Bibliotecă de scriitor – Raluca Nagy: „Obiectele care îmi sunt cele mai dragi, cărțile, au ajuns să fie și cele de care mă leg cel mai puțin”

Într-o zi de august, am primit un email de la Raluca Nagy. Citise interviul meu cu Ștefania Mihalache și o frază continua să o urmărească: „cum ar arăta un interviu cu un autor care deține doar o bibliotecă virtuală? Bine, această persoană nu cred că există deocamdată”, spuneam eu în introducere, fără să știu că cineva din lumea asta largă îmi citește cuvintele și se regăsește în ele. Raluca Nagy are, la momentul publicării acestui interviu, o bibliotecă aproape exclusiv virtuală, cu excepția unor cărți pe care le-a folosit la predarea unui curs. Însă autoarea (care la bază este antropologă) se află la mii de kilometri distanță, în Asia, iar o ședință foto ar fi fost imposibilă. Și-n fond, ce să fotografiez, dacă toate cărțile ei sunt pe Kindle, telefon și laptop? Cum fotografiezi o bibliotecă invizibilă?

La început, am fost neîncrezătoare că un astfel de interviu „la distanță” s-ar potrivi la rubrica Bibliotecă de scriitor – adeseori, obișnuințele și tiparele ne împiedică să vedem un alt mod de a face lucrurile. Mă bucur însă că am trecut măcar o dată peste rigorile autoimpuse (o discuție înregistrată, transcrisă și editată, completată de o ședință foto la fața locului) pentru a face loc acestui interviu hibrid, neobișnuit. Am rezolvat dilema legată de identitatea vizuală apelând la două soluții: imagini trimise de Raluca Nagy și fotografii pe care le-am făcut acasă și în librăria Cărturești Verona. 

Rămân cu două nostalgii în urma discuției virtuale cu Raluca Nagy: faptul că Japonia i-a lăsat impresii atât de adânci, încât nu am putut intra foarte mult în subiectul cititorilor și librăriilor din acea țară îndepărtată; și că șederea în Coreea de Sud, unde autoarea s-a mutat între timp, e de dată prea recentă pentru a putea face obiectul unor observații pertinente pe teme literare. Cine știe, poate că autoarea o să scrie cândva o carte despre toate aceste lucruri, dar până atunci, găsiți mai jos interviul nostru atipic despre biblioteca ei care a trecut prin tot felul de pierderi și transformări, împletindu-și de multe ori destinul cu serviciile poștale din țările unde a locuit Raluca Nagy. *

Raluca, hai să începem cu fraza asta pe care mi-ai spus-o în primul tău email și pe care am ales-o și pentru titlul interviului: „Obiectele care îmi sunt cele mai dragi, cărțile, au ajuns să fie și cele de care mă leg cel mai puțin”. A fost dificilă renunțarea la această legătură? Te simți într-un fel eliberată? Un cititor e adeseori un hoarder, lipsit însă de sentimentul de vinovăție care apare odată cu acumularea de obiecte, mult peste nevoile sale reale. 

Ema, îmi plac și titlul, și întrebarea. Cred că procesul renunțării a fost unul îndelungat pentru că, așa cum spui, pe parcursul vieții noastre de până acum, dependența de cărți a fost mai mereu încurajată. Mi se pare că nu mai e neapărat cazul în prezent, când cititul a devenit o chestie mai de nișă, plus motive ecologice gen tăiatul copacilor pentru hârtie, felul în care se comportă aproape-monopoluri ca Amazon etc., motive serioase să ne gândim dacă mai avem nevoie de atâtea cărți fizice, acum că le putem citi electronic sau asculta. 

Prima dată când am început să mă distanțez de cărți și să nu mai sufăr pentru ele a fost în anul de glorie 2000, când mi-am pierdut cele mai dragi CD-uri, poze și cărți, abrupt și dramatic, chiar în ziua în care mă mutam înapoi din Maroc în România. Am plâns mult după ele, cam toată vara aia. Aveam douăzeci și unu de ani.

