mi-a confirmat că, pentru a fi un bun scriitor, e nevoie înainte de toate să fii un mare cititor. Și nu e singurul lucru la care am cugetat după acest interviu. 

„În orice bibliotecă găsești o carte de care n-ai auzit”, mi-a spus Ligia Ruscu, când am remarcat că nu mi-era familiar niciunul din autorii pe care mi-i recomandase – Roda Roda, Feuchtwanger sau Paul Scott. Fraza asta simplă mi-a arătat că nu vom ajunge vreodată la capătul literaturii, iar teama că într-o zi nu vom mai avea ce citi nu-și are rostul. Spre final, autoarea mi-a spus că își imaginează biblioteca ideală „ca labirintul lui Borges, ceva care nu se termină niciodată și prin care poți rătăci la nesfârșit, găsind tot timpul ceva nou”. M-am gândit atunci că aceste incursiuni prin bibliotecile scriitorilor formează un posibil labirint borgesian; dacă le pui cap la cap, alcătuiesc un fel de bibliotecă neîntreruptă, care dezvăluie pe fiecare raft ceva necunoscut până atunci, ceva prețios. 

La final ni s-a alăturat și Dan Ruscu, care predă de asemenea la departamentul de Istorie Antică şi Arheologie de la Universitatea Babeş-Bolyai. De la literatură am virat spre subiecte foarte diverse: limba maghiară și stative pentru televizor, feluri de mâncare, istorie și locuri mai puțin cunoscute din Cluj, ba am obținut și numărul unei frizerițe la care m-am tuns peste câteva zile. Am plecat de la Ligia și Dan Ruscu încărcată cu energie bună, după o întâlnire care pentru mine a fost un dar de mare preț. 

Care este povestea bibliotecii tale, cum a luat naștere colecția în sine? 

E o treabă destul de simplă, biblioteca e rezultatul a două generații. A început-o tata, care era un avid colecționar de cărți, și după moartea lui am mai risipit din ele, dar cea mai mare parte a rămas și pe celelalte le-am adăugat noi. În camera asta e beletristica și dincolo avem cărțile de specialitate, care, dat fiind că suntem doi pe aceeași specializare, Istorie veche, se cam suprapun. 

Biblioteca a fost dintotdeauna în acest apartament?

Nu, nu. Tata a început-o când a fost student la Cluj și după asta, când era tânăr stagiar la Deva. Mai târziu – el era jurist – l-au mutat la Timișoara și cărțile au rămas ani de zile într-un pod la Deva, fiindcă i-a fost nespus de greu să organizeze un transport. A trecut peste ele inundația din 1970, unele mai prezintă urme de nămol, și-am crescut auzind întruna povești despre cărțile tatei de la Deva și ce bibliotecă avea el la Deva, căci le-a recuperat după foarte mulți ani. Sigur, el a continuat cumpăratul de cărți la Timișoara și, în final, biblioteca lui avea vreo două mii de volume. Îi plăcea să citească, citea enorm. Seara stătea mereu cu o carte în fotoliu și eu am prins microbul de la el – am fost amândoi mari cititori. Dup-aia am venit la facultate la Cluj, unde am început și eu să strâng cărți. Am stat în tot felul de gazde în orașul ăsta, prin toate cartierele, și le-am cărat mereu de colo-colo, săracele cărți, în saci și cutii după noi – pe Dan l-am cunoscut aici, la facultate, deși amândoi suntem timișoreni. Pe urmă, când în sfârșit am cumpărat apartamentul ăsta, am adus și cărțile de la Timișoara, după moartea tatei, și le-am combinat cu ce-aveam noi, am mai renunțat la dubluri și ăsta-i rezultatul. N-avem loc pentru toate, cărțile sunt pe două rânduri, dar măcar nu le mai mutăm prin tot Clujul. (Întreb dacă ea și Dan au câteva rafturi separate sau toate cărțile sunt la comun – n.r.) Nu, nu, e o bibliotecă comună, ar fi contraproductiv. Citim cam aceleași lucruri. Sigur, el are autorii lui preferați, eu pe-ai mei, dar ne suprapunem în mare parte, ceea ce-i bine.

Aveți vreun autor pe care unul îl citește cu plăcere, iar celălalt nu-l place?