Câțiva ani mai târziu, mi-a trimis mama niște cărți la Bruxelles, prin poștă, însă ele n-au ajuns niciodată la mine. Am suferit ceva mai puțin, dar tot am înjurat toate serviciile poștale din lume. Când am părăsit Belgia, la sfârșitul lui 2010, am lăsat acolo nouăzeci la sută din cărțile de antropologie pe care le adunasem – dar nu numai. Deja digitalizarea avansase, în plus mi-am zis că le pot găsi în orice bibliotecă universitară în care voi ateriza. Cam tot atunci am înțeles cum va arăta viitorul meu de antropolog și că fiecare mutare îmi va mai rupe o halcă de inimă dacă rămân, în continuare, atașată de cărți.

Deci am putea spune că mi-a luat aproape un deceniu (timp în care, lucru important, din punct de vedere tehnologic s-au întâmplat multe!) să ajung în punctul în care să pot renunța la cărțile fizice. Deși nu în totalitate. Când am ajuns la Leeds, în 2011, m-am amăgit cu un alt tip de dependență – colecționam doar cărțile Penguin. Le-am lăsat și pe acelea în urmă când am plecat, nu mai țin minte dacă m-a durut, dar pot să-ți spun sigur că nici n-am plâns, nici n-am înjurat.

Una dintre întrebările acestei rubrici se leagă de povestea formării bibliotecii. În cazul tău, ar fi vorba mai degrabă de povestea dizolvării bibliotecii. Cum s-a ajuns aici? Mi-ai spus că te desparți chiar și de cărțile rămase în biblioteca mamei tale, pentru că ți se pare important ca ele să circule. (Îmi dau seama acum că unele cărți sunt literalmente prizoniere: acele cărți pe care proprietarii nu le lasă să plece de lângă ei, fiindcă se tem că le vor pierde și nu le împrumută nimănui.)

Etapa cu biblioteca mamei e una nouă. După ce renunțasem și la „pinguini”, mă simțeam chiar eliberată. Am avut o perioadă de câțiva ani buni în care am citit aproape exclusiv pe dispozitive digitale (Kindle, Nook, alt Kindle, apoi două aplicații pe telefon și iar Kindle) și mi-am impus să-mi limitez cărțile fizice la un raft, ca niște trufandale. De exemplu, am citit trilogia Faye a lui Rachel Cusk (Schița, Tranzit, Kudos, publicate la Editura Litera) în format electronic, după care mi-am comandat-o și fizic. Există și acum în biblioteca mamei, le-am mai dat cu împrumut, dar mi-e foarte greu să mă despart de cele trei volume.

Când a ieșit primul roman pe care l-am scris, în 2018, mi-am dat seama că eram complet deconectată de literatura română contemporană. Ultima dată când citisem ceva cu rigurozitate fusese la începuturile colecției Ego. Proză de la Editura Polirom, prin 2005, iar asta pentru că îi știam personal pe câțiva dintre autori (doi sau trei dintre ei, de exemplu, aveau legătură cu cercul destul de restrâns, pe atunci, al antropologilor). În rest, ani de zile n-a mai fost loc decât de antropologie; acolo totul se întâmpla în engleză, deci mă obișnuisem să citesc și literatură tot în engleză, sau în alte limbi de care aveam nevoie și pe care voiam să le exersez.

La debutul meu mi-am spus că, dacă am intrat în lumea asta, a literaturii române contemporane, am de recuperat masiv. Am încercat, într-o primă fază, să-mi fac rost de cărți în format electronic. A fost foarte greu. Știu că sună ciudat, nu critic pe nimeni, poate îmi era doar mie greu – nu sunt renumită pentru versatilitatea mea în ale tehnologiei. Așa că m-am întors cu bucurie la formatul pe hârtie. În plus, mama citește doar cărți fizice și m-am bucurat să pot împărtăși cu ea noua mea preocupare. (Și cu câțiva prieteni apropiați, pe care i-am terorizat cu tot ce mi-a plăcut de-a lungul acestor ani.) Invariabil, am găsit și niște traduceri în română ale unor cărți care îmi fuseseră dragi în original. Una peste alta, m-am trezit, din nou, cu teancuri de cărți, majoritatea depozitate la mama.

Îmi poți spune câteva din titlurile astea care ți-au plăcut atât de mult, că ai vrut să le citească și prietenii tăi? 