Oh, sigur că da. Lui Dan nu-i place genul fantasy, de pildă. Reușește să citească Lord of the Rings, dar de Harry Potter să n-audă. El îl iubește pe John le Carré, pe mine mă deprimă îngrozitor. (Râdem și o întreb dacă scrie thriller sau policier – n.r.) Scrie romane de spionaj. Mai avem cărți pe care eu le citesc și el nu sau invers, dar în multe privințe n-avem gusturi radical diferite. 

Îmi spuneai mai devreme că ai prins microbul cititului de la tatăl tău.

Nu mi-amintesc o vreme în care să nu-mi fi plăcut să citesc. Când eram copil citeam seria aia de povești nemuritoare, nu știu dacă lumea le mai ține minte, erau multe volume, aveam bună parte din ele. Cu acelea am început. Aveam și un volum cu poveștile Fraților Grimm, dar când eram copil am citit și lucruri nu întrutotul potrivite vârstei. Pe Dumas, de prin clasa a treia. Eram fascinată de cărțile lui. Tata îl iubea pe Dumas, citea până la epuizare. Le mai am pe undeva prin spate, sunt tare zdrențuite de la atâta citit. (Îi spun că și eu am devorat Dumas și Zévaco, dar începând cu 12 ani – n.r.) Da, și eu! Bine, pasiunea pentru Zévaco mi-a trecut, dar Dumas citesc și acum cu plăcere. De altminteri, cele mai profunde plăceri literare rămân și azi pentru autorii pe care i-am citit cu pasiune în copilărie. Nu totul rezistă, sunt cărți pe care nu mai pot să le citesc, dar altele… O mie și una de nopți, uite-le acolo, vezi cât îs de rupte? Că le-am citit și recitit, dar nu vreau să le leg, fiindcă odată legate parcă nu mai sunt aceleași cărți. Mai bine așa, zdrențăroase. 

Pe aripile vântului, pe care am citit-o când aveam unsprezece ani. (Mă mir – n.r.) Da. Probabil că a fost cam devreme – mi-a plăcut enorm cartea asta, atunci o reciteam obsesiv, dar acum nici s-o mai văd, mă enervează. (Remarc că a fost o cititoare precoce – n.r.) Mă tem că da. Ai mei, mai ales tata, a încercat să mă oprească să citesc prea de timpuriu anumite cărți, pentru că n-o să le-nțeleg și n-o să îmi placă și o să rămân cu părerea aia. Ceea ce a fost adevărat, în unele cazuri. Pe Émile Zola l-am început prea devreme, nu l-am putut citi și nici acum nu mă pot apropia de el. Am așa, un fel de aversiune. Într-o zi o să trebuiască să fac efortul ăsta, totuși. Părinții încercau cât de cât să-mi ghideze lecturile, nu să-mi impună neapărat reguli, dar să mă oprească de la lăcomia asta de a citi cărți care nu erau potrivite vârstei.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Aveți o evidență a lor, sunt organizate după un sistem anume?

Sunt organizate, sigur. Știu în orice clipă care unde este, dar n-am făcut vreo listă. Și nu știu câte sunt… Vreo două, trei mii, pe-acolo. Nu le-am numărat niciodată. În camera asta sunt organizate tematic. Literatura serioasă, ca să zic așa, începe de-aici și cărțile sunt organizate pe țări sau culturi de origine – literatura engleză, americană, franceză, germană, română începe-acolo, rusă și neamuri mai răsăritene. Și-n rest, ceea ce se numește genre: romane polițiste aici, fantasy, thrillere și spionaj, romane istorice acolo sus, jos sunt povești și mituri. 

Dincolo sunt cărțile de specialitate, tot așa, organizate tematic: izvoare, autori antici în original și/sau traducere, creștinism timpuriu, arheologie, istoria artei, istoria Greciei, istoria Orientului, istoria Romei. Suntem amândoi istorici ai Antichității, dar avem și cărți de istorie mai recentă.

Sunt cărți anume care te-au inspirat când ai scris O dimineață la vânătoare sau O căutare?