Îmi e foarte greu să aleg câteva, listele mereu exclud. Uite, Greva păcătoșilor a lui Florin Chirculescu (Editura Nemira) mi se pare o carte eveniment; când am terminat-o, mi-am zis că sigur așa se simte un om care reușește să termine Ulise (încă n-am ajuns în punctul ăsta). Altfel, în ordinea descoperirii: Escroc SRL a lui Cornel Bălan (Editura Humanitas), Noapte bună, copii a lui Radu Pavel Gheo, Hotel Universal și Complezență ale Simonei Sora (toate trei la Editura Polirom), Orice. (carte de poezie, pun intended) a lui Sorin Gherguț (Editura Pandora M), Bani. Muncă. Timp liber al Elenei Vlădăreanu (Editura Nemira), 40. să înceapă jocurile de Cristina Ispas (Editura FrACTalia), Vânători-culegători – Maria Manolescu, Copiii lui Marcel al Emei Stere (ambele la Editura Polirom), Acordor de teremin și H2X ale Danielei Hendea (Editura FrACTalia), Cu titlu provizoriu (Editura Compania) și Cine te uită (Editura Tracus Arte) ale Maiei Levantini, Copia carbon (Editura Humanitas) și Dadi (Editura Nemira), ambele de Sebastian Sifft, Cronovizorul lui Ștefan Manasia, Țipă cât poți și Al 4-lea scrise de Moni Stănilă (toate trei la Editura Polirom); mă opresc, altfel nu mă mai opresc.

Mi-ai spus că toată biblioteca ta din acest moment este virtuală. Cum e să nu ai cărți prin preajmă? Ți-e egal în ce format citești? Mă gândesc că situația asta nu va dura mult și în casa ta își vor face apariția măcar câteva cărți fizice. 🙂

Adevărul este că, în acest moment, biblioteca mea e compusă din cele câteva cărți de care partenerul meu și cu mine avem nevoie absolută, el pentru jobul lui, eu pentru a preda un curs pe care între timp l-am și terminat; fuseseră triate la sânge și trimise prin poștă (!), înainte de a ne muta. Le-am numărat, sunt cincisprezece. Deci am niște cărți prin preajmă, dar nu prea le (mai) deschid.

Momentan, citesc doar pe Kindle și pe laptop. Cred că e ok, deocamdată, pentru că vara asta am petrecut câteva săptămâni în România și am devorat teancuri pe hârtie. Cred că așa arată Raiul: un loc liniștit, în natură, cu teancuri nesfârșite de cărți în română. 

Am găsit deja o bibliotecă drăguță în apropierea locuinței noastre. Probabil că, imediat ce voi primi permisul de rezident, voi putea împrumuta cărți și voi avea un raft întreg.

Poate fi numită bibliotecă o colecție de cărți exclusiv pe telefon, pe tabletă sau pe calculator? Suntem oare prizonierii unor convenții? Sau poate că absența cărților fizice induce senzația de regres? 

Ema, nu știu să-ți răspund la această întrebare. Cred că o bibliotecă fizică, organizată, vizibilă, poate să dea o senzație de împlinire, sau, știu eu, seriozitate, într-o mai mare măsură decât biblioteca mea, sub formă de fișiere electronice în ordine alfabetică, pe varii suporturi. Pe de altă parte, am avantajul că ajung la ceea ce caut mult mai repede, în câteva secunde. Și la un volum, și la un citat anume. Nu știu dacă e progres sau regres, însă emoțional îmi e mai ușor așa, deocamdată.

Te rog, povestește și pentru cititorii rubricii pățania ta de la aeroport, când a trebuit să renunți la cele patru cărți din bagaj. Te-ai mai lovit de astfel de situații în trecut?

Din teancurile de cărți din România, despre care vorbeam mai sus, luasem cu mine patru. A fost o selecție aleatorie. Plecam în Coreea de Sud, unde ne-am mutat între timp, și-mi plăcuse Pachinko de Min Jin Lee, așa că luasem celălalt roman al ei, Povestea lui Casey Han – aveam traducerea în română, tot de la Editura Nemira. Mai erau două volume de proză scurtă de Clarice Lispector (Cea Mai Mică Femeie din Lume și celălalt, al cărui titlu îmi scapă acum, ambele la Editura Humanitas). A patra carte nu mai știu ce era.