Pentru O căutare, nu m-a inspirat ceva în mod special – în general fantasy, din care am citit tot felul de cărți. Pentru O dimineață la vânătoare, cea mai apropiată inspirație e o autoare care la noi nu e tradusă, din motive parțial de înțeles. Georgette Heyer, care a creat genul Regency Romance, pentru că majoritatea cărților ei sunt plasate în perioada Regenței britanice, 1811–1820. În esență sunt romance, dar de epocă. A avut și are în continuare un succes enorm. Prima ei carte a apărut în 1921 și în continuare este editată și citită și are adoratori pasionați. Unul din motivele pentru care nu se traduce la noi e că folosește argoul epocii, care ar fi foarte dificil de tradus, nici eu nu m-aș încumeta, drept să spun. L-a cules din jurnale, din ziare, din literatura vremii, sunt tot felul de expresii savuroase în original, dar care ar suna vulgar în traducere. Un alt motiv ar putea fi faptul că nu există un public mare pentru romance combinat cu istorie – poate că eticheta de roman istoric i-a intimidat pe editori. 

Sunt cărți la care ții mult, dintr-un motiv sau altul? 

În afară de cărțile din copilărie, o iubesc pe Jane Austen, pe care, tot așa, am început s-o citesc când aveam vreo 12 ani – n-am prins eu toate subtilitățile atunci, dar a rămas o pasiune constantă. Stendhal îmi plăcea mult când eram tânără, dar de la o vreme nu l-am mai recitit. Pasiunile mele mai recente sunt din zona fantasy. Tolkien, peste care am dat remarcabil de târziu, Neil Gaiman și cea mai recentă descoperire, Terry Pratchett, pe care îl iubesc! Nu știu cum e tradus la noi, m-am temut să caut, pentru că are expresii foarte englezești și trimiteri la cultura britanică care-s de neînțeles pentru cineva din afară, așa că nu știu cum s-o fi descurcat traducătorul. (Îi spun că am încercat să citesc un volum din seria „Discworld” în original, însă mi s-a părut bizar și n-am reușit, în schimb „Formidabilul Maurice și oastea rozătoarelor savante” m-a cucerit – n.r.) Romanele din Discworld nici nu sunt neapărat pentru copii, eu nu știu dacă i-aș da unuia mic să citească așa ceva… 

Dac-ar trebui să alegi doar trei cărți din bibliotecă, care ar fi acelea?

Păi, problema nu se mai pune așa, pentru că am Kindle. Nu țin atât de mult la o carte ca obiect, deci ediția asta și numai ea. (Îi spun că pentru Kindle e nevoie de curent – n.r.) Și-aia e drept, dar e mult mai practic când călătorești, ți le pui pe toate acolo. Asta era o problemă înainte. M-am dus odată la Viena nouă luni, cu bursă, și era scump să vii înapoi și asta a fost o problemă majoră – ce cărți să duc cu mine să am ce citi nouă luni? Problema asta nu mai există acum. Așa că nu știu ce-aș alege. (Nu mă las și întreb: dac-ai fugi acum de-acasă și-ai putea să iei o singură carte? – n.r.) Jane Austen, din nou, pe ea aș lua-o. Am un volum care le cuprinde pe toate și e foarte greu de citit. Seara în pat e greoi, dar dacă e să iei ceva și să fugi, asta ar fi indicată.

Ce fel de cititoare ești și care e relația cu cărțile din bibliotecă?

Nu-s o cititoare prea disciplinată, mă tem că nu am mare grijă de cărți ca obiect. Dacă trebuie să tratez o carte cu reverență, îmi piere cheful de ea. Citesc în pat, citesc dezordonat… (O întreb dacă subliniază – n.r.) Aaa, nuuuu, barbarie! Nu subliniez, nu fac urechi de măgar, obiceiurile astea mi le-a scos tata când eram mică, m-a învățat să nu mă port așa cu cartea. Sigur, pe atunci și situația era altfel, cărțile erau aproape de neînlocuit. 

Ai tabieturi legate de lectură sau de scris?

Tabieturi nu, dar am obiceiuri proaste de lectură. Citesc când mănânc, și-asta tot de la tata am învățat-o, avea același obicei pe care l-am preluat și eu, spre groaza mamei. Dar în rest… Când mă pui jos undeva, eu citesc. Oriunde, oricum, fără a avea nevoie de condiții anume. 

Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților, de pildă din orașele pe care le vizitezi? Poate ai anticariate preferate unde revii…

Acum nu mai am, dar asta a fost o pasiune importantă multă vreme, înainte de Kindle. Până în anii ’90 a fost un singur anticariat în Cluj și tot timpul eram acolo. La Timișoara bântuiam mai degrabă bibliotecile, împrumutam mereu cărți de la Biblioteca Județeană și la anticariate mergeam mai rar. Dar în Cluj devenise o plăcere. Țin minte când m-am dus prima dată la București, în 1987, și-am dat de anticariatele de-acolo. Am vrut să nu mai plec. Erau cărți pe care nu le găseam la unicul anticariat din Cluj. Și dup-aia, când am început să scap în străinătate, intram în prăvălii de cărți la mâna a doua – căci ce se cheamă la ei anticariat nu-mi permiteam, erau ediții rare, scumpe. Acum însă îmi piere această plăcere, fiindcă e mult mai simplu să găsești cartea în format electronic – e drept că nu mai miroase și nu mai scrie pe ea numele foștilor proprietari. Eu am încă obiceiul să-mi scriu pe cărți numele, data și locul de unde-a fost cumpărată. Însă, cum ziceam, e o pasiune care moare încet. 

Cum alegi cărțile? Te bazezi pe instinct sau urmărești cronici, recomandările anumitor oameni?

Cronici nu, niciodată nu citesc o cronică înainte de a fi citit cartea, pentru că mă influențează. Mă iau după recomandările prietenilor, când e vorba de persoane în al căror gust am încredere, după informații culese din prezentările de carte, pentru a vedea dacă mă interesează subiectul – sigur, dacă e un autor pe care deja îl cunosc, problema nu se mai pune, dar de cronici mă feresc, fiindcă sunt foarte ușor de influențat. Am pățit-o când am căzut în plasa entuziasmului altora și mie nu mi-a plăcut cartea sau, dimpotrivă, când m-am lăsat convinsă că o carte nu merită efortul, deci mă feresc cât pot. Prefer să mă bazez pe informații simple și sumare, cu riscul de rigoare. 

Sunt autori care nu-ți plac, cu care nu rezonezi? 

Dintre clasici – Balzac nu-mi place, Dickens nu-mi place. Și-am încercat, pe cuvânt, m-am concentrat, m-am forțat să citesc o carte întreagă ca să nu-mi fac o părere doar după douăzeci de pagini și să fie greșită. Am citit și nu-mi plac nici acum, na, ce să fac! Invers, Lord of the Rings mi l-a recomandat cu foarte mare entuziasm un om pe care nu-l cunoșteam, îl văzusem o singură dată și nu-mi plăcuse de el. Iar pe baza acestei impresii superficiale am respins și cartea. Și-abia mai târziu am descoperit cât de mult îmi place. Cu autorii contemporani nu mai am atâta răbdare. Dacă citesc treizeci de pagini dintr-o carte și nu-mi place, o abandonez, viața-i scurtă. Așa că nici nu-i țin minte. (Îi spun despre interviul cu András Forgách, care mi-a povestit că s-a luptat pentru a-l putea aprecia pe Flaubert – n.r.) Mie nu-mi plac Dickens și Balzac pentru că-ți spun foarte tare și clar ce trebuie să crezi. Or, asta mă scoate din sărite. Deci nu-i vorba nici de subiect, nici de stil, nici de personaje, ci de faptul că mi se servesc de-a gata niște reacții: acesta este personajul bun, pe care autorul îl aprobă. 

Ai idee care este cea mai veche carte din bibliotecă? 

Sunt câteva cărți vechi, dar pe-alea le-am cumpărat vechi gata. Uite o carte care a aparținut bunicului meu neamț, e o carte de cântece, trebuie să aibă vreo sută de ani. Cu partituri, cu litere gotice – sunt cântece laice. (O întreb dacă din biblioteca tatălui a păstrat vreo carte veche – n.r.) Ale tatei nu sunt mai vechi de anii ’50-’60. Asta ar fi una, cam zdrențăroasă, un Turgheniev din 1948. E și murdară, a fost la Deva în inundația cu pricina, de-asta am și păstrat-o. Cărțile publicate după război sunt absolut neglijabile din punct de vedere bibliofil.