Companiile aeriene au devenit groaznice, aveam inclus în bilet un singur bagaj de cală, de 23 de kilograme, și unul de zece, de mână. Pentru orice bagaj în plus, prețurile începeau de la 300 de Euro. Mi s-a părut așa o nesimțire. Deja trimisesem prin poștă niște cutii, care conțineau și cele cincisprezece cărți pomenite mai sus. La aeroport, valiza mea depășea cu cinci kilograme cele 23 permise, nu știu cum naiba cântărisem, așa că primele pe care le-am scos au fost cărțile, o metodă simplă de a o ușura. Pe Casey Han mi-l pot procura oricând în format electronic, în engleză, pe Lispector o am deja aproape integral. Însă nu puteam renunța, de exemplu, la un gel medical de care am nevoie aproape zilnic, sau la alte lucruri mult mai puțin importante și, totuși, importante.

Nu m-am mai lovit de astfel de situații până acum. Înainte, personalul companiilor aeriene mi se părea mai îngăduitor, mai ales când te vedea cu două valize a câte 32 de kilograme fiecare (cât era „pe vremuri” bagajul de cală inclus în bilet) și eventual niște cutii pe lângă, plus trei cojoace unul peste altul, deși afară erau 30 de grade, dar tu te mutai (alt)undeva în Asia pe termen nedefinit. Glumesc, sau exagerez, dar nu, nu mai pățisem.

Cărțile tale unde sunt? Le porți cu tine fizic sau nici măcar ele nu există în partea vizibilă a bibliotecii?

Cărțile scrise de mine? Îmi sunt foarte dragi, ca niște copii, dar mi se pare mult mai important să aibă viața lor decât să le am eu, fizic, cu mine sau altundeva. La mama în bibliotecă sunt exemplarele pe care i le-am dăruit cu dedicație. Cele pe care le mai aveam în plus au ajuns la cititori, în cadrul unui eveniment de la Bistrița, la sfârșitul lunii iunie. 

Al doilea roman pe care l-am scris a fost publicat în pandemie și l-am ținut în mâini abia după un an, pentru că poșta din Vietnam nu mergea deloc și a trebuit să aștept să ne mutăm și să funcționeze rudimentar cea din Japonia – dura și acolo foarte mult. De exemplu, felicitări pe care le trimisesem în 2021 au ajuns abia la aniversarea din anul următor a destinatarilor.

Iată cum interviul se îndreaptă, încet-încet, spre o altă relație importantă din viața mea, o relație de durată care a influențat-o mult pe cea cu cărțile: cea cu poșta.

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru lectură? Ai fost influențată de părinți, de un profesor sau de cineva în mod special?

Cred că toate la un loc, aveam foarte multe cărți în casă și, cu anii, ele doar s-au înmulțit, ai mei au fost și sunt colecționari, deși biblioteca copilăriei s-a împărțit și împrăștiat odată cu anii și plecarea de acasă, apoi diversele mutări. Până în 2018, am fost cititoare de literatură pe sărite, cu pauze destul de lungi; impresia mea e că primul om care mi-a structurat cu adevărat lecturile literare a fost profesoara de limba română din liceu, Monica Onojescu. Tipul de disciplină a lecturilor importante, a literaturii care contează, pe care ni l-a insuflat uneori cu japca, mi-a rămas undeva acolo și mi-a fost tare de folos atunci când am hotărât să mă apuc de treaba asta cu scrisul literar în cel mai apropiat mod posibil de o profesie. O altă parte din disciplina cititului exhaustiv îmi vine, clar, de la antropologie. Așa că nici nu știu să-ți spun dacă e vorba de pasiune sau, mai degrabă, de efort care a dat rezultate.

Ne recomanzi câteva cărți de antropologie interesante? Nimic științific – ceva mai ușor de înțeles pentru un cititor „obișnuit”.

Sincer? Nu prea. Cărțile de antropologie care merită sunt, cam toate, dificile. Spun asta în condițiile în care de mulți ani încerc și eu să popularizez, în felul meu, antropologia. Ceea ce a reușit să facă Vintilă Mihăilescu, de exemplu, este foarte rar. Recomand cărțile lui.

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul? Cărți care te-au format, care te-au marcat, de care se leagă o poveste anume…

M-au marcat cumva pe termen lung trei autoare anglofone: Ursula K. Le Guin (am ajuns la ea pentru că este fiică de antropologi); Doris Lessing m-a uluit cu Al cincilea copil, apoi cu The Cleft (din ce știu eu, nu e tradus în română); m-a cucerit, la un moment dat, și Jenny Diski, fiica adoptivă a lui Doris Lessing. (Like mother, like daughter…); și Rachel Cusk, de care vorbeam mai sus.

Într-o vară, prin 2014, cred, m-a răpit Elena Ferrante. Am făcut efortul să-i citesc tetralogia în original (Prietena mea genială, tradusă la Editura Pandora M). Nu mâncam, nu dormeam, sau, când o făceam, visam și aveam dialoguri interne în italiană. De la ea încolo am început să citesc tot mai mult, în unele perioade aproape exclusiv autoare. Sunt proaspăt inspirată de Ágota Kristóf, după o suită de patru cărți ale ei (pe Kindle, în franceză). Mai vreau.

În afară de Ursula K. Le Guin, toate mi-au fost recomandate de prietene care sunt, la rândul lor, scriitoare de literatură română contemporană. De fapt, asta e cea mai frumoasă poveste. Până și din rezidența Cărturești de la Țibănești, cel mai mare „câștig” este, de departe, prietenia cu Ruxandra Burcescu. (Pe Ruxandra Burcescu am vizitat-o anul trecut pentru rubrica Bibliotecă de scriitor, iar interviul poate fi citit aici – n.r.)

Altă poveste, la fel de frumoasă, e despre cum am ajuns la două prozatoare române de expresie franceză, respectiv finlandeză: Irina Teodorescu – pe care am descoperit-o prin prieteni comuni, când locuiam la Brighton – și Cristina Sandu, pe care mi-a recomandat-o o amică de la Helsinki (ambele sunt traduse și în limba română). 

Nu în ultimul rând, mă gândesc cu drag la cum s-au transformat în piticul lui Amélie câteva cărți ale unor autoare din România (Mina Decu, Adela Greceanu și primul volum al antologiei de proză feminină Retroversiuni de la Editura Paralela 45), care au ajuns la mine, în Asia. Cel mai recent mi s-a întâmplat asta cu cartea Sabinei Yamamoto. La momentul respectiv împărțeam, încă, o țară – Japonia –, doar că ne aflam pe insule diferite, ea locuind pe Honshu, eu pe Hokkaido.

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume?

Citesc aproape orice. Într-o cabană din Hokkaido mi-a căzut în mână policier-ul Thirty-Three Teeth de Colin Cotterill, mi-a plăcut, am râs, deși nu sunt o consumatoare a genului; i-am făcut și o poză tematică. Nu sunt mare fan SF, adică nu consum regulat, consistent, cu aplicare. Pentru unul dintre cursurile din ultimul semestru am citit, împreună cu studenții mei, cel mai cunoscut roman SF japonez, după Goodreads – deși știm că aceste clasificări sunt aiuristice. Având în vedere că e scris prin anii ‘60, n-a fost rău, dar nici nu l-aș recomanda sau reciti, nici măcar dacă aș ajunge la performanța de a stăpâni limba japoneză suficient de bine încât să-l pot parcurge în original.

Recunosc, că oameni suntem, am dat de toți pereții cu multe cărți young adult, o vreme mi s-a părut că e un gen care face mai degrabă deservicii literaturii, pentru că cineva care crește cu astfel de cărți nu mai are cum să se ocupe cum trebuie de cărțile care contează, mereu le va prefera pe cele scrise într-un anumit fel. În ultima vreme, însă, mi-am mai domolit aroganțele – e bine să citească tinerii, lumea în general, orice, cât de mult.

Datorez reconectarea mea cu poezia, de care nu mă mai apropiasem aproape deloc vreme de douăzeci de ani (mai precis, între 18 și 38), efortului și susținerii editoarei celor trei cărți de literatură pe care le-am scris și coordonatoarei imprintului n’autor de la Editura Nemira, Eli Bădică (e doar unul dintre multele lucruri pentru care îi mulțumesc și îi sunt recunoscătoare.); și, mai recent, colegului meu din proiectul Laconic, poetul Vlad Beu.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