Dar cele mai recente volume care au intrat în bibliotecă? 

Cea mai recentă e asta. (Îmi aduce un volum cu multe imagini – n.r.) Am fost în septembrie la Sainte-Chapelle și-am cumpărat-o. Are câte o pagină pentru fiecare din regii Franței, de la Clovis până la Napoleon. E o prostioară, în esență, dar mi-a plăcut. (O întreb de ce zice asta – n.r.) E mai frumoasă pe dinafară decât pe dinăuntru, ca să zic așa. O altă carte recentă e asta – am primit de ziua mea un album despre receptarea lui Alexandru cel Mare în varii culturi, din Antichitate până astăzi. E de fapt catalogul unei expoziții pe acest subiect. Mai e și asta: Florian Illies, 1913. Vara secolului, a fost tradusă și în română. (Ediția e în germană și o întreb dacă citește des în această limbă – n.r.) Da, da, cei din familia mamei sunt șvabi din Banat și-am crescut bilingvă, ceea ce e foarte util.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți? 

Da. Mă tem că, spre rușinea mea, am plecat cu două cărți din biblioteca școlii, care-mi fuseseră încredințate în mod excepțional, numai că eu nu le-am mai dat înapoi – erau două volume de Hermann Hesse. După ani de zile, când mi s-a făcut rușine și-am încercat să le returnez, le-am trimis prin poștă și mi-au venit înapoi. Nu e un lucru cu care să te lauzi. Mai puțin jenant, în perioada dinainte de internet, dacă-mi trebuia o carte care se găsea în străinătate și la noi nu erau șanse să apară prea curând, trebuiau făcute tot felul de acrobații ca să le procuri de-acolo, să apelezi la prieteni sau cunoscuți și să dai și tu ceva la schimb. E adevărat că bucuria era mult mai mare când venea cartea, decât acum când, apăsând pe un buton, o obții foarte ușor. La fel era și cu căutatul prin anticariate. Cei tineri nu știu să facă diferența, dar pentru noi au dispărut unele din plăcerile vieții. 

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii?

Da, prefer romanul istoric, fantasy, mystery, genul care în limba română e numit impropriu „polițist”, dar altminteri sunt omnivoră, citesc de toate. Sigur, am genuri mai puțin frecventate. Citesc și horror câteodată, teatru, poezie – poezie mai rar, trebuie să recunosc –, altfel sunt în asentiment cu principiul lui Voltaire, care zicea că singurul gen literar de care se ferește e genul plicticos. Care este transversal, ca să zic așa, îl găsești peste tot. (Îi spun că science-fiction-ul revine cel mai des în topul genurilor ocolite – n.r.) Nu, nu, science-fiction îmi place. Asimov, în primul rând. Acum a devenit un gen atât de complex și cu atâtea subramificații, încât ar trebui să facă cineva o clasificare sistematică.

Îmi poți recomanda niște cărți mai puțin cunoscute care merită citite?

Uite-l pe autorul ăsta, Roda Roda. E un pseudonim, desigur. Nu știu dacă e tradus în românește, eu n-am auzit să fie. (Am citit mai târziu pe Wikipedia că numele său adevărat a fost Šandor Friedrich Rosenfeld și s-a născut în 1872 în Imperiul Austro-Ungar. „Roda” este termenul croat pentru barză. Nu și-a schimbat doar numele, ci și religia, la 22 de ani trecând de la iudaism la catolicism – n.r.) E austriac, a scris literatură umoristică și satirică care reflectă societatea din crepusculul Imperiului Habsburgic și e absolut savuroasă. Dacă nu e tradus, e o mare pierdere – mai ales aici, în Ardeal, mă gândesc că lumea l-ar citi cu plăcere. (Vesta putrezită, încerc eu să traduc titlul –  n.r.) „Omul cu vestă roșie”, e false friend în germană. Sunt culegeri de texte scurte, umor și satiră. Unele sunt doar anecdote. Cealaltă carte are titlul „Rachiul, tutunul și afurisita de dragoste”. 