„Bulimia” e un obicei? Sunt compulsivă și cu una, și cu cealaltă, dar în acest haos de totul sau nimic, de feast and famine – pe care, în cazul literaturii, mi-l pot permite, e o libertate dată de faptul că nu trăiesc din asta – eu zic că am, în felul meu, o busolă, un soi de disciplină pe termen lung. Însă asta cred că se poate vedea doar în timp. N-o să mi se pară o tragedie nici dacă rămâne doar haosul.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Pentru a intra în posesie, nu, pentru a o putea păstra încă niște zile peste termenul pe care îl depășisem deja de trei ori, da: am aruncat pe fereastra unei biblioteci al doilea volum din Omul fără însușiri al lui Robert Musil, după ce fusese pus înapoi în raft odată ce-mi fusese, practic, ,,confiscat’’, pentru că împrumutul nu mai putea fi prelungit. L-am recuperat din iarbă, l-am terminat în câteva zile și l-am pus în coșul de retururi de la intrarea bibliotecii. La altă soluție nu m-a dus capul atunci, n-aș fi putut să mai dorm fără să-l termin. Să mi-l cumpăr era exclus, costa vreo 40 de Euro în librărie, pentru că nu îl aveau în format poche – un buget enorm la momentul respectiv (și nu, pe atunci nu exista Amazon, unde îl văd acum și la 5 Euro).
Copii, nu faceți ca mine.

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite?

Cred că toate cărțile scrise de autorii români pe care i-am menționat mai devreme merită mai multă atenție. Însă un roman ca Minoic al lui Caius Dobrescu (Editura Polirom), de exemplu, mi se pare o carte la fel de eveniment ca Greva păcătoșilor. Eu nu înțeleg cum de nu sunt cărțile astea biblii, cu enșpe ediții.

Cărțile lui Nicolae Adam, un poet român aproape necunoscut, care a trăit în Franța. Orice de Ayọ̀bámi Adébáyọ̀ – o autoare nigeriană care mi se pare că stă, deocamdată, în umbra nucului Chimamanda Ngozi Adichie.

La capătul celălalt al spectrului, de cărți poate mai comerciale și foarte citite, dar care își merită timpul cu prisosință, stă Regina de gheață de Alice Hoffman (Editura Univers). Mi-a pus-o pe birou UnCristian la Țibănești, în timpul rezidenței Cărturești; este… am să folosesc un cuvânt necaracteristic antropologilor – fascinantă.

Ai locuit în Japonia mai mulți ani. Cum sunt librăriile și, mai ales, cum sunt cititorii de acolo? Cum se raportează japonezii la citit, la scriitori preferați, la evenimentele literare? (Aveam impresia că Murakami are o carte intitulată „Biblioteca invizibilă”, ceea ce s-ar fi potrivit perfect, însă titlul e „Strania bibliotecă”.) 

Mi-ar fi plăcut, în cei una-peste-alta-și-cu-pauze-vreo cinci ani de locuit în Japonia, să văd mai des ce citeau oamenii. Majoritatea japonezilor au obiceiul de a-și acoperi copertele cărților cu hârtie ca de cadou. De câte ori am cumpărat o carte (apropo, librăriile sunt absolut magnifice) mi s-a oferit, din oficiu, această „lenjerie”. În timp, am înțeles că asta se întâmplă tot din cauza anxietății continue legate de normele sociale, de expunere versus intimitate etc.; decât să ofensezi ochiul vreunui concitadin, mai bine îți acoperi coperta cărții. Hai, Japonia, poți să te relaxezi, umpic. 😊

Cât despre Murakami, deși titlul lui se potrivește mănușă acestui interviu, într-adevăr, eu fac parte din gașca celor cărora le place, doar că nu atât Haruki, cât Ryū. Apropo, recomand cea mai recentă traducere – de Roman Pașca – a unei cărți de-ale lui, Tokyo Decandence (Editura Polirom), o colecție de proză scurtă. Sau orice traducere din japoneză semnată de Magdalena Ciubăncan. Sau orice traducere din japoneză semnată de Magdalena Ciubăncan. Și, că tot a venit vorba, un cult cum au japonezii pentru traducători (nu din, ci în japoneză) eu n-am mai întâlnit în altă parte. Ești aproape mai vedetă ca traducător decât ca scriitor.

*Cu excepția imaginilor care poartă logo-ul Cărturești, fotografiile din acest material au fost realizate de Raluca Nagy, Horea Sibișteanu și Ruxandra Burcescu.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.