Iar aici avem o raritate. Feuchtwanger e cel mai bine cunoscut pentru romanele istorice, dar are și romane contemporane lui. Asta e traducerea unor piese din literatura clasică indiană, autori de secolul IV-V pe care i-a tradus chiar el din sanscrită. Nu știe multă lume chestia asta, dar există o ramură a dramaturgiei grecești care s-a extins până în India. Mi-au plăcut foarte tare piesele când le-am citit, eram prin liceu. E păcat că nu sunt mai bine cunoscute la noi. De pildă Kālidāsa, care e cel mai celebru dintre ei, are tradusă în românește – m-am uitat în catalogul BCU – o singură piesă, dar nu știu dacă traducerea e făcută după original sau din altă limbă.  

Mai e seria asta. Paul Scott, The Jewel in the Crown, o tetralogie despre ultimii ani ai stăpânirii britanice în India. Cred că există o traducere românească, dar dacă e făcută în anii ’90, probabil că nu-i grozavă. E și un serial de televiziune din anii ’70 în care, în paranteză fie zis, era tânăr pe-atunci, a jucat un rol important Charles Dance, Lord Tywin Lannister pentru cei care au văzut Game of Thrones. 

(Îi spun că n-am auzit de niciunul din acești autori – n.r.) În orice bibliotecă găsești o carte de care n-ai auzit.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Nu e un loc anume, le-am pus unde mai era spațiu. Nu știu dacă ai văzut-o pe ultima, e o carte pentru copii care-a apărut la o editură mică din Cluj, Aventurile lui Aleodor. E scrisă mai demult, dar acum s-a publicat. Și ilustrația e faină, am găsit o persoană talentată și pasionată, Raluca Ionaș. 

Ești mulțumită de biblioteca ta sau încă visezi la o bibliotecă ideală?

(Glumim că, de când cu Kindle-ul, s-au rezolvat toate problemele de acest fel – n.r.) Biblioteca ideală, în capul meu, ar fi ceva cam ca labirintul lui Borges, ceva care nu se termină niciodată și prin care poți rătăci la nesfârșit, găsind tot timpul ceva nou. Altfel, bibliotecile fizice sunt limitate din start de spațiul în care trăim, așa că, din punctul meu de vedere, pot să fie oricum. 

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Oarecum. Înainte să ne mutăm aici, locuiam într-o garsonieră în Mănăștur. Și atunci aveam aproape același număr de cărți, înghesuite, vai și-amar. Și se duce bărbatu-meu să ne găsească un camion. Asta se întâmpla în 2005, deci nu existau aplicații, trebuia să te duci personal să vorbești cu oamenii. I-a găsit pe unii și, când au auzit că e o garsonieră, s-au înveselit. Dan era ușor nesigur că o să-ncăpem. Și într-adevăr, le-a cam pierit veselia când au trebuit să ne mute, fiindcă abia s-au închis ușile. Au fost șaizeci de cutii cu cărți, plus ce mobilă mai aveam. Altfel, lucrurile noastre erau într-un colțișor, cantitate neglijabilă. 

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă?

Hai să-ți aduc obiectul, că e dincolo. (Revine cu un coș cu ouă încondeiate aranjate pe un ștergar – n.r.) Am primit acest coș de la o studentă. Cu studenta a fost așa: la anul I am un curs de introducere în Istoria antică universală, iar după o asemenea prelegere a venit la mine o studentă. Că o interesează tema, că mai vrea să citească, îi mai dau ceva suplimentar? Asta mi se întâmplă extrem de rar, să vină un student să ceară lecturi suplimentare pe lângă ce le dăm noi să citească. Sigur, zic eu, ce te interesează, în ce limbi știi să citești? Și i-am adus vreo cinci cărți care însumau câteva sute bune de pagini. Îmi mulțumește, iar săptămâna următoare mi le aduce înapoi. Eu, dezamăgită: Nu ți-au plăcut cărțile? Și ea: Dar le-am citit! Da. Deci studenta aceea, într-un semestru, mi-a citit jumătate din bibliotecă. Ceva incredibil. A făcut o teză de licență pe care ea o-nțelegea, eu mai puțin, era de lingvistică greacă. Mi-a provocat un șoc cultural major. Iar mai târziu mi-a adus coșul ăsta, drept mulțumire pentru colaborarea noastră. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